Postări

De la sofisme la biasuri cognitive

-
Un cititor a comentat recent la articolul meu despre Pasărea Dodo , marketingul metodologic și iluzia psihoterapiei perfecte, spunînd următoarele: „Nu există terapie psihologică. Există evaluare clinică, făcută de un psiholog clinician, și psihoterapie, unde psihoterapeutul nu lucrează neapărat cu instrumente standardizate de evaluare. Mesajul în care punem în contrapoziție două tipuri de abordări, fără să avem o cunoaștere aprofundată a ambelor, creează confuzie și e părtinitor. Afirm asta ca psihoterapeut și absolvent de Filosofie”. Comentariul este interesant nu pentru concluzia sa punctuală, care nu necesită aici o dezbatere terminologică, ci pentru că oferă un exemplu aproape pedagogic al unui fenomen mult mai larg: felul în care chiar și profesioniștii instruiți pot cădea pradă exact acelor erori de raționament pe care educația lor ar trebui, teoretic, să îi ajute să le evite. Aceasta este una dintre iluziile favorite ale modernității intelectuale: credința că expertiza produce a...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

A trăi deliberat: despre sens, vastitate și curajul de a rămâne om

-
Aseară m-am uitat la un film. Despre iubire, poezie și alte flecuștețe menite să ne facă să lăcrimăm seara pe ascuns. In film, un personaj îl menționează pe Thoreau și trăirea lui deliberată, conștientă. Thoreau nu s-a retras la Walden pentru a fugi de lume, ci pentru a nu dispărea în ea. “To live deliberately” nu era un exercițiu de stil sau o formă de escapism, ci o poziție radicală: să trăiești astfel încât viața să nu se întâmple în lipsa ta. Să nu ajungi, cum avertiza el, să descoperi la final că ai fost ocupat, adaptat, funcțional, dar absent. În cabinet, oamenii nu vorbesc despre Thoreau. Spun doar, cu o liniște greu de suportat: “Trăiesc, dar asta nu e viață.” Nu e o criză. E o constatare. Au bifat etapele, au devenit ce se aștepta de la ei, au învățat să funcționeze bine. Și totuși, ceva esențial lipsește: senzația că viața le aparține. Nu e depresie clasică. Nu e colaps. E o existență administrată corect, dar nelocuită. Bogdan Cezar Ion , unul dintre profesorii care m-au în...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Tribunalul interior

-
Sunt zile în care ești sigur că ai fost privit ciudat. Că ceva din tine “s-a văzut”. Și sunt zile în care problema nu este ce văd ceilalți, ci cât de mult crezi tu că se vede. Această diferență, aparent minoră, este una dintre cele mai incomode zone ale psihologiei sociale: spațiul dintre realitate și interpretare. Un spațiu în care mintea nu inventează pur și simplu, ci completează, anticipează, se protejează. Uneori corect. Alteori prea mult. În anii ’70, psihologul Robert Kleck a realizat un studiu care continuă să fie citat și astăzi, de multe ori pentru ce pare să demonstreze, dar mai rar pentru ce spune cu adevărat. Experimentul a devenit cunoscut sub numele de “ experimentul cicatricii ” și este adesea invocat pentru a susține ideea că “totul e în percepția noastră”. Doar că lucrurile sunt mai nuanțate.  Pe scurt, participanții au fost convinși că au o cicatrice vizibilă pe față, realizată cu machiaj profesional. Au văzut-o în oglindă. Apoi, fără știrea lor, cicatricea a fo...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Sa te indoiesti de propriile indoieli, de la Descartes la neurostiinte

-
Trăim într-o cultură care tratează îndoiala ca pe un defect de caracter. Dacă te îndoiești, înseamnă că nu ești suficient de sigur pe tine. Dacă nu ești sigur, probabil că nu meriți să continui. Dacă ai fi “bine”, n-ai simți asta. Psihologia clasică a mers mult timp pe aceeași linie simplificatoare: mai multă îndoială înseamnă mai puțină motivație. Studiul prezentat de Neuroscience News vine și spune ceva mult mai inconfortabil și, tocmai de aceea, mult mai adevărat: problema nu este îndoiala, ci cât de mult o credem. Ceea ce este remarcabil în cercetarea recentă publicată de Ohio State University este că oferă o confirmare experimentală a unei intuiții vechi de secole: îndoiala devine paralizantă nu prin conținutul ei, ci prin statutul de certitudine pe care i-l acordăm. Studiul a urmărit persoane aflate într-o așa-numită action crisis, acel moment de răscruce în care nu te mai îndoiești de un detaliu, ci de un scop identitar: cine sunt, ce caut, dacă am dreptul să continui. Participa...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Ultimul marcaj

-
Imagine
Astăzi, o clientă mi-a spus ceva care mi-a rămas în suflet: „Când ești pe munte și pierzi drumul, cel mai simplu e să te întorci la ultimul marcaj. Dacă înaintezi, s-ar putea să pierzi timp și efort și să ajungi într-o fundătură.” Am tot răsucit în minte vorbele ei. Nu despre munte era vorba, ci despre viață. Mi-am dat seama cât de mult ne sperie ideea de a ne întoarce. Avem senzația că e un pas înapoi, că ne-am „înfrânt”. Dar adevărul e că a te întoarce la ultimul marcaj nu înseamnă renunțare, ci înțelepciune. Înseamnă să recunoști că te-ai rătăcit, să-ți dai voie să respiri și să-ți regăsești orientarea. E poate cea mai onestă formă de curaj: aceea de a nu te minți că știi drumul, atunci când nu-l știi. Și totuși, există momente când marcajele dispar. Când ceea ce înainte părea sigur nu mai există. Când principiile, oamenii sau certitudinile care te ghidau se evaporă și rămâi singur, într-un loc în care nimeni nu ți-a spus vreodată cum să mergi mai departe. Atunci apare dilema: te op...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe