Ultimul marcaj

-


Astăzi, o clientă mi-a spus ceva care mi-a rămas în suflet: „Când ești pe munte și pierzi drumul, cel mai simplu e să te întorci la ultimul marcaj. Dacă înaintezi, s-ar putea să pierzi timp și efort și să ajungi într-o fundătură.”

Am tot răsucit în minte vorbele ei. Nu despre munte era vorba, ci despre viață. Mi-am dat seama cât de mult ne sperie ideea de a ne întoarce. Avem senzația că e un pas înapoi, că ne-am „înfrânt”. Dar adevărul e că a te întoarce la ultimul marcaj nu înseamnă renunțare, ci înțelepciune. Înseamnă să recunoști că te-ai rătăcit, să-ți dai voie să respiri și să-ți regăsești orientarea. E poate cea mai onestă formă de curaj: aceea de a nu te minți că știi drumul, atunci când nu-l știi.

Și totuși, există momente când marcajele dispar. Când ceea ce înainte părea sigur nu mai există. Când principiile, oamenii sau certitudinile care te ghidau se evaporă și rămâi singur, într-un loc în care nimeni nu ți-a spus vreodată cum să mergi mai departe. Atunci apare dilema: te oprești și sapi acolo, consumându-ți resursele în speranța că vei descoperi ceva, sau îți asumi necunoscutul și mergi înainte, riscând să-ți rupi genunchii pe drumuri neumblate?

Viața nu e doar despre a alege între siguranță și risc. E despre a înțelege că ambele sunt necesare. Evoluția umană a existat pentru că unii au ales să rămână și să exploateze ce aveau, iar alții au avut nebunia de a explora necunoscutul. Fără exploatare nu supraviețuiam. Fără explorare nu evoluam.

Și atunci, ce faci când ești pe muntele tău interior și nu mai vezi niciun semn? Te întorci la ceea ce știi sigur că funcționează, îți aduni forțele și apoi, dacă simți că ai resurse, faci pasul în necunoscut. Uneori vei găsi o fundătură. Alteori vei fi tu cel care lasă un marcaj nou, pe care cineva, într-o zi, îl va urma cu recunoștință.

Pentru că nu există viață fără rătăciri. Nu există drum fără pauze, fără ezitări, fără momente în care te întrebi dacă mai are rost. Dar adevărul e că drumul nu se pierde niciodată cu adevărat. Se pierde doar iluzia că știm dinainte unde duce.

Și poate că marcajele nu sunt pentru a ne conduce la destinație, ci pentru a ne aminti că n-am fost singuri pe potecă. Restul îl facem noi, cu pașii noștri, cu fricile noastre, cu curajul nostru.

Iar dacă într-o zi nu vei găsi niciun marcaj, amintește-ți: poate că e semnul că a venit rândul tău să lași unul în urmă.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Bufnitele de noapte: de ce unii oamenii sunt mai activi noaptea?

-
Imagine
Dacă ai simțit vreodată că energia ta crește exact atunci când toți ceilalți se pregătesc de somn, felicitări! Ești o "bufniță de noapte", adică ai un cronotip de seară. Dar de ce unii oameni sunt mai activi noaptea, în timp ce alții sar din pat dis-de-dimineață plini de energie? Și, mai important, este acest lucru un avantaj sau un blestem al evoluției? Cronotipul, adică predispoziția naturală a corpului de a fi activ la anumite ore ale zilei, este influențat de factori genetici, biologici și de mediu. Ceasul nostru biologic intern (ritmul circadian) controlează eliberarea hormonilor, temperatura corpului și alte procese fiziologice esențiale. La „bufnițele de noapte”, acest ritm circadian este întârziat, ceea ce înseamnă că melatonina, hormonul somnului, se eliberează mai târziu decât la persoanele matinale. Studii genetice au identificat variații ale unor gene precum PER3 și CLOCK, care influențează ritmul circadian. PER3 este asociată cu durata și profunzimea somnului, ia...
Citiți mai multe

De ce mint clientii in terapie?

-
Imagine
(sau cum să te minți frumos pe banii tăi și pe timpul tău) Din experiența mea de psihoterapeut, am întâlnit minciuni de toate formele și dimensiunile. Unele subtile, altele flagrante. Unele spuse cu un zâmbet complice, altele cu o convingere de Oscar. Problema e că, dacă mă minți pe mine, de fapt, te minți pe tine. Și pe banii tăi. Și pe timpul tău. Iar dacă eu am etică profesională, nu voi încuraja asta. Asta nu înseamnă că te voi eticheta direct ca „mincinos” (nu suntem la tribunal), dar o să observ și o să adresez problema – uneori cu umor, alteori mai direct, în funcție de ce cred că îți va deschide mai bine ochii. 1. Frica de judecată Un client îmi spunea într-o sesiune: „Nu, eu nu sunt genul care țipă, nu ridic niciodată tonul.” Cinci minute mai târziu, povestind despre o ceartă cu partenera, tonul lui crescuse alarmant. Nu a trebuit să spun nimic, doar l-am privit cu o sprânceană ridicată. A tăcut. A râs. Apoi a spus: „Ok, poate uneori ridic vocea.”Oamenii vor să fie văzuți într...
Citiți mai multe

Conformismul- De la Asch la masacrul de la My Lai

-
Imagine
  Asistarea neputincioasă (sau poveşti despre difuzarea responsabilităţii)- fragment din cartea "Apel la emotie", 2007-2010 Partea 1: Crima Kitty Genovese a fost o tânără de 28 de ani care a fost înjunghiată de un bărbat de culoare (nu ştiu cât de importantă este culoarea, dar e menţionată în raportul poliţiei) în 1964, în New York. Vă spuneţi probabil că nu este nici prima şi nici ultima victimă a omuciderii. Este adevărat. Ca ea au fost şi vor mai fi.  Ce este însă fascinant în povestea lui Kitty este că în timp ce ea era atacată de către Winston Mosely, treizeci şi opt de vecini asistau la crimă. Probabil vă întrebaţi cum de nu a intervenit nimeni sau de ce nu au chemat poliţia sau salvarea. Pentru că toţi cei treizeci şi opt şi-au spus în gând, în barbă sau în şoaptă, că altcineva va face acest lucru. În final nu a făcut-o nimeni. Lăsaţi-mă să vă povestesc puţin despre Kitty, să personalizăm victima, deşi s-au scris râuri de cerneală despre ea. Kitty era născuta într-o fa...
Citiți mai multe