Aseară m-am uitat la un film. Despre iubire, poezie și alte flecuștețe menite să ne facă să lăcrimăm seara pe ascuns. In film, un personaj îl menționează pe Thoreau și trăirea lui deliberată, conștientă. Thoreau nu s-a retras la Walden pentru a fugi de lume, ci pentru a nu dispărea în ea. “To live deliberately” nu era un exercițiu de stil sau o formă de escapism, ci o poziție radicală: să trăiești astfel încât viața să nu se întâmple în lipsa ta. Să nu ajungi, cum avertiza el, să descoperi la final că ai fost ocupat, adaptat, funcțional, dar absent. În cabinet, oamenii nu vorbesc despre Thoreau. Spun doar, cu o liniște greu de suportat: “Trăiesc, dar asta nu e viață.” Nu e o criză. E o constatare. Au bifat etapele, au devenit ce se aștepta de la ei, au învățat să funcționeze bine. Și totuși, ceva esențial lipsește: senzația că viața le aparține. Nu e depresie clasică. Nu e colaps. E o existență administrată corect, dar nelocuită.
Bogdan Cezar Ion, unul dintre profesorii care m-au învățat cel mai mult, vorbește despre practica deliberată cu sens. Nu orice acțiune conștientă, ci aceea care te reconectează cu cine ești cu adevărat. Nu e vorba doar de a face lucruri “eficiente” sau “acceptabile”, ci de a alege ceea ce contează pentru tine, chiar dacă asta presupune efort și risc. În cabinet, asta se traduce prin a-i invita pe oameni să observe fiecare alegere: de ce fac ce fac, ce pierd dacă evit ce doare, ce câștigă dacă își asumă ceea ce contează. Sensul nu e un bonus existențial; e combustibilul care ține în viață coerența noastră psihică. Când lipsește, nu apare neapărat suferința intensă. Apare amorțeala. Burnout-ul fără epuizare. Anxietatea fără pericol. Viața care merge înainte, dar fără subiect. Viața fără sens nu strigă. Nu se rupe. Te golește încet, până când oboseala nu mai e fizică, ci existențială. Oboseala de a te trezi într-o viață care funcționează, dar nu te mai recunoaște. Momentul greu în terapie nu e când cineva își descoperă dorințele. Ci când îndrăznește să spună: “Mi-am trădat viața ca să fie mai ușor.”
Și apare adevărul cel mai inconfortabil: nu circumstanțele ne fură sensul, ci alegerile făcute din frică, din adaptare, din nevoia de a nu pierde nimic, pierzând, de fapt, tot ce conta.
A trăi deliberat nu înseamnă liniște. Înseamnă asumare. Înseamnă să alegi ceva care te costă, dar te reprezintă. Să accepți că orice viață cu sens vine cu pierderi clare, definitive. Evitarea lor nu te protejează; te diluează. Thoreau vorbește despre gestul exterior al vieții: ritm, alegeri, simplificare, prezență. Rilke completează cu ceea ce se întâmplă pe dinăuntru: “Trăiește întrebările”, spune Rilke. Nu ca metaforă poetică vagă, ci ca disciplină interioară. Nu te grăbi să închizi sensul. Nu transforma neliniștea în simptom. Nu cere vieții să fie clară înainte să fie trăită. Dacă Thoreau ne învață să ne oprim, Rilke ne învață să rămânem. Dacă Thoreau ne cere să alegem conștient, Rilke ne cere să tolerăm necunoscutul care vine odată cu orice alegere adevărată.
Psihologic vorbind, trăitul deliberat fără capacitatea de a sta cu întrebările devine rigiditate. Iar trăitul întrebărilor fără act devine paralizie. Viața vie apare exact între ele. Aici apare limita oricărui cadru terapeutic care reduce omul la protocol. Există un moment în care schema A–B–C, utilă pentru multe forme de suferință, devine insuficientă. Nu pentru că ar fi greșită, ci pentru că omul din fața ta nu suferă de o eroare de gândire, ci de o ruptură de sens.
Când cineva spune “trăiesc, dar asta nu e viață”, nu cere restructurare cognitivă. Cere sprijin existențial. Cere să fie văzut ca ființă care caută sens, nu ca problemă de optimizat. A-l ajuta să funcționeze mai bine într-o viață care nu i se potrivește e o formă subtilă de violență terapeutică.
Viktor Frankl a înțeles asta radical. El nu a cerut eliminarea suferinței cu orice preț, ci ascultarea ei. Pentru Frankl, întrebarea nu era „cum scap de asta?”, ci „pentru ce pot suporta asta?”. Sensul nu era finalul vindecării, ci condiția ei. Există crize care nu sunt patologice, ci ontologice. Există dureri care nu trebuie corectate, ci onorate. Și există oameni care nu au nevoie să-și schimbe gândurile, ci să-și recupereze viața.
Practică deliberată cu sens, așa cum o prezintă Bogdan Ion, înseamnă să transformi introspecția în acțiune concretă. Oamenii învață să-și urmărească alegerile, să observe cum ceea ce fac sau evită reflectă cine sunt, să asume durerea ca sursă de sens și să facă pași mici, consecvenți, care le construiesc coerența interioară. În cabinet, asta se traduce prin întrebări care devin exerciții: “Ce mă reprezintă cu adevărat?”, “Ce pierd dacă evit acest pas?”, “Cum arată o alegere care îmi onorează viața?”, întrebări care transformă neliniștea în busolă pentru sens.
Poate de aceea Rilke este poetul preferat al lui Neil deGrasse Tyson. Pentru că știința adevărată nu închide misterul, ci îl respectă. Universul nu ne cere grabă, ci uimire susținută. Exact ce cere și viața interioară. Dacă suntem, așa cum spune Tyson, praf de stele care a învățat să se gândească la stele, atunci viața nu e banală prin definiție. E improbabilă. Fragilă. Rezultatul a miliarde de ani de haos, selecție și întâmplare. Vastitatea cosmică nu ne micșorează sensul. Îl face mai responsabil. Timpul nu îi sperie pe oameni. Ce îi sperie e timpul care trece fără să lase urme în ei. Ani “curați”, fără riscuri reale, fără greșeli care să doară, fără intensitate care să devină memorie. Nu regretă ce au făcut. Regretă ce n-au trăit niciodată suficient încât să devină parte din ei. Corpul știe asta înaintea minții. Obosește fără motiv clar. Nu mai doarme. Respiră superficial. Cere sau refuză compulsiv. Nu pentru că viața e prea grea, ci pentru că nu mai e adevărată. Când sensul lipsește, corpul rămâne ultimul martor sincer. Poate cea mai mare frică nu e moartea. Ci momentul în care înțelegi că “încă pot” s-a transformat pe nesimțite în “asta a fost”. Acolo nu apare panica, ci onestitatea radicală.
A trăi deliberat nu te scapă de anxietate. O rafinează. Dar îți oferă ceva mai rar decât fericirea: coerență. Sentimentul că durerea ta are un loc. Că oboseala ta spune o poveste. Că viața ta nu e doar suportabilă, ci asumată. Poate că sensul nu e să ne simțim bine cu viața noastră. Poate că sensul e să nu ne fie rușine de ea atunci când rămânem singuri cu noi. Să trăiești deliberat, spunea Thoreau. Să trăiești întrebările, spunea Rilke. Să practici deliberat cu sens, spunea Bogdan Ion. Să nu reduci omul la un protocol, spune experiența clinică.
Pentru că, la final, nu ne distruge suferința. Ne distruge gândul că am fost doar martori la propria viață, niciodată autori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu