Stii cand zici ca fiica-ta nu are nimic, e pentru ca tu nu vrei sa ai nimic. Surpriza, ai!

 

Arborele genealogic al creierului defect: O saga ereditară cu sinapse (Ce au în comun ADHD-ul, dislexia și anxietatea? Răspuns: rudele proaste din ADN.)

Imaginează-ți o rețea neuronală ca un arbore genealogic. Dar în loc de fotografii în sepia cu străbunici în uniforme prăfuite, ai aici sinapse vechi care fac glume proaste cu dopamina, alele dominate de impulsivitate, și un cromozom 15 care zice din spate: „Eu ți-am dat asta, ce te plângi?”.

Din ce în ce mai multe studii arată că majoritatea tulburărilor neuropsihice NU apar din senin. Nu sunt mofturi, nu sunt „epidemii TikTok” și nici „copii răsfățați” – sunt moșteniri genetice. Uneori, „banale” și tăcute ca niște rude de la țară care ți-au trimis anxietatea prin poștă de la 5 ani.

ADHD – Rădăcini adânci și ramuri netăiate

Un studiu publicat în Nature Genetics (2022) arată că peste 74% din cazurile de ADHD sunt explicate genetic. Mai exact, e o combinație între variante genetice comune și o sensibilitate crescută la stimuli. ADHD-ul nu e despre lipsa de voință, ci despre un creier care nu reglează eficient dopamina – iar gena DRD4 (aia cu receptorii de dopamină) are un rol-cheie.

Ceea ce e și mai fascinant? Peste 80% dintre adulții cu ADHD nu sunt diagnosticați, iar mulți sunt confundați cu „personalități intense”, „gânditori divergenți” sau „oameni care încep 20 de lucruri și termină două”. Și nu, nu se termină în copilărie. Se transformă în uituci cronici cu deadline-uri ratate și cuvinte înghițite în ședințe.

Dislexia – Ereditate, nu lene la citit

Dislexia e una dintre cele mai stigmatizate tulburări, deși are o componentă genetică puternică, demonstrată în studii de gemeni și în identificarea unor gene specifice, precum DCDC2 și KIAA0319. Ea afectează între 5 și 12% din populație, iar șansele ca un copil dislexic să aibă un părinte dislexic sunt de până la 50%.

Este o altă dovadă că „sistemul” de învățare – adesea construit pentru creiere neurotipice – nu e prietenos cu varietatea neuronală. Dislexia nu e o eroare, e o variantă. Una care adesea vine la pachet cu creativitate explozivă și gândire vizuală, dar care e taxată în școală ca „prostie”.

Anxietatea și depresia – moștenirea grea a hipervigilenței

Ce zici de depresie și anxietate? Sunt ele doar reacții la stresul vieții moderne? Nu. Sunt și predispoziții genetice activate de mediu. Cercetările arată că anxietatea generalizată are o ereditate estimată între 30 și 50%, iar depresia majoră în jur de 40%, cu implicarea clară a axei serotoninergice și genelor precum 5-HTTLPR.

Mai rău e că aceste tulburări sunt camuflate de multe ori în familii întregi care consideră „frica permanentă” sau „stările de tristețe profundă” ca pe o parte firească din viață – așa că se transmit transgenerațional, ca și farfuriile de porțelan, dar fără niciun ghid de utilizare.

Știința lovește cu date, nu cu metafore:

1 din 3 cazuri de depresie apare într-un context familial afectat.

70% dintre persoanele cu dislexie au cel puțin un părinte cu dificultăți similare.

Aproape 60% din tulburările neurodezvoltamentale se suprapun (comorbiditate) – adică arborele tău genealogic nu are doar o cracă problematică, ci o pădure întreagă.

Ce urmează?

Poate un test genetic nu ne oferă încă un diagnostic clar pentru toate aceste tulburări. Dar știința a început să vadă tipare. Și asta înseamnă că tratamentul, intervenția, acceptarea și acomodările personalizate nu mai pot fi amânate.

Nu, nu ești defect. Dar e posibil să fii produsul unui arbore genealogic cu rădăcini în cortexul prefrontal și cu ramuri crescute în anxietate.