Când spui prea mult: despre „confesarea compulsivă”, rușine, nevoi emoționale și un nasture care stă să cadă

 

✨ Mic test – Ești un povestitor impulsiv?

Bifează ce ți se potrivește:

☐ Ai spus unui coleg despre atacul tău de panică în timp ce vă spălați cănile.

☐ Ai postat un story vag, dar dramatic, apoi te-ai prefăcut că nu-l vede nimeni.

☐ Ți s-a spus vreodată: „Ești prea intens(ă).”

Dacă ai bifat măcar una: bun venit în clubul celor care simt cu volumul la maxim.Când spui prea mult: despre „confesarea compulsivă”, rușine, nevoi emoționale și un nasture care stă să cadă

Pe biroul meu stă o floarea-soarelui plecată. Nu de tot. Doar puțin, cât să pară că se gândește la ceva ce-a spus aseară și regretă. O privire vinovată vegetală. Dacă ar putea vorbi, probabil ar zice: „Scuze, cred că am zis prea mult... iar.”

Așa începe povestea cu cei care spun prea mult, prea repede, prea devreme. Ceea ce numim în psihologie oversharing – sau, dacă vrei o traducere cu gust de realitate: confesare compulsivă sau povestire impulsivă.

Ce este „oversharingul” și de ce ne înroșim când îl întâlnim?

Nu e doar „a da prea multe detalii personale”. E o formă de vulnerabilitate scoasă din intimitate și pusă în spațiul public, uneori cu disperare, alteori cu speranță. E ca și cum ai spune: „Vreau să fiu înțeles. Vreau să fiu simțit.”

Dar vine societatea – cu normele ei de discreție, „decență” și profesionalism – și îți pune ștampila: nepotrivit, prea mult, ești o povară emoțională.

O observație importantă: cei care nu au fost ascultați, vorbesc mai mult

Multe persoane care au tendința de a spune „prea mult” au în comun un trecut în care au fost ignorate, reduse la tăcere sau crescute în medii emoțional tăcute.

Când nu ai fost ascultat în copilărie, te poți transforma, mai târziu, într-un „difuzor emoțional”. Cuvintele vin în valuri pentru că n-au avut unde să curgă ani de zile. Și uneori, prima ureche disponibilă devine oceanul.

Un articol din Journal of Social and Clinical Psychology (2019) arată că persoanele cu un stil de atașament anxios sau dezorganizat tind să divulge informații personale prea devreme, ca o formă de căutare a conexiunii. E un SOS emoțional, nu o greșeală socială.

Alte cercetări indică legături între oversharing și neurodivergențe:

ADHD – impulsivitate verbală, dificultate în reglarea comportamentului social, nevoia de conectare rapidă.

Autism – exprimare directă, uneori literală, a realității interioare, fără filtre sociale.

Tulburări afective – în faze maniacale, individul poate vorbi în exces despre teme personale, fără granițe clare.

Gilligan spunea că unii oameni (în special femeile) dezvoltă o etică a grijii, a interdependenței și a exprimării narative. Că nu toți gândim în reguli și dreptate, ci în relații și emoții.

Așadar, ce numim azi oversharing ar putea fi, de fapt, expresia unei etici relaționale: îți spun cine sunt, ca să putem construi ceva între noi.

Confesarea impulsivă: slăbiciune sau dar?

Ambele. Dar mai ales un dar, dacă e canalizat cu empatie și conștiință. Poate deveni o punte între oameni. Un fel de „uite, ăsta sunt – și poate și tu ai trecut prin ceva asemănător.”

 Dar când devine obositor?

Când este făcut compulsiv, fără atenție la celălalt. Poate deveni o formă de auto-vărsare care îneacă, nu conectează. Sau un scut paradoxal: dacă spun tot, de la început, nimeni nu mă mai poate răni. Pentru că deja știu „ce e în mine.”

🪡 Nasturele 

Poate fiecare dintre noi are un nasture. Un punct mic care ține încheiate durerile, rușinile, adevărurile nespuse. Și uneori, acel nasture cedează. Într-o conversație, într-un comentariu, într-un oftat prea sincer.

Nu e greșeală. E viață. E nevoia de a fi văzut.

Cei care vorbesc prea mult despre ei nu sunt slabi. Sunt cei care au trăit în tăcere prea mult.

Oversharing-ul poate fi un simptom, dar și o chemare. O metodă de supraviețuire, dar și o invitație. O dovadă că încă vrem conexiune, chiar dacă nu știm cum s-o cerem adecvat.

Și poate, în loc să ne întrebăm „de ce a spus toate astea?”, ar fi mai uman să ne întrebăm:

Cât timp n-a avut pe nimeni să-l asculte?