Psiholog DIANA NICOLESCU

Dacă ai simțit vreodată că energia ta crește exact atunci când toți ceilalți se pregătesc de somn, felicitări! Ești o "bufniță de noapte", adică ai un cronotip de seară. Dar de ce unii oameni sunt mai activi noaptea, în timp ce alții sar din pat dis-de-dimineață plini de energie? Și, mai important, este acest lucru un avantaj sau un blestem al evoluției? Cronotipul, adică predispoziția naturală a corpului de a fi activ la anumite ore ale zilei, este influențat de factori genetici, biologici și de mediu. Ceasul nostru biologic intern (ritmul circadian) controlează eliberarea hormonilor, temperatura corpului și alte procese fiziologice esențiale. La „bufnițele de noapte”, acest ritm circadian este întârziat, ceea ce înseamnă că melatonina, hormonul somnului, se eliberează mai târziu decât la persoanele matinale. Studii genetice au identificat variații ale unor gene precum PER3 și CLOCK, care influențează ritmul circadian. PER3 este asociată cu durata și profunzimea somnului, ia...

Spunând „nu” nu este doar un act de refuz – este un proces profund care implică mecanisme complexe ale creierului nostru. Deși poate părea simplu, actul de a stabili limite și a spune „nu” este o abilitate neuroștiințifică esențială pentru menținerea echilibrului mental și emoțional. În acest articol, vom explora cum neuroștiința explică beneficiile acestui comportament și de ce este crucial pentru fericirea noastră. 1. Activarea cortexului prefrontal: Decizii mai clare și autocontrol mai puternic Cortexul prefrontal, regiunea creierului responsabilă de planificare, gândire rațională și autocontrol, joacă un rol cheie în procesul de a spune „nu”. Atunci când refuzi o solicitare sau o cerință din partea altora, cortexul prefrontal devine activ, ajutându-te să iei o decizie rațională, bazată pe nevoile și valorile tale, nu pe impulsivitate sau presiuni externe. Acest proces nu doar că îți îmbunătățește abilitățile de a lua decizii sănătoase, dar contribuie și la dezvoltarea unui autocont...

Într-o lume unde toți par să aibă opinii ferme despre orice, două fenomene psihologice stau la extreme opuse ale percepției asupra competenței: efectul Dunning-Kruger și sindromul impostorului. Pe scurt, primul ne spune că cei incompetenți se cred mai buni decât sunt, iar al doilea că cei competenți se simt impostori în propriul domeniu. Dar cum ajung aceste două extreme să coexiste? Și de ce cineva fără cunoștințe solide are mai multă încredere decât un expert? Efectul Dunning-Kruger, demonstrat de psihologii David Dunning și Justin Kruger, arată că persoanele cu cunoștințe limitate tind să își supraevalueze abilitățile, pentru că nu au suficientă expertiză încât să își recunoască propriile lacune. Practic, dacă cineva are foarte puțină experiență într-un domeniu, îi lipsește tocmai capacitatea de a înțelege cât de complex este acel domeniu. Așa ajungem la oameni care, după ce citesc un articol de Wikipedia despre astrofizică, cred că pot contrazice un fizician cu decenii de experienț...

  La vârsta de 10 ani, viața mea a suferit prima fractură majoră:   moartea tatălui meu. O pierdere care nu a fost doar o ruptură   emoțională, ci o adevărată fisură în structura mea interioară. Dacă ar   fi fost un os, probabil că medicii ar fi spus că e o fractură complexă,   cu multiple linii de rupere, greu de stabilizat. Dar corpul uman are un  mecanism fascinant: după ce se rupe, un os nu doar că se vindecă, ci se întărește exact în locul în care a fost fracturat. Așa funcționează și   psihicul uman-cu condiția să avem mecanismele potrivite de refacere. Ceva similar s-a întâmplat în viața mea de-a lungul anilor. Fractura inițială nu a fost ultima. Au urmat un război la Beirut, un divorț, o relație abuzivă, o intervenție chirurgicală la coloană, diagnostice greșite care mi-au zdruncinat echilibrul mental (adenom hipofizar si ciroza biliara), pierderea completă a auzului pe o ureche (asta e corect sunt hipoacuzica bilateral...

Cine n-a auzit despre bunătatea absolută, acel altruism „pur” în care cineva se sacrifică fără să aibă niciun beneficiu? Sună divin, nu? La fel ca o dietă în care slăbești mâncând croissante cu unt. Sau ca promisiunea că dacă „vibrezi pe frecvența potrivită”, Universul îți trimite bani în cont. Numai că, surpriză, altruismul pur e la fel de real ca un influencer care își filtrează pozele „fără filtre.” Și totuși, oamenii încă mai cred în el, la fel cum cred că webinarul unui guru cu dinți prea albi îi va ajuta să-și „descopere adevăratul potențial.” În realitate, orice act de „sacrificiu” aduce, subtil sau direct, un beneficiu. Poate fi un boost de dopamină, o imagine mai bună în fața celorlalți sau un bilet de acces în clubul celor „moral superiori.” Nimic în natură nu funcționează pe principiul „dau fără să primesc.” Chiar și celulele corpului tău care se sinucid programat prin apoptoză nu fac asta dintr-un spirit de martiriu, ci pentru că, altfel, ar deveni un pericol pentru întregu...

Când ai adus ultima oară copilul la psiholog, ai spus ceva de genul: «Să-l faceți bine, că eu nu mai știu ce să fac cu el.» Dar ai stat vreodată să te întrebi de ce copilul tău se comportă așa? Sau ai venit cu așteptarea că îl lași la „reparații” și-l ridici „funcțional” după câteva ședințe? Să ne înțelegem: psihoterapia NU este un service auto. Nu vii cu copilul „stricat”, îl lași la „mecanic” și revii peste câteva săptămâni, așteptându-te să funcționeze impecabil. Mai ales dacă tu, ca părinte, refuzi să te implici. Dacă simți deja un ușor disconfort citind asta, dacă îți vine să dai scroll sau să închizi articolul, ghici ce? Înseamnă că am atins un punct dureros. Și știi ce? Asta e o veste bună. E primul pas spre schimbare. Pentru că, până acum, copiii tăi nu par să te facă să îi asculți. Așa că poate, dacă auzi de la altcineva că ceea ce faci nu e tocmai bine, după ce treci prin stadiile furiei, poate ai un A-ha! moment și schimbi ceva. Sau, desigur, poți continua să fii convins ...

(sau cum să te minți frumos pe banii tăi și pe timpul tău) Din experiența mea de psihoterapeut, am întâlnit minciuni de toate formele și dimensiunile. Unele subtile, altele flagrante. Unele spuse cu un zâmbet complice, altele cu o convingere de Oscar. Problema e că, dacă mă minți pe mine, de fapt, te minți pe tine. Și pe banii tăi. Și pe timpul tău. Iar dacă eu am etică profesională, nu voi încuraja asta. Asta nu înseamnă că te voi eticheta direct ca „mincinos” (nu suntem la tribunal), dar o să observ și o să adresez problema – uneori cu umor, alteori mai direct, în funcție de ce cred că îți va deschide mai bine ochii. 1. Frica de judecată Un client îmi spunea într-o sesiune: „Nu, eu nu sunt genul care țipă, nu ridic niciodată tonul.” Cinci minute mai târziu, povestind despre o ceartă cu partenera, tonul lui crescuse alarmant. Nu a trebuit să spun nimic, doar l-am privit cu o sprânceană ridicată. A tăcut. A râs. Apoi a spus: „Ok, poate uneori ridic vocea.”Oamenii vor să fie văzuți într...

Erik Erikson a fost un tip. Dar nu orice tip – a fost un psiholog specializat in dezvoltarea umana care, practic, ne-a explicat de ce suntem toți un pic deranjați la diferite momente din viața noastră. Nu, nu a lucrat la Inside Out (asta a fost Pixar, dar s-ar fi distrat analizând criza adolescentina a lui Riley). Erikson ne-a dat cele opt (pentru că de ce să te oprești la șapte?) stadii psihosociale, detaliind cum ne împiedicăm prin viață punându-ne întrebări despre tot. Iată o descriere sarcastică, fără compromisuri: Încredere vs. Neîncredere (0-1 an) – „Pot să am incredere sau imi vei ruina viata?” Perioada bebelușului. Plângi, cineva te hrănește = încredere. Plângi și nu vine nimeni = anxietate și dezamăgire precoce. Ai întâlnit un adult care se ferește de angajamente? Probabil a avut un început dificil aici. Autonomie vs. Rușine și Îndoială (1-3 ani) – „Lasă-Mă Să Fac Eu!” Aceasta este perioada când copiii mici descoperă cuvântul „NU” și refuză să mănânce orice nu reprezintă un pe...

Azi cautam niste psihoteste pe net si am dat peste Inventory of Phonetic Associations (Experimental) si efectul Bouba/Kiki. Ce-ar fi dacă ți-aș spune că poți recunoaște un nume fals doar uitându-te la o formă? Și că toată lumea face la fel, indiferent de cultură sau limbă? Sună ca un truc de magie, dar e doar creierul tău, jucându-ți feste. Hai să facem un test rapid. Imaginează-ți două forme abstracte: una este moale, rotunjită, desenată de parcă s-ar topi la soare. Cealaltă e colțuroasă, ascuțită, de parcă ai putea să te tai la ea. Acum, una dintre ele se numește „Bouba”, iar cealaltă „Kiki”. Care e care? Dacă ai spus că Bouba e cea rotundă și Kiki cea colțuroasă, creierul tău tocmai a reacționat exact așa cum era de așteptat. Și nu doar al tău – aproape toată lumea face la fel. Dar de ce? Acest fenomen, cunoscut sub numele de efectul Bouba/Kiki, a fost descoperit în anii ’20 de psihologul Wolfgang Köhler și testat din nou în 2001 de neurologi care au vrut să vadă dacă acest instinct...

Trăim vremuri interesante. Atât de interesante încât realitatea însăși a devenit un fel de plastilină pe care fiecare o modelează după chef. Azi poți fi absolut convins că ai spus ceva, iar mâine cineva îți explică foarte calm că nu, n-ai spus, ți s-a părut. Poți fi sigur că ai dreptate într-o dispută, dar descoperi că toți din jur îți dau validare absolută doar pentru că „ești autentic”, chiar dacă spui aberații. Sau, mai rău, poți vedea pe cineva făcând o prostie imensă și, în loc să-l oprești, îi ții trena, că „așa e cel mai bine”. Bine ați venit în era în care gaslighting, greenlighting și enabling sunt sporturi olimpice! Gaslighting – Când ți se explică că te înșeli, chiar și când ai dreptate „Nu, n-am spus niciodată asta.” „Exagerezi, îți amintești greșit.” „Ești prea sensibil(ă), lucrurile nu stau deloc așa.” Dacă aceste fraze îți sună familiar, e posibil să fi fost victima gaslighting-ului. Practic, cineva te face să te îndoiești de propria ta percepție asupra realității, iar d...

Când marea furioasă ne împinge în fața unei realități imposibile, instinctul este să vrem să o înfruntăm, să o străbatem. Dar adevărata forță nu constă în a lupta împotriva furtunii, ci în a învăța să stai pe loc. În acele momente când nu putem merge pe mare, când valurile par prea puternice, pescarii nu blesteamă marea. Ei nu urăsc furtuna. Ei își repară plasele. Plasa nu este doar o unealtă pentru a prinde pește. Este un simbol al vieții. Fiecare fir rupt este o lecție, fiecare nod de adunat este o parte din noi care poate fi refăcută. Așa cum pescarul își reface plasa pentru a fi mai puternic când va ieși din nou pe mare, tot așa și noi, în fața greutăților, avem șansa să ne întărim, să reconstruim ceea ce a fost slăbit. Am întâlnit o femeie care, după ce a pierdut tot ce știa, s-a oprit. Nu a știut ce să facă, nu știa cum să meargă mai departe. Și atunci am întrebat-o, nu cu intenția de a-i da un răspuns, ci pentru a o ajuta să găsească propria cale: Ce poți să repari acum? Nu îți...

Știi momentul ăla când stai pe canapea, te uiți pe geam, și griul de afară îți șoptește că viața e, de fapt, o comedie proastă? Yeap, e Blue Monday! Pe 20 ianuarie 2025, lumea se pregătește să celebreze (a se citi: să se tânguiască) „cea mai tristă zi a anului.” Pentru cine credea că ianuarie avea nevoie de un bonus de depresie, iată-l. Totul a pornit de la un psiholog britanic, Cliff Arnall, care în 2005 a inventat o „formulă” pentru a calcula cea mai tristă zi. A luat niște variabile complet la întâmplare – datorii, vreme, motivație scăzută – și le-a amestecat ca pe niște ingrediente pentru o rețetă de eșec existențial. Scopul? Să te facă să cumperi vacanțe scumpe de la o agenție de turism. Pe bune, nu suntem toți matematicieni, dar știm să detectăm o schemă. Stiind totusi sa e o pacaleala masiva Blue Monday💙 s-a lipit de noi mai ceva decât depresia post Crăciun. Adică, cine nu s-ar simți blue între factura de curent, cardul de credit gol după sărbători și perspectiva de a cheltui u...

Creierul tău e mai creativ decât crezi: îți organizează ziua în „capitole” bazate pe ceea ce atrage atenția și pe prioritățile tale. Nu doar schimbările evidente, cum ar fi intrarea într-un restaurant sau finalul unei ședințe, provoacă aceste tranziții, ci și ceea ce îți pasă cu adevărat în momentul respectiv. Așadar, dacă îți petreci dimineața îngrijorat de deadline-uri, creierul tău va împărți ziua în funcție de momentele în care reușești să rezolvi (sau să ignori) acele probleme. Un studiu recent de la Universitatea Columbia a folosit narațiuni audio pentru a analiza cum „scrie” creierul aceste capitole. Participanții ascultau povești plasate în diverse locații (restaurante, aeroporturi, magazine) și cu diferite teme (despărțiri, cereri în căsătorie, afaceri). Creierul lor a împărțit povestirile în funcție de ceea ce li s-a cerut să observe: detalii despre mâncare, dialoguri emoționale sau acțiuni specifice. Creierul creează capitole bazate pe ceea ce îți captează atenția. Schimbări...

Despre cei care vor schimbare dar refuza sa se implice Un paradox frustrant în lumea terapiei și sprijinului emoțional este cel al oamenilor care declară cu fermitate că vor ajutor, dar nu sunt dispuși să facă schimbările necesare pentru a-și schimba viața. Ei vin la terapie, participă la sesiuni, povestesc și chiar recunosc problemele, dar, când vine momentul să acționeze concret, se blochează. Practic, cer o reparație fără să deschidă ușa mecanicului. Acești clienți nu sunt leneși sau lipsiți de voință; adesea, rădăcina acestui comportament este mai profundă. Motivele pot include: 👉Frica de Necunoscut: Schimbarea este înfricoșătoare. Chiar și atunci când status quo-ul este disfuncțional, este familiar și, prin urmare, mai confortabil. De ce să răstorni barca dacă deja te-ai obișnuit cu apa rece? E mai bine să plângi într-un colț confortabil. 👉Rezistența la Autoresponsabilizare: Este greu să accepți că soluția nu este în exterior și că nimeni nu poate face munca interioară în locul ...