Postări

Ipoteza santinelei – paradigma evolutionista a ADHD-ului

Imagine
Există o întrebare pe care o punem prea rar atunci când vorbim despre ADHD: dacă nu este vorba doar despre un creier care funcționează prost, ci și despre un creier care funcționează altfel într-un mediu pentru care nu a fost „proiectat”? Nu în sensul că evoluția ar fi proiectat creierul uman după un plan și apoi ar fi uitat să actualizeze software-ul. Evoluția nu lucrează așa. Dar selecția naturală favorizează, de-a lungul generațiilor, combinații de trăsături care cresc șansele de supraviețuire și reproducere într-un anumit mediu. Problema este că mediul se poate schimba mult mai repede decât genele. Creierul uman este rezultatul unei istorii evolutive de sute de mii de ani, în care oamenii au trăit în grupuri mici, au căutat hrană, au urmărit prăzi, au evitat prădători, au explorat teritorii, au reacționat la schimbări rapide și au dormit în condiții foarte diferite de cele ale unui apartament urban. Agricultura are aproximativ 10.000–12.000 de ani. Școala obligatorie modernă are câ...

De ce adorm cu zgomot de ploaie sau ce e zgomotul roz

Imagine
  Am ADHD și am avut probleme cu somnul mult înainte să știu că am ADHD. De-a lungul anilor am încercat tot felul de metode ca să adorm. Unele au funcționat o vreme, altele deloc. Dar a existat ceva constant: nu prea puteam să adorm în liniște deplină. Aveam nevoie de un sunet în cameră. Radio deschis. O emisiune. Televizorul. Orice zgomot suficient de constant încât să umple liniștea. Și îmi amintesc ceva care mi s-a părut întotdeauna puțin paradoxal. Când eram cu copiii și ei râdeau zgomotos, se bucurau la un film sau se jucau ceva și făceau gălăgie, pentru mine era, literalmente, music for my ears. Mă liniștea. Uneori adormeam lângă ei pe canapea tocmai în mijlocul acelui zgomot. Și apoi copiii observau că am adormit. Se făcea liniște. Și eu mă trezeam. Nu e o metaforă. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori. Copiii: „Șșșș, mama a adormit!” Mama: se trezește instant. La vremea aceea nu aveam o explicație pentru asta. Acum am una posibilă, dar nu una suficient de simplă încât să spun...

Doi betivi se urca la volan. Zbang.

Imagine
Unul ajunge acasă. Celălalt lovește un copil. Aceeași decizie. Același pahar. Aceeași noapte. Doar rezultatul diferă. Și totuși, pe unul îl lași să doarmă, pe celălalt îl condamni. De ce? Pentru că ești ipocrit. Pentru că toți suntem. Pentru că judecăm oamenii după ce se întâmplă, nu după ce aleg. Pentru că ne place să credem că vina e o chestiune de merit, când de fapt e o loterie. Bernard Williams a avut curajul să spună asta cu voce tare. A numit-o moral luck, noroc moral. Ideea că suntem judecați nu doar pentru ce alegem, ci pentru ce ni se întâmplă. Că vina noastră depinde, parțial, de hazard. Că linia dintre ce controlăm și ce ni se întâmplă e o farsă confortabilă pe care ne-o spunem ca să putem dormi noaptea. Stai puțin. Nu ar trebui ca vina să depindă doar de alegere? Nu ar trebui ca doi oameni care fac exact același lucru să fie judecați exact la fel? Așa ar fi corect. Așa ar fi curat. Așa ar fi dacă lumea ar funcționa după regulile pe care le scriem în cărți de etică. Dar...

De la sofisme la biasuri cognitive

Un cititor a comentat recent la articolul meu despre Pasărea Dodo , marketingul metodologic și iluzia psihoterapiei perfecte, spunînd următoarele: „Nu există terapie psihologică. Există evaluare clinică, făcută de un psiholog clinician, și psihoterapie, unde psihoterapeutul nu lucrează neapărat cu instrumente standardizate de evaluare. Mesajul în care punem în contrapoziție două tipuri de abordări, fără să avem o cunoaștere aprofundată a ambelor, creează confuzie și e părtinitor. Afirm asta ca psihoterapeut și absolvent de Filosofie”. Comentariul este interesant nu pentru concluzia sa punctuală, care nu necesită aici o dezbatere terminologică, ci pentru că oferă un exemplu aproape pedagogic al unui fenomen mult mai larg: felul în care chiar și profesioniștii instruiți pot cădea pradă exact acelor erori de raționament pe care educația lor ar trebui, teoretic, să îi ajute să le evite. Aceasta este una dintre iluziile favorite ale modernității intelectuale: credința că expertiza produce a...

A trăi deliberat: despre sens, vastitate și curajul de a rămâne om

Aseară m-am uitat la un film. Despre iubire, poezie și alte flecuștețe menite să ne facă să lăcrimăm seara pe ascuns. In film, un personaj îl menționează pe Thoreau și trăirea lui deliberată, conștientă. Thoreau nu s-a retras la Walden pentru a fugi de lume, ci pentru a nu dispărea în ea. “To live deliberately” nu era un exercițiu de stil sau o formă de escapism, ci o poziție radicală: să trăiești astfel încât viața să nu se întâmple în lipsa ta. Să nu ajungi, cum avertiza el, să descoperi la final că ai fost ocupat, adaptat, funcțional, dar absent. În cabinet, oamenii nu vorbesc despre Thoreau. Spun doar, cu o liniște greu de suportat: “Trăiesc, dar asta nu e viață.” Nu e o criză. E o constatare. Au bifat etapele, au devenit ce se aștepta de la ei, au învățat să funcționeze bine. Și totuși, ceva esențial lipsește: senzația că viața le aparține. Nu e depresie clasică. Nu e colaps. E o existență administrată corect, dar nelocuită. Bogdan Cezar Ion , unul dintre profesorii care m-au în...