Ce poate invata un psiholog de la un ortoped?-Fracturile vietii si procesul de întărire

 

La vârsta de 10 ani, viața mea a suferit prima fractură majoră:   moartea tatălui meu. O pierdere care nu a fost doar o ruptură   emoțională, ci o adevărată fisură în structura mea interioară. Dacă ar   fi fost un os, probabil că medicii ar fi spus că e o fractură complexă,   cu multiple linii de rupere, greu de stabilizat. Dar corpul uman are un  mecanism fascinant: după ce se rupe, un os nu doar că se vindecă, ci se întărește exact în locul în care a fost fracturat. Așa funcționează și   psihicul uman-cu condiția să avem mecanismele potrivite de refacere.

Ceva similar s-a întâmplat în viața mea de-a lungul anilor. Fractura inițială nu a fost ultima. Au urmat un război la Beirut, un divorț, o relație abuzivă, o intervenție chirurgicală la coloană, diagnostice greșite care mi-au zdruncinat echilibrul mental (adenom hipofizar si ciroza biliara), pierderea completă a auzului pe o ureche (asta e corect sunt hipoacuzica bilateral drepta), apoi de curand boala neurologică Ramsey Hunt, urmată de politraumatisme după o căzătură pe gheață. Și totuși, din toate aceste rupturi, m-am ridicat mai puternică. Dacă psihicul meu ar fi avut o radiografie, ar fi arătat exact ca un os care a trecut printr-un proces de supercompensare.

Ortopezii cunosc bine acest fenomen. Când un os se rupe, corpul declanșează un mecanism complex de refacere. În primă fază, se formează un cheag de sânge, care stabilizează zona afectată. Apoi, celulele osoase încep să creeze un țesut numit calus, un fel de „schelă biologică” ce acoperă zona fracturată. Cu timpul, acest calus se remodelează, iar osul devine mai dens și mai rezistent decât înainte. Exact în locul în care s-a rupt!
Acest principiu nu este valabil doar pentru oase, ci și pentru psihic. Experiențele traumatizante, dacă sunt procesate corect, pot întări reziliența. Ele declanșează un proces de adaptare, care nu doar că ne ajută să supraviețuim, ci ne face mai pregătiți pentru viitoarele provocări.

Din perspectivă evolutionista, doar cei care s-au adaptat au reușit să supraviețuiască. Nu cei mai puternici fizic, ci cei mai flexibili mental. Strămoșii noștri au trecut prin foamete, schimbări climaterice, atacuri ale prădătorilor. Cei, care au reușit să se recupereze rapid după o pierdere sau un șoc, au transmis mai departe genele lor. Reziliența nu este un lux emoțional, ci un mecanism vital de supraviețuire. Nu e ceva care se invata la un retreat in Bali.

În acest sens, fiecare fractură din viața mea a fost un test de adaptare. Oricât de dureroasă a fost fiecare experiență, psihicul meu a învățat să formeze propriul calus emoțional. Și totuși, uneori, chiar și cea mai puternică structură poate fi destabilizată de un element surprinzător.
După ce am trecut prin atâtea încercări, cine s-ar fi gândit că un simplu dinte infectat putea să mă doboare? Și totuși, a fost momentul în care am simțit că echilibrul meu intern se clatină. A fost dovada că, indiferent cât de antrenați suntem, uneori, cea mai mică problemă poate fi cea care ne pune la pământ. Dar aici intervine o altă lecție: nu doar structura contează, ci și dinamica întregului sistem.

Imaginează-ți o căruță mare, trasă de cai puternici. Pe un drum neted, poate merge fără probleme, chiar și dacă una dintre roți are o mică fisură. Dar ce se întâmplă dacă dăm peste o piatră? Dacă vizitiul este experimentat și caii bine antrenați, căruța nu se va răsturna. Se va zgudui, dar va continua drumul.

Așa este și cu reziliența. Nu e despre a nu cădea niciodată, ci despre a ști cum să continui drumul, chiar și atunci când întâlnești obstacole neașteptate.

Astăzi, se vorbește excesiv despre traumă, până în punctul în care conceptul își pierde valoarea. Nu orice experiență dificilă este traumatizantă, așa cum nu orice fractură duce la invaliditate. În psihologie, există o tendință de a patologiza suferința naturală a vieții, transformând orice dificultate într-o rană de nesurmontat. Autori precum Gabor Maté au popularizat ideea că aproape orice problemă psihologică are o rădăcină traumatică, dar această viziune tinde să reducă complexitatea experienței umane la un singur fir narativ. Acest lucru poate fi nu doar simplist, ci și periculos, pentru că oferă oamenilor un pretext pentru a rămâne captivi în propriile suferințe, în loc să-și construiască mecanisme de adaptare.

În realitate, creștem prin confruntarea cu dificultățile, nu prin evitarea lor. Așa cum un os trebuie să suporte stres mecanic pentru a deveni mai puternic, și psihicul uman are nevoie de provocări pentru a-și dezvolta reziliența. Nu trebuie să ne vedem ca pe niște victime eterne ale trecutului, ci ca ființe în continuă adaptare și întărire.

Dacă psihologia ar împrumuta ceva de la ortopedie, ar fi această idee fundamentală: fracturile nu sunt sfârșitul, ci începutul unui proces de întărire. Trauma nu ne definește, ci felul în care răspundem la ea. Așa cum un os rupt devine mai puternic, și psihicul nostru se poate adapta și întări. Și, așa cum căruța merge mai departe chiar și cu o roată șubredă, și noi putem învăța să ne echilibrăm în mijlocul haosului.

Viața va continua să arunce pietre în drum. Dar atâta timp cât vizitiul știe ce face și caii sunt antrenați, căruța va ajunge la destinație.

Pictura pe ghips de Karen Nicolescu, adaptare dupa Sarutul de Klimt.