Psiholog DIANA NICOLESCU

Astăzi, o clientă mi-a spus ceva care mi-a rămas în suflet: „Când ești pe munte și pierzi drumul, cel mai simplu e să te întorci la ultimul marcaj. Dacă înaintezi, s-ar putea să pierzi timp și efort și să ajungi într-o fundătură.” Am tot răsucit în minte vorbele ei. Nu despre munte era vorba, ci despre viață. Mi-am dat seama cât de mult ne sperie ideea de a ne întoarce. Avem senzația că e un pas înapoi, că ne-am „înfrânt”. Dar adevărul e că a te întoarce la ultimul marcaj nu înseamnă renunțare, ci înțelepciune. Înseamnă să recunoști că te-ai rătăcit, să-ți dai voie să respiri și să-ți regăsești orientarea. E poate cea mai onestă formă de curaj: aceea de a nu te minți că știi drumul, atunci când nu-l știi. Și totuși, există momente când marcajele dispar. Când ceea ce înainte părea sigur nu mai există. Când principiile, oamenii sau certitudinile care te ghidau se evaporă și rămâi singur, într-un loc în care nimeni nu ți-a spus vreodată cum să mergi mai departe. Atunci apare dilema: te op...

Există un tip aparte de profesori care par să fi făcut un jurământ de sărăcie emoțională. Intră în clasă cu aerul unui funcționar blocat pe „se încarcă…” și îți cer să fii vulcan de idei, plin de scântei. „Arată mai mult entuziasm!”, îți spun cu tonul cu care casiera de la supermarket îți cere cardul de fidelitate. Asta nu e pedagogie, e stand-up absurdist. Problema? Nu doar că vocea lor e moartă, ci că percepția lor e deja îngropată. Psihologia i-a avertizat demult: prima impresie e o ancoră. Dacă li s-a șoptit că „ăsta e un elev bun”, chiar bâlbele par profunzimi shakespeariene. Dacă li s-a spus că „ăsta e un leneș”, atunci chiar și un eseu genial devine „plagiat, sigur l-a ajutat cineva.” Și nu e legendă urbană: Rosenthal și Jacobson au făcut experimentul. Profesorii au fost păcăliți că unele clase sunt „de elită”, altele „problemă”. Ghici ce? Cei buni au fost tratați cu răbdare și validare, cei răi cu sarcasm și ochi dați peste cap. Rezultatul? Exact ce scria pe etichetă. Efectul P...

În cabinet, cuvintele nu sunt doar sunete. Uneori sunt funii. Alteori, oglinzi. Dar rareori sunt salvatoare, dacă nu iau forma potrivită: întrebarea. Nu afirmația te salvează. Nu verdictul. Nu diagnosticul. Ci o întrebare bine pusă, care cade în suflet ca o sămânță în pământ ars. Viktor Frankl nu-i întreba pe pacienții săi ce îi doare. Nu-i întreba de ce vor să moară. Îi întreba: “Spune-mi zece motive pentru care nu te-ai sinucis.” Aceasta nu e o întrebare tehnică. E un act de curaj. E o detonare a narcisismului suferinței pure. Îi obligi să întoarcă oglinda, să nu mai contemple golul, ci ceea ce, în mod misterios, i-a făcut să reziste. Pentru unii, răspunsul era rușinea de a-și lăsa mama în viață. Pentru alții, pisica de care nu avea cine să aibă grijă. Pentru unii, o carte neterminată, o poezie încă nenăscută, o promisiune făcută unui copil de 5 ani. Frankl știa ceva ce mulți terapeuți uită: nu trebuie să inventezi sensul. Doar să-l revelezi. Sensul e acolo. Ca un bec stins. Întrebar...

Încep cu un adevăr greu de digerat: dacă ești în terapie de o lună și nimic nu s-a schimbat, poate nu pentru că terapeutul „nu ți se potrivește”, ci pentru că tu nu faci nimic diferit. A te duce la psihoterapie fără să-ți schimbi niciun obicei de gândire, niciun reflex emoțional, niciun comportament, e ca și cum ai urca în același autobuz în fiecare zi și te-ai aștepta să ajungi în alt cartier. Spoiler: o să cobori exact unde ai mai fost. Poate chiar mai obosit. Da, există terapii scurte. Dar terapie scurtă nu înseamnă terapie superficială. Înseamnă că se lucrează cu precizie, pe obiective clare, nu că vii o dată, spui două lucruri și pleci iluminat. Nu e speed dating cu traumele. Terapia nu oprește viața. Între două ședințe, ți se mai întâmplă un conflict, o criză de timp, o amintire din copilărie, o ceartă cu partenerul, un e-mail pasiv-agresiv de la șef. Problemele se multiplică, se suprapun, se sedimentează. Iar dacă vii la terapie cu o „problemă principală”, dar nu ești dispus să...

Nu ma asteptam sa vina asa repede acest studiu mai ales dupa postarea de ieri, dar iata ca danezii dupa ce au facut o cercetare pe 3 milioane de oameni au venit cu o concluzie care ne da putin peste cap pespectiva din care scriem rapoarte psihologice cu antecedente familiale.  Cum impacam ereditatea clara a ADHD-ului, dislexiei si anxietatii cu noile studii care arata ca majoritatea tulburarilor psihice apar fara antecedente familiale? In articolul meu precedent, spuneam ceva ce multi psihologi (si parinti) simt instinctiv: "Fiica-ta nu are nimic pentru ca tu nu vrei sa ai nimic. Surpriza: ai!". Vorbeam despre ereditate. Despre cum ADHD-ul, dislexia si anxietatea sunt deseori transmise ca niste mosteniri neuronale cu eticheta pierduta, iar creierul, un arbore genealogic cu sinapse in loc de radacini, se dezvaluia ca purtator de istorii nespuse. Am citat studii relevante: unul din Nature Genetics (2022), care spune ca peste 74% dintre cazurile de ADHD au explicatie genetica; a...

  Arborele genealogic al creierului defect: O saga ereditară cu sinapse (Ce au în comun ADHD-ul, dislexia și anxietatea? Răspuns: rudele proaste din ADN.) Imaginează-ți o rețea neuronală ca un arbore genealogic. Dar în loc de fotografii în sepia cu străbunici în uniforme prăfuite, ai aici sinapse vechi care fac glume proaste cu dopamina, alele dominate de impulsivitate, și un cromozom 15 care zice din spate: „Eu ți-am dat asta, ce te plângi?”. Din ce în ce mai multe studii arată că majoritatea tulburărilor neuropsihice NU apar din senin. Nu sunt mofturi, nu sunt „epidemii TikTok” și nici „copii răsfățați” – sunt moșteniri genetice. Uneori, „banale” și tăcute ca niște rude de la țară care ți-au trimis anxietatea prin poștă de la 5 ani. ADHD – Rădăcini adânci și ramuri netăiate Un studiu publicat în Nature Genetics (2022) arată că peste 74% din cazurile de ADHD sunt explicate genetic. Mai exact, e o combinație între variante genetice comune și o sensibilitate crescută la stimuli. ADH...

  Asistarea neputincioasă (sau poveşti despre difuzarea responsabilităţii)- fragment din cartea "Apel la emotie", 2007-2010 Partea 1: Crima Kitty Genovese a fost o tânără de 28 de ani care a fost înjunghiată de un bărbat de culoare (nu ştiu cât de importantă este culoarea, dar e menţionată în raportul poliţiei) în 1964, în New York. Vă spuneţi probabil că nu este nici prima şi nici ultima victimă a omuciderii. Este adevărat. Ca ea au fost şi vor mai fi.  Ce este însă fascinant în povestea lui Kitty este că în timp ce ea era atacată de către Winston Mosely, treizeci şi opt de vecini asistau la crimă. Probabil vă întrebaţi cum de nu a intervenit nimeni sau de ce nu au chemat poliţia sau salvarea. Pentru că toţi cei treizeci şi opt şi-au spus în gând, în barbă sau în şoaptă, că altcineva va face acest lucru. În final nu a făcut-o nimeni. Lăsaţi-mă să vă povestesc puţin despre Kitty, să personalizăm victima, deşi s-au scris râuri de cerneală despre ea. Kitty era născuta într-o fa...

  ✨ Mic test – Ești un povestitor impulsiv? Bifează ce ți se potrivește: ☐ Ai spus unui coleg despre atacul tău de panică în timp ce vă spălați cănile. ☐ Ai postat un story vag, dar dramatic, apoi te-ai prefăcut că nu-l vede nimeni. ☐ Ți s-a spus vreodată: „Ești prea intens(ă).” Dacă ai bifat măcar una: bun venit în clubul celor care simt cu volumul la maxim. Când spui prea mult: despre „confesarea compulsivă”, rușine, nevoi emoționale și un nasture care stă să cadă Pe biroul meu stă o floarea-soarelui plecată. Nu de tot. Doar puțin, cât să pară că se gândește la ceva ce-a spus aseară și regretă. O privire vinovată vegetală. Dacă ar putea vorbi, probabil ar zice: „Scuze, cred că am zis prea mult... iar.” Așa începe povestea cu cei care spun prea mult, prea repede, prea devreme. Ceea ce numim în psihologie oversharing – sau, dacă vrei o traducere cu gust de realitate: confesare compulsivă sau povestire impulsivă. Ce este „oversharingul” și de ce ne înroșim când îl întâlnim? Nu e doa...

  În Psihoterapia Strategică Scurtă, Giorgio Nardone nu te mângâie pe creștet și nu-ți propune o sesiune de ventilație emoțională cu ceai de mușețel. Nu. El îți spune: „Fricile trebuie înfruntate, dar nu oricum. Trebuie să le faci să lucreze pentru tine, nu împotriva ta.” Giorgio Nardone În loc să te convingă că frica trece, Nardone îți propune s-o provoce să se manifeste, controlat, până se topește în ridicol. Terapia devine o coregrafie de paradoxuri, în care instrumentul simptomului e transformat în antidot. Așa cum spunea și Nietzsche: „Ceea ce nu te omoară, te face mai puternic.” Dar și mai important: te face mai ironic.  Metallica și terapia: un duet neașteptat În 1984, Fight Fire with Fire răsuna din boxe ca o mantră heavy metal împotriva pasivității. “Fight fire with fire, ending is near / Fight fire with fire, bursting with fear.”-  Metallica Versurile par scrise nu pentru un album, ci pentru o strategie de intervenție psihologică. Să lupți cu frica folosindu-i p...

Creierul tău nu e terapeutul tău, e bodyguardul tău. Nu stă să contemple subtilități și adevăruri. Scanează după pericole, apucă o bâtă imaginară și se pregătește de război psihologic. De asta un atac la reputație se răspândește de șase ori mai repede decât adevărul (conform acelui studiu terifiant de la MIT despre Twitter). Informațiile false — mai ales cele care miros a scandal sau pericol — activează circuitele noastre străvechi de supraviețuire. Creierul rațional ia o pauză de cafea, iar amigdala dă petrecerea panicii. Pe scurt:  Adevărul e lent. Pericolul e viral. Creierul nostru a evoluat în savană, nu pe rețelele sociale. Pe atunci, să confunzi un băț cu un șarpe era neplăcut; dar să confunzi un șarpe cu un băț era fatal. Așa am ajuns la: Preluarea de către amigdala: Emoțiile anulează logica. Auzi un zvon? Creierul reacționează ca și cum ar fi adevărat — pentru că ar putea fi. Biasul negativității: Mintea păstrează veștile proaste ca un colecționar compulsiv. Veștile bune? T...

Grooming. Nu acel grooming pe care il stim, in lumea animala, intre mame si pui, ci un trend care circula de ceva vreme pe net si e normalizat de ambele sexe si extreme de vârste. Ati auzit de “aveam 16 și el 32. Acum avem 20 și 36. Si ne iubim enorm?”  Ce m-a frapat au fost comentariile. Adulți cu mințile in cap, aparent, nu vad nimic in neregula cu aceasta poveste. Unii văd doar a doua parte: doi adulți care se iubesc. Hai sa facem povestea pe bucăți ca sa înțelegem toti de ce nu e ok “eu aveam 16, el 25 si ne iubim si acum”.  👉Nu e dragoste. E grooming, e abuz, nu romantism. Cand iubirea începe cu un minor, nu e iubire. E manipulare. 👉În era rețelelor sociale, romantizarea relațiilor cu diferențe uriașe de vârstă devine din ce în ce mai frecventă. Vedem TikTok-uri „emoționale” în care fete tinere spun: „Eram minoră când ne-am cunoscut, dar acum suntem fericiți.” Postări cu subtitrări gen „iubirea nu are vârstă”, comentarii cu inimioare și oameni care susțin: „Dar dacă se ...

Dacă ai simțit vreodată că energia ta crește exact atunci când toți ceilalți se pregătesc de somn, felicitări! Ești o "bufniță de noapte", adică ai un cronotip de seară. Dar de ce unii oameni sunt mai activi noaptea, în timp ce alții sar din pat dis-de-dimineață plini de energie? Și, mai important, este acest lucru un avantaj sau un blestem al evoluției? Cronotipul, adică predispoziția naturală a corpului de a fi activ la anumite ore ale zilei, este influențat de factori genetici, biologici și de mediu. Ceasul nostru biologic intern (ritmul circadian) controlează eliberarea hormonilor, temperatura corpului și alte procese fiziologice esențiale. La „bufnițele de noapte”, acest ritm circadian este întârziat, ceea ce înseamnă că melatonina, hormonul somnului, se eliberează mai târziu decât la persoanele matinale. Studii genetice au identificat variații ale unor gene precum PER3 și CLOCK, care influențează ritmul circadian. PER3 este asociată cu durata și profunzimea somnului, ia...

Spunând „nu” nu este doar un act de refuz – este un proces profund care implică mecanisme complexe ale creierului nostru. Deși poate părea simplu, actul de a stabili limite și a spune „nu” este o abilitate neuroștiințifică esențială pentru menținerea echilibrului mental și emoțional. În acest articol, vom explora cum neuroștiința explică beneficiile acestui comportament și de ce este crucial pentru fericirea noastră. 1. Activarea cortexului prefrontal: Decizii mai clare și autocontrol mai puternic Cortexul prefrontal, regiunea creierului responsabilă de planificare, gândire rațională și autocontrol, joacă un rol cheie în procesul de a spune „nu”. Atunci când refuzi o solicitare sau o cerință din partea altora, cortexul prefrontal devine activ, ajutându-te să iei o decizie rațională, bazată pe nevoile și valorile tale, nu pe impulsivitate sau presiuni externe. Acest proces nu doar că îți îmbunătățește abilitățile de a lua decizii sănătoase, dar contribuie și la dezvoltarea unui autocont...