Creierul nu e interesat de adevar, e interesat de pericole

Creierul tău nu e terapeutul tău, e bodyguardul tău.

Nu stă să contemple subtilități și adevăruri. Scanează după pericole, apucă o bâtă imaginară și se pregătește de război psihologic.

De asta un atac la reputație se răspândește de șase ori mai repede decât adevărul (conform acelui studiu terifiant de la MIT despre Twitter). Informațiile false — mai ales cele care miros a scandal sau pericol — activează circuitele noastre străvechi de supraviețuire. Creierul rațional ia o pauză de cafea, iar amigdala dă petrecerea panicii.

Pe scurt: Adevărul e lent. Pericolul e viral.

Creierul nostru a evoluat în savană, nu pe rețelele sociale. Pe atunci, să confunzi un băț cu un șarpe era neplăcut; dar să confunzi un șarpe cu un băț era fatal. Așa am ajuns la:

Preluarea de către amigdala: Emoțiile anulează logica. Auzi un zvon? Creierul reacționează ca și cum ar fi adevărat — pentru că ar putea fi.

Biasul negativității: Mintea păstrează veștile proaste ca un colecționar compulsiv. Veștile bune? Tapet.

Scurtături cognitive: Dacă se potrivește cu o poveste pe care deja o crezi, creierul zice: „Merge și-așa”, și economisește energie.

Adevărul emoțional -> Adevărul factual: Dacă pare adevărat, creierul îl marchează ca important - chiar dacă e ficțiune.

Dar povestea nu se termină la cum primim pericolul. Partea cea mai dură? Îl și fabricăm: în ceilalți.

Iată adevărul inconfortabil: oamenii proiectează ceea ce nu pot procesa. În loc să ne confruntăm cu rușinea, invidia, furia sau vulnerabilitatea noastră, facem ce-ar face orice creier copleșit — le externalizăm.

Psihologic, se numește proiecție, un mecanism de apărare care funcționează ca o externalizare emoțională. În loc să spună „mă simt nesigur”, cineva va spune „tu crezi că ești mai bun ca mine”. În loc să-și recunoască furia, va acuza pe altcineva că e agresiv.

Proiecția e felul în care psihicul evită falimentul emoțional. Și apare peste tot:

În relații: unde acuzațiile spun mai multe despre cel care le face decât despre cel acuzat.

În ura online: unde oamenii își varsă dezgustul față de sine în comentarii.

În politică: unde ne temem de „controlul” altora, dar ne susținem propriile forme de cenzură.

Combină obsesia creierului pentru pericol cu tendința lui de a proiecta, și obții un cocktail digital care otrăvește reputații, relații și realitatea însăși.

Gândește-te:

Știrile false se răspândesc repede pentru că declanșează detectarea pericolului.

Oamenii le cred pentru că se aliniază cu starea lor emoțională.

Cei care se simt lipsiți de putere proiectează frica lor asupra altora și o numesc „adevăr”.

Așa că data viitoare când vezi un scandal viral, un val de furie online sau pe cineva acuzând altcineva că e „toxic”, ia o pauză și întreabă-te:

E ăsta adevărul sau e trauma care-și caută o nouă gazdă?

TL;DR pentru cei care doar derulează:

->Creierul tău e construit pentru pericol, nu pentru adevăr.

->Bârfele se răspândesc repede pentru că creierul intră rapid în panică.

Emoțiile bat dovezile. De fiecare dată.

Proiecția e creierul tău spunând: „Nu pot gestiona asta, deci trebuie să fie vina ta.”

Daunele de imagine, externalizarea emoțională și turmele online sunt doar frici străvechi în haine moderne.