Etichetele profesorilor și paradoxul Fii spontan! sau cum să strigi Aprinde-te! unei lumânări ude

Există un tip aparte de profesori care par să fi făcut un jurământ de sărăcie emoțională. Intră în clasă cu aerul unui funcționar blocat pe „se încarcă…” și îți cer să fii vulcan de idei, plin de scântei. „Arată mai mult entuziasm!”, îți spun cu tonul cu care casiera de la supermarket îți cere cardul de fidelitate. Asta nu e pedagogie, e stand-up absurdist.

Problema? Nu doar că vocea lor e moartă, ci că percepția lor e deja îngropată. Psihologia i-a avertizat demult: prima impresie e o ancoră. Dacă li s-a șoptit că „ăsta e un elev bun”, chiar bâlbele par profunzimi shakespeariene. Dacă li s-a spus că „ăsta e un leneș”, atunci chiar și un eseu genial devine „plagiat, sigur l-a ajutat cineva.”

Și nu e legendă urbană: Rosenthal și Jacobson au făcut experimentul. Profesorii au fost păcăliți că unele clase sunt „de elită”, altele „problemă”. Ghici ce? Cei buni au fost tratați cu răbdare și validare, cei răi cu sarcasm și ochi dați peste cap. Rezultatul? Exact ce scria pe etichetă. Efectul Pygmalion: pixul roșu ca baghetă magică, dar în mâna greșită.

Apoi vine framing-ul. Dacă întârzii, profesorul optimist spune: „Probabil a avut o dimineață proastă.” Profesorul pesimist: „Normal, iar n-a învățat nimic, iresponsabilul.” E ca și cum ai privi printr-o lentilă murdară și ai refuza să o cureți, de frică să vezi că elevul chiar s-a schimbat.

Și ironia finală? Profesorii care ucid entuziasmul sunt primii care cer elevilor să „vină motivați de acasă”. Ca și cum școala ar fi un drive-thru emoțional: noi dăm testele, voi aduceți energia. Dar psihologia știe: feedback-ul e combustibilul învățării. Nu nota seacă, nu comparația meschină, ci validarea progresului. Filosofia știe la fel: Aristotel a zis-o acum două mii de aniȘ „suntem ceea ce facem repetat.” Dacă repeți că elevul e prost, prost va deveni.

Dar nu, e mai comod să fii autosuficient. Mulți profesori trăiesc în autoservirea ego-ului: știu tot, au văzut tot, n-au nimic de învățat. Respectul e obligatoriu, dar responsabilitatea de a inspira? Opțională, mulțumesc.

Un mic secret, dragilor: entuziasmul nu se predă cu ton de jandarm, ci se transmite ca un virus. Dacă vii în clasă cu aceeași energie cu care un modem din 2001 făcea „trrrr-bzzz”, nu ai cum să le ceri elevilor artificii. E ca și cum ai închide lumina și ai ordona: „Luminați voi clasa cu retinele!”

Dacă profesorii ar lua din psihologie conștiența biasurilor și din filosofie obiceiul de a-și pune la îndoială propriile certitudini, școala ar fi altă poveste. Dar pentru asta ar trebui să accepte un adevăr incomod: nu doar elevii trebuie să muncească. Și profesorii trebuie să-și lase etichetele la ușă.

Până atunci, „Fii spontan!” rămâne sloganul ridicol al unei educații care cere flăcări, dar vine la oră cu bricheta goală.