Psiholog DIANA NICOLESCU

Într-o lume unde toți par să aibă opinii ferme despre orice, două fenomene psihologice stau la extreme opuse ale percepției asupra competenței: efectul Dunning-Kruger și sindromul impostorului. Pe scurt, primul ne spune că cei incompetenți se cred mai buni decât sunt, iar al doilea că cei competenți se simt impostori în propriul domeniu. Dar cum ajung aceste două extreme să coexiste? Și de ce cineva fără cunoștințe solide are mai multă încredere decât un expert? Efectul Dunning-Kruger, demonstrat de psihologii David Dunning și Justin Kruger, arată că persoanele cu cunoștințe limitate tind să își supraevalueze abilitățile, pentru că nu au suficientă expertiză încât să își recunoască propriile lacune. Practic, dacă cineva are foarte puțină experiență într-un domeniu, îi lipsește tocmai capacitatea de a înțelege cât de complex este acel domeniu. Așa ajungem la oameni care, după ce citesc un articol de Wikipedia despre astrofizică, cred că pot contrazice un fizician cu decenii de experienț...

  La vârsta de 10 ani, viața mea a suferit prima fractură majoră:   moartea tatălui meu. O pierdere care nu a fost doar o ruptură   emoțională, ci o adevărată fisură în structura mea interioară. Dacă ar   fi fost un os, probabil că medicii ar fi spus că e o fractură complexă,   cu multiple linii de rupere, greu de stabilizat. Dar corpul uman are un  mecanism fascinant: după ce se rupe, un os nu doar că se vindecă, ci se întărește exact în locul în care a fost fracturat. Așa funcționează și   psihicul uman-cu condiția să avem mecanismele potrivite de refacere. Ceva similar s-a întâmplat în viața mea de-a lungul anilor. Fractura inițială nu a fost ultima. Au urmat un război la Beirut, un divorț, o relație abuzivă, o intervenție chirurgicală la coloană, diagnostice greșite care mi-au zdruncinat echilibrul mental (adenom hipofizar si ciroza biliara), pierderea completă a auzului pe o ureche (asta e corect sunt hipoacuzica bilateral...

Cine n-a auzit despre bunătatea absolută, acel altruism „pur” în care cineva se sacrifică fără să aibă niciun beneficiu? Sună divin, nu? La fel ca o dietă în care slăbești mâncând croissante cu unt. Sau ca promisiunea că dacă „vibrezi pe frecvența potrivită”, Universul îți trimite bani în cont. Numai că, surpriză, altruismul pur e la fel de real ca un influencer care își filtrează pozele „fără filtre.” Și totuși, oamenii încă mai cred în el, la fel cum cred că webinarul unui guru cu dinți prea albi îi va ajuta să-și „descopere adevăratul potențial.” În realitate, orice act de „sacrificiu” aduce, subtil sau direct, un beneficiu. Poate fi un boost de dopamină, o imagine mai bună în fața celorlalți sau un bilet de acces în clubul celor „moral superiori.” Nimic în natură nu funcționează pe principiul „dau fără să primesc.” Chiar și celulele corpului tău care se sinucid programat prin apoptoză nu fac asta dintr-un spirit de martiriu, ci pentru că, altfel, ar deveni un pericol pentru întregu...

Când ai adus ultima oară copilul la psiholog, ai spus ceva de genul: «Să-l faceți bine, că eu nu mai știu ce să fac cu el.» Dar ai stat vreodată să te întrebi de ce copilul tău se comportă așa? Sau ai venit cu așteptarea că îl lași la „reparații” și-l ridici „funcțional” după câteva ședințe? Să ne înțelegem: psihoterapia NU este un service auto. Nu vii cu copilul „stricat”, îl lași la „mecanic” și revii peste câteva săptămâni, așteptându-te să funcționeze impecabil. Mai ales dacă tu, ca părinte, refuzi să te implici. Dacă simți deja un ușor disconfort citind asta, dacă îți vine să dai scroll sau să închizi articolul, ghici ce? Înseamnă că am atins un punct dureros. Și știi ce? Asta e o veste bună. E primul pas spre schimbare. Pentru că, până acum, copiii tăi nu par să te facă să îi asculți. Așa că poate, dacă auzi de la altcineva că ceea ce faci nu e tocmai bine, după ce treci prin stadiile furiei, poate ai un A-ha! moment și schimbi ceva. Sau, desigur, poți continua să fii convins ...

(sau cum să te minți frumos pe banii tăi și pe timpul tău) Din experiența mea de psihoterapeut, am întâlnit minciuni de toate formele și dimensiunile. Unele subtile, altele flagrante. Unele spuse cu un zâmbet complice, altele cu o convingere de Oscar. Problema e că, dacă mă minți pe mine, de fapt, te minți pe tine. Și pe banii tăi. Și pe timpul tău. Iar dacă eu am etică profesională, nu voi încuraja asta. Asta nu înseamnă că te voi eticheta direct ca „mincinos” (nu suntem la tribunal), dar o să observ și o să adresez problema – uneori cu umor, alteori mai direct, în funcție de ce cred că îți va deschide mai bine ochii. 1. Frica de judecată Un client îmi spunea într-o sesiune: „Nu, eu nu sunt genul care țipă, nu ridic niciodată tonul.” Cinci minute mai târziu, povestind despre o ceartă cu partenera, tonul lui crescuse alarmant. Nu a trebuit să spun nimic, doar l-am privit cu o sprânceană ridicată. A tăcut. A râs. Apoi a spus: „Ok, poate uneori ridic vocea.”Oamenii vor să fie văzuți într...