Să ucizi șarpele cu propriul venin: Când psihoterapia, filosofia și Metallica votează același principiu

 

În Psihoterapia Strategică Scurtă, Giorgio Nardone nu te mângâie pe creștet și nu-ți propune o sesiune de ventilație emoțională cu ceai de mușețel. Nu. El îți spune:

„Fricile trebuie înfruntate, dar nu oricum. Trebuie să le faci să lucreze pentru tine, nu împotriva ta.” Giorgio Nardone

În loc să te convingă că frica trece, Nardone îți propune s-o provoce să se manifeste, controlat, până se topește în ridicol. Terapia devine o coregrafie de paradoxuri, în care instrumentul simptomului e transformat în antidot. Așa cum spunea și Nietzsche: „Ceea ce nu te omoară, te face mai puternic.” Dar și mai important: te face mai ironic.

 Metallica și terapia: un duet neașteptat

În 1984, Fight Fire with Fire răsuna din boxe ca o mantră heavy metal împotriva pasivității.

“Fight fire with fire, ending is near / Fight fire with fire, bursting with fear.”- Metallica

Versurile par scrise nu pentru un album, ci pentru o strategie de intervenție psihologică. Să lupți cu frica folosindu-i propria forță. Să pui haosul la treabă. Să programezi panica, să regizezi rușinea. Sau, dacă preferi un limbaj mai aplicat, să iei un oraș devalizat și să-l readuci la viață cu apă caldă, tramvaie curate și termene respectate. Dar asta ține deja de altă formă de terapie: cea administrativă.

Ca să nu spunem că am rămas doar la rock și psihoterapie, aducem în scenă și filosofia. Stoicismul, mai exact. Într-o lume care a inventat anxietatea pe fond de notificări și burnout pe fond de Zoom, Seneca șoptea, în urmă cu două milenii:

„Nu lucrurile în sine ne tulbură, ci interpretarea noastră asupra lor.”- Seneca

Nu e o propoziție motivațională. E manualul de utilizare al creierului în fața fricii.

Și știința confirmă: expunerea dirijată, programată, a fost mereu mai eficientă decât evitarea. Cu alte cuvinte: vrei să scapi de frică? Învață să o administrezi. Fix cum faci cu traficul, șantierele, bugetul sau opinia publică.

Nardone a înțeles că oamenii nu pot fi salvați cu logică liniară. Soluțiile contraintuitive, paradoxale, provocatoare, sunt adesea cele mai eficiente:

Te temi că leșini? Fă-ți program de leșin.

Îți e frică de panică? Invit-o la tine acasă, zilnic, 15 minute.

Nu poți opri gândurile obsesive? Obligă-te să le ai, în scris, ca pe un contract.

Funcționează nu pentru că sună frumos, ci pentru că antrenează creierul, îl reeducă. Neuroplasticitatea iubește repetiția controlată. Exact cum un oraș devine funcțional nu pentru că s-a rugat cineva, ci pentru că cineva a pus semafoarele, a desenat benzile și a tras țevi fără să fure cablurile.

În mitologia Phoenixului, pasărea renaște din propria cenușă. În terapia strategică, pacientul renaște din propriul simptom. Nu în ciuda lui, ci prin el.

La fel cum un oraș poate renaște prin dosarele europene, prin execuții care respectă termenele și prin decizii incomode, dar necesare. E ușor să promiți. E greu să îți ții promisiunea când nu arzi cu flacăra populismului, ci reconstruiești cu răbdare și cap.

Votează strategia. În terapie și în viață.

De fiecare dată când ne confruntăm cu frica, avem două opțiuni.

Să o ignorăm, sperând că va trece.

Sau să o controlăm, făcând-o parte din soluție.

Strategia paradoxală nu e doar o tehnică terapeutică. E o lecție de viață. Și de politică. Nu lupți cu focul turnând apă la întâmplare. Lupți cu focul cu mai mult control, cu mai multă inteligență.

Și poate că, într-un oraș ca Bucureștiul, unde ne-am fript de atâtea ori, a venit vremea să nu mai căutăm răspunsuri spectaculoase, ci soluții strategice. Cum ar fi să votăm nu pe cine face mai mult zgomot, ci pe cine știe să transforme flăcările în energie și frica în eficiență.