Cand viata nu mai are raspunsuri, invata sa pui intrebarile care te salveaza

În cabinet, cuvintele nu sunt doar sunete. Uneori sunt funii. Alteori, oglinzi. Dar rareori sunt salvatoare, dacă nu iau forma potrivită: întrebarea.

Nu afirmația te salvează. Nu verdictul. Nu diagnosticul. Ci o întrebare bine pusă, care cade în suflet ca o sămânță în pământ ars.

Viktor Frankl nu-i întreba pe pacienții săi ce îi doare. Nu-i întreba de ce vor să moară. Îi întreba: “Spune-mi zece motive pentru care nu te-ai sinucis.” Aceasta nu e o întrebare tehnică. E un act de curaj. E o detonare a narcisismului suferinței pure.

Îi obligi să întoarcă oglinda, să nu mai contemple golul, ci ceea ce, în mod misterios, i-a făcut să reziste. Pentru unii, răspunsul era rușinea de a-și lăsa mama în viață. Pentru alții, pisica de care nu avea cine să aibă grijă. Pentru unii, o carte neterminată, o poezie încă nenăscută, o promisiune făcută unui copil de 5 ani.

Frankl știa ceva ce mulți terapeuți uită: nu trebuie să inventezi sensul. Doar să-l revelezi. Sensul e acolo. Ca un bec stins. Întrebarea e întrerupătorul.

În terapia scurtă centrată pe soluții, Steve de Shazer a formulat poate cea mai elegantă întrebare din psihologie: “Să presupunem că, în această noapte, se produce un miracol și problema ta dispare. Cum ai ști dimineața că s-a întâmplat?”

Este o întrebare care nu cere explicații, ci proiecții. Nu îți cere să te apuci să sapi în trecut, ci te obligă să construiești un viitor.

Este, în fond, o întrebare despre ce vrei să salvezi din tine, nu despre ce vrei să distrugi.

Pentru că adevărul e acesta: mintea suferindă nu știe să vindece. Dar știe să imagineze vindecarea. Iar în acel moment, neuroplasticitatea face restul. Pentru că orice imagine mentală repetată devine realitate. 

O altă întrebare salvatoare vine de la Socrate: “Ce dovezi ai pentru ceea ce crezi?”

Este o întrebare care oprește timpul.

Între emoție și convingere, introduce rațiunea ca martor.

– „Sunt inutil.”

– Ce dovezi ai?

– „Așa simt.”

– Dar e sentimentul dovadă? Sau doar ecoul unui gând vechi?

Această întrebare nu distruge suferința, dar o așază pe masă, o dezgolește, o întreabă înapoi. Este începutul revoltei interioare împotriva tiraniei gândurilor automate.

Și totuși, ce le unește pe toate? Aceste întrebări nu sunt doar instrumente terapeutice. Sunt acte de disidență împotriva deznădejdii. Sunt modalități de a reîncadra viața ca proces în care omul nu este o victimă, ci un autor latent.

Într-o lume care te învață să-ți pui întrebarea „de ce mie?”, Frankl te provoacă:

“de ce nu ai plecat încă? Ce anume din tine a tăcut, dar te-a ținut aici?”

Într-o lume care vrea rețete, terapia scurtă te întreabă: “cum ar arăta viața fără rana asta?” (Și dacă poți imagina, atunci poate că o poți atinge.)

Iar Socrate îți cere: “fii atent la ce crezi. Poate nu ești gândul tău. Poate doar îl porți de prea mult timp.”

Poate că nu răspunsurile ne salvează. Poate că ceea ce ne ține în viață, în picioare, în sens, este o întrebare pe care încă nu am avut curajul să ne-o punem.

Într-o zi, poate chiar mâine, cineva te va întreba ceva care îți va salva viața. Sau poate chiar tu.