Băi, păuniţo, ai vrea tu să fii crab potcoavă!

Te-ai întrebat vreodată, în timp ce îţi sorbeai liniştit cafeaua, ce animal rezidă în tine? După câţi ani de vagabondaj spiritual, ai sfârşit prin a afla că eşti bou, lup, miel, vierme sau crab?

Ador crabii. Cu un pic de maioneză, porumb dulce, cornişoni şi băgaţi într-o franzelă din graham, sunt delicioşi. Nu aş putea spune acelaşi lucru şi despre câinii vagabonzi. Nu mi-a plăcut niciodată mâncarea secretoasă chinezească. Dar, nu, nu despre mâncare vreau să vorbesc, deşi despre crabi.

Crabul potcoavă (horseshoe crab) este cel mai bătrân animal de pe faţa pământului. Creatura aceasta este atât de bine adaptată la mediu încât nu s-a mai schimbat din perioada Ordoviciană, acum 445 milioane de ani. Ca să pun acest fapt în perspectiva unui câmp cu maci, animalele multicelulare au apărut înregistrate ca fosile acum 600 de milioane de ani, iar durata tipică a speciei unui animal este de doar câteva milioane.  Spre exemplu, Tyrannosaurus rex a trăit numai 3 milioane de ani. Macul însă a apărut acum vreo 4000 de anişori î.e.n şi îşi spunea, pe bună dreptate, hul gil – planta bucuriei. Nu întâmplător, el a ajuns să coloreze mormintele romanilor, simbolizând moartea eternă (Cum altfel, poate fi şi moarte temporară?, întrebi pe bună dreptate. Da, răspunde Radio Erevan, dacă te cheamă Lazăr şi eşti un personaj biblic). Prea mult papaverus te trimitea direct în eternitate. Acum de abia îţi domoleşte o durere de stomac.

Datorită statusului său ca fiind cel mai bătrân dintre animale, crabul potcoavă (care este mai degrabă înrudit cu păianjenii, căpuşele şi scorpionii) a fost numit fosila vie. Da, el, ci nu Ion Iliescu cu care împart în mod trist şi nesolicitat eticheta de ateist. Se crede că ei, crabii ci nu ateiştii, descind din scorpionii de mare (eurypteride), care sunt şi mai bătrâni (dacă acest lucru este posibil) şi care se pare că au apărut pe Pământ acum 510 milioane de ani. Din câte se ştie, nu mai sunt animale rămase din Cambrian (542 – 488 milioane de ani) sau Ediacaran (635 – 542 milioane de ani) dar au rămas numeroase fosile.

Ce este interesant la crabul potcoavă este sistemul său imunitar simplu dar notabil. Când este invadat de un organism străin, cum ar fi o bacterie, sângele din zona invadată se încheagă imediat sub formă de gel. Această substanţă numită Limulus Amebocyte Lysate, a fost folosită ca să testeze prezenţa bacteriei pe o suprafaţă, depăşind capabilităţile detectorilor artificiali. Când bacteria este prezentă, se formează instantaneu acest gel de protecţie. Acest sistem imunitar excelent a contribuit ca al nostru crab potcoavă să ajungă cea mai bătrână creatură încă în viaţă de pe pământ.

Fără nicio legătura cu crabul, Herman Hesse a scris în 1927 o carte care s-a intitulat “Lupul de stepă” şi în care perora frumos despre lupta şi diviziunea (observaţi redundanţa intenţionată) dintre umanitatea şi agresiunea noastră ca de lup, bla bla bla. În aparenţă, Hesse (de altfel un frumos şi imaginativ jongler de cuvinte, însă prea mult abscons rezonează cu găunos ci nu profunzime) a redescoperit roata şi ceea ce grecii au tot propovăduit despre natura noastră duală, inexistentă de altfel – afirmaţie pe care mi-o asum deocamdată, până când licitează cineva mai mult şi mai explicativ (poate fi şi mai puţin explicativ?). Un concept iniţiat de Platon şi Aristotel (cei reali, nu bufonii de la Academia Caţavencu- îmi e dor de Mircea Toma), dar care datează din vremea lui Zarathustra, profetul persan al secolului 18 î.e.n., acela cu “aşa grăit-a“. Octavian Paler, el însuşi un lup singuratic, a fost de părere că ceilalţi lupi ne-ar fi sfâşiat dacă ştiau că urletul nostru este de fapt plânset. Adică cei care suferă cel mai tare, latră cel mai zgomotos.

Bizar dar explicabil, pentru că la noi în cap suntem eroi (vezi “creierul vanitos“) mulţi aleg să se identifice cu lupii singuratici, în timp ce lupii umblă de fapt în haită. Asentimentul afilierii în disonanţă cognitivă cu dorinţa naturală de solitudine specifică omului creator. Ne naştem cu dorinţa de a tânji după singurătate sau suntem meniţi să ne pierdem în mulţime?

În termeni sociali, un lup singuratic este definit ca cineva care comite acte violente în numele unei ideologii, însă face acest lucru singur, în afara oricărei structuri de comandă.  Din acest punct de vedere, un lup singuratic este un terorist. Este admirabil că au o ideologie (cele mai multe organizaţii teroriste au),  dar chiar şi în sânul organizaţiilor teroriste trebuie să existe ordine, disciplină şi structură. Vă sună cunoscut sloganul? Da, şi mie.

Hesse zicea în “Lupul de Stepă” şi a preluat mai târziu în “Narcis şi Gură de Aur” că oamenii au două naturi: una spirituală, elevată, iar cealaltă animalică, joasă. Din acest punct de vedere, ne-am născut în mod natural schizofrenici iar nefericirea noastră ancestrală poate rezulta dintr-o luptă permanentă şi irezolvabilă dintre cele două. Natural born schizophrenics, right?

Aşadar, pentru a obţine pacea minţii, avem nevoie să semnăm un tratat cu animalul din noi. E mai simplu de spus, decât de făcut. Dacă animalul din noi ar fi un poodle docil sau o siameză castrată şi cretinizată de pernuţe cu gust de ficat, acest lucru nu ar fi dificil. Dar cum ajungem să rezonăm cu un lup care e ahtiat după traiul în haită sau cu un doberman al cărui creier atinge cutia craniană şi după şapte ani o ia razna şi te înhaţă de gambă? Sau cu un lemming sinucigaş, o tarantulă ţopăitoare ca un italian după prea mult Chianti, o Văduvă Neagră mâncătoare de masculi proaspăt seduşi sau un scorpion disperat după libertate, mai ales că nu cunoaştem tehnicile dresajului, iar dresura la divan (halei hop) este atât de demodată şi ineficientă?

Din alt punct de vedere, care ar părea să nu aibă legătură cu problema noastră însă are, dualismul cartezian sublinia această dualitate dintre fizic şi mental. Vreo 500 de ani mai târziu, Freud a preluat ideea şi a venit cu conceptul de inconştient, pe care Herman Hesse – un contemporan al lui Freud – l-a transliterat în conceptul lupului din noi.

Freud nu a fost un original. A fost curajos, ce-i drept, şi cred că a fost părintele ideologic al mişcării feministe înainte de Karen Horney, dar nu a fost original. Din nefericire, himera majoră a omenirii nu este obţinerea fericirii, ci ideea prostească că deţine gânduri originale. Ce este original? Cât de siguri putem fi de autenticitatea noastră dacă nu există nicio garanţie că memoria nu este falsă, reconstruită sau implantată? Virtutea de a introduce idei noi? Puterea de a fi neconvenţional? De când a fi neconvenţional a început să însemne „original” şi nu „anarhic”? Sau poate este anarhia originală? Din nefericire, nimic nu este original, nici măcar Mama Natură. Iartă-mă, Darwin. Nici măcar evoluţia noastră genetică. Se spune că oamenii împart în mod generos 98% din ADN-ul lor cu maimuţele. Nu vi se pare firesc că maimuţele au suferit mai multe transformări şi evoluţii decât noi? Orice aventură umană de a descoperi sau inventa ceva nou este o pretenţie stupidă.

Nu e nimic original în viaţă, exceptând momentul în care cineva creează şi împărtăşeşte cu ceilalţi. Acolo este unicitatea noastră. Cum relaţionăm, cum ne expunem în mod onest şi vulgar sentimentele pe tarabă, slăbiciunile şi defectele. Nu puterile şi forţele noastre ne fac unici, ci slăbiciunile noastre. Aşa că nu putem să îl învinuim pe bietul Freud că nu a fost original.

Mai târziu, dar nu cu foarte mult, în 1966, Bannister a reuşit să descrie ca nimeni altul natura umană, iar după umila mea opinie este probabil cea mai exactă definiţie pe care s-a aventurat cineva să o dea: „omul este în mod cert un câmp de bătălie, o pivniţă întunecoasă în care o fată bătrână, cu educaţie rigidă, se păruieşte cu o maimuţă înnebunită după sex, lupta fiind arbitrată de un funcţionar de bancă uşor nervos”.

E adevărat, suntem cu toţii oameni, aşa cum ne defineşte biologia: poziţie bipedă, folosirea majoră a lobului frontal, lipsa blănii şi a ghearelor, altruişti şi iraţionali. Cam atât. Am uitat ceva?

Unii zic că suntem duali prin fire. Alţii că dualismul nu poate coexista cu interacţiunea cauzală, şi că acestea două sunt în mod iremediabil divorţate conceptual. Realitatea este că nu au fost căsătorite niciodată. Cum sunt amintirile care privesc starea de conştiinţă create dacă ea, conştiinţa, poate exista autonom de realitate?

Poate fi conştiinţa recunoscută ca un aspect conceptual ireductibil al realităţii care este conectat cu alte aspecte, aşa cum se întreba Thomas Nagel, precum un liliac?

O metodă facilă de a ieşi din această dilemă futilă este să aplicăm lama (briciul) fratelui franciscan (Occam). Se pare că funcţionează întotdeauna atunci când avem de-a face cu mai multe opţiuni de coafuri intelectuale şi nu preget să fac uz până la abuz. Redu numărul de alegeri pe cât de mult posibil. Nu presupune existenţa mai multor entităţi dacă ele nu sunt necesare.

Lăsând teoria super plictisitoare deoparte şi reîntorcându-ne la fabula noastră cea de toate zilele, la o privire mai atentă, poţi observa că într-adevăr fiecare are câte un animăluţ înăuntru: câini – gata să se arunce pe sicriul stăpânului, loiali, dependenţi, agăţători, imaturi, naivi, agresivi, nu foarte deştepţi, în ciuda zvonurilor; pisici- nonşalante, auto-suficiente, independente, insensibile; boi- buni la munci grele, gâturi groase, coeficient de inteligenţă scăzut, cu teme date de pisici; vulpi-isteţe, alunecoase, viclene, fără scrupule, mint, înşală şi fură în timp ce te privesc în ochi; porumbiţe-inocente, pure, neatinse de răutatea lumii şi care aleg să se autoexcludă din nebunia lumii animale dintr-o încercare disperată de a-şi conserva curăţenia spirituală; şi, favoritele mele, păuniţele, cu creier mic şi pene colorate- care bat cu disperare din gene şi coadă ca să atragă atenţia, dar cam asta e tot ce pot face (de fapt păunii sunt cei cu coada frumoasă); păsările de pradă- care te vânează şi îţi mănâncă cadavrul; maimuţele- se pot găsi în birouri muncind pe alune; oile- se pot vedea în grupuri mari în timpul alegerilor, revoluţiilor false, loviturilor de stat, războaielor civile,frământărilor religioase şi uneori meciurilor de fotbal; rechinii- avocaţi, legislatori, birocraţi corporatişti.

Şi este OK. Atât timp cât ştim din ce categorie facem parte şi nu amestecăm rasele între ele, ca să nu riscăm să fim mâncaţi de vii, nu de alta, e în regulă. Ca şi în regnul animal, oile nu se amestecă cu lupii, deoarece lupii pot mesteca oile, porumbiţele nu se amestecă cu vulpiţele, iar maimuţele mai mici şi mai zvârlugi nu îşi arată funduleţul mai marilor şi mai frustratelor gorile.

Evident, povestea mea este trasă de păr (toate poveştile mele au păr) şi nu am avut nimic de demonstrat sau confirmat în afara pierderii ireversibile a timpului şi arderii sterile a gazului.  Nu am clarificat cu nimic dualismul, originalitatea, Freud şi Hesse, crabul potcoavă sau tipologiile personalităţii. Deci, ce animal rezidă în tine, porumbiţo?