Spor!...cand incompetenta devine indrazneala si expertiza devine tupeu (de la politica la educatie)

Într-o lume unde toți par să aibă opinii ferme despre orice, două fenomene psihologice stau la extreme opuse ale percepției asupra competenței: efectul Dunning-Kruger și sindromul impostorului. Pe scurt, primul ne spune că cei incompetenți se cred mai buni decât sunt, iar al doilea că cei competenți se simt impostori în propriul domeniu. Dar cum ajung aceste două extreme să coexiste? Și de ce cineva fără cunoștințe solide are mai multă încredere decât un expert?

Efectul Dunning-Kruger, demonstrat de psihologii David Dunning și Justin Kruger, arată că persoanele cu cunoștințe limitate tind să își supraevalueze abilitățile, pentru că nu au suficientă expertiză încât să își recunoască propriile lacune.

Practic, dacă cineva are foarte puțină experiență într-un domeniu, îi lipsește tocmai capacitatea de a înțelege cât de complex este acel domeniu. Așa ajungem la oameni care, după ce citesc un articol de Wikipedia despre astrofizică, cred că pot contrazice un fizician cu decenii de experiență – pentru că, evident, trei paragrafe de pe internet sunt mai relevante decât 30 de ani de cercetare.

La polul opus, sindromul impostorului afectează tocmai oamenii care sunt cu adevărat competenți. Pe măsură ce cineva devine expert, înțelege cât de multe nu știe încă. Paradoxal, cu cât înveți mai mult, cu atât îți dai seama cât de puțin știi comparativ cu vastitatea cunoașterii. Acest sentiment poate genera îndoială, teama că nu ești „suficient de bun” și convingerea că, la un moment dat, vei fi „demascat” ca un fals expert.

Acest fenomen afectează oameni cu realizări impresionante, de la cercetători la artiști sau antreprenori. Diferența față de Dunning-Kruger? Ei nu își supraevaluează competența, ci dimpotrivă, o subestimează. Practic, ai un concert în care soliștii sunt cei care n-au trecut niciodată de karaoke, iar adevărații muzicieni își fac griji că n-au repetat destul.

Lipsa experienței duce la încredere falsă – Persoanele neexperimentate nu știu cât de mult nu știu, așa că își supraestimează abilitățile (Dunning-Kruger).

Creșterea expertizei duce la autoanaliză critică – Pe măsură ce cineva învață mai mult, își dă seama de complexitatea domeniului și devine mai conștient de propriile limite (Sindromul impostorului).

Feedback-ul social amplifică fenomenul – Oamenii cu încredere mare (chiar și nejustificată) primesc adesea validare, în timp ce cei cu sindromul impostorului își ascund reușitele, întărindu-și teama că nu sunt suficient de buni.

Este Dunning-Kruger Același Lucru cu „Eu Sunt Mai Bun Decât Media”? Nu chiar. Iluzia superiorității, cunoscută și ca efectul peste medie, este tendința de a ne evalua ca fiind mai buni decât majoritatea, fără a avea neapărat o justificare clară. De exemplu, majoritatea șoferilor cred că sunt „peste medie” la condus, ceea ce statistic este imposibil.

Efectul Dunning-Kruger, în schimb, se referă strict la percepția greșită a propriei competențe într-un anumit domeniu și apare mai ales la cei care au foarte puțină experiență.

Dunning-Kruger și Sindromul Impostorului în Educație și Politică

Aceste fenomene nu sunt doar concepte abstracte, ci au consecințe reale, mai ales în educație și politică. În România anului 2025, ambele efecte se manifestă în moduri îngrijorătoare:

În educație, avem decidenți politici fără experiență în pedagogie care cred că pot reforma sistemul, dar iau decizii greșite bazate pe soluții simpliste. De exemplu, ideea că putem revoluționa educația printr-un PowerPoint frumos despre „viitorul digital” și câteva table inteligente pe care nimeni nu știe să le folosească.

În politica românească, există politicieni fără competențe reale care sunt extrem de siguri pe opiniile lor, promovând idei populiste și soluții „miraculoase”, în timp ce specialiștii reali sunt ignorați sau se autoexclud din dezbatere, suferind de sindromul impostorului.

Profesorii și cercetătorii pot cădea în capcana sindromului impostorului, simțindu-se nesiguri în fața unui sistem care nu îi valorizează, în timp ce persoane fără cunoștințe reale ajung să stabilească direcțiile educației.

Un exemplu concret este dezbaterea despre digitalizarea educației: unii politicieni susțin că introducerea tehnologiei este soluția universală, fără a înțelege complexitatea pedagogică a acestui proces. Între timp, specialiștii în educație care ar putea argumenta pro și contra cu nuanțe sunt adesea marginalizați sau ezită să se exprime public. Încrederea nu inseamnă competență

În educație și politică, acest lucru poate avea efecte devastatoare. Oamenii cu Dunning-Kruger iau decizii proaste cu prea multă încredere, în timp ce cei cu sindromul impostorului își pun sub semnul întrebării competența exact când avem nevoie de expertiza lor.

Așadar, în loc să ne bazăm pe cine vorbește mai tare, poate ar fi timpul să ascultăm pe cine vorbește cu argumente… dar știm cu toții că cine strigă mai tare și promite soluții „simple și rapide” are mai multe șanse să fie crezut. Așa că… spor la treabă, România! Că văd că merge strună.