Bufnitele de noapte: de ce unii oamenii sunt mai activi noaptea?

Dacă ai simțit vreodată că energia ta crește exact atunci când toți ceilalți se pregătesc de somn, felicitări! Ești o "bufniță de noapte", adică ai un cronotip de seară. Dar de ce unii oameni sunt mai activi noaptea, în timp ce alții sar din pat dis-de-dimineață plini de energie? Și, mai important, este acest lucru un avantaj sau un blestem al evoluției?

Cronotipul, adică predispoziția naturală a corpului de a fi activ la anumite ore ale zilei, este influențat de factori genetici, biologici și de mediu. Ceasul nostru biologic intern (ritmul circadian) controlează eliberarea hormonilor, temperatura corpului și alte procese fiziologice esențiale. La „bufnițele de noapte”, acest ritm circadian este întârziat, ceea ce înseamnă că melatonina, hormonul somnului, se eliberează mai târziu decât la persoanele matinale.

Studii genetice au identificat variații ale unor gene precum PER3 și CLOCK, care influențează ritmul circadian. PER3 este asociată cu durata și profunzimea somnului, iar persoanele care au o variantă mai scurtă a acestei gene tind să fie mai active seara și să aibă nevoie de mai puțin somn. Pe de altă parte, CLOCK joacă un rol esențial în reglarea ceasului biologic, influențând când și cât de profund dormim. CLOCK este acronimul pentru Circadian Locomotor Output Cycles Kaput și codifică un factor de transcripție care reglează persistența și durata ritmurilor circadiene. Varianta unei gene CLOCK poate determina o întârziere a ritmului circadian, făcând ca persoanele afectate să se simtă mai active noaptea și mai lente dimineața. De asemenea, polimorfismele în această genă au fost asociate cu insomnie, episoade depresive recurente și adaptabilitate redusă la un program diurn impus.

Un studiu publicat în Chronobiology International a arătat că mutațiile genei CLOCK sunt corelate cu un risc crescut de tulburări de dispoziție și dificultăți de reglare a somnului. Alte cercetări au evidențiat că persoanele cu cronotip de seară au modificări în expresia unor gene implicate în metabolism și răspunsul la stres, ceea ce poate explica riscurile asociate acestui ritm biologic.

Creativitate crescută – Numeroase studii au arătat că persoanele cu cronotip de seară au scoruri mai mari la teste de gândire divergentă (creativitate). Un motiv ar putea fi că, fiind mai puțin constrânși de rutină, creierul lor este mai predispus la idei neconvenționale. Printre marile minți creative care au fost „bufnițe de noapte” se numără Leonardo da Vinci, Franz Kafka, Marcel Proust și Bob Dylan.

Adaptabilitate la muncă în afara programului standard – „Bufnițele” pot excela în profesii care implică activitate nocturnă, cum ar fi programarea, scrisul, cercetarea, arta sau joburile în industrii creative. Barack Obama este un exemplu celebru de lider care lucra adesea până târziu în noapte.

Performanță intelectuală superioară în a doua parte a zilei – Spre deosebire de persoanele matinale, care au un vârf de performanță dimineața, cei cu cronotip de seară sunt mai eficienți după-amiaza și seara. Winston Churchill, de exemplu, obișnuia să lucreze până la 3-4 dimineața și să doarmă până la prânz.

Dificultăți de adaptare la programul social – Majoritatea activităților (școala, joburile, întâlnirile) sunt programate dimineața, ceea ce poate duce la social jetlag – un decalaj între ritmul biologic și cel impus de societate.

Risc mai mare de probleme de sănătate – Studiile sugerează că persoanele cu un cronotip de seară pot avea un risc mai ridicat de obezitate, diabet de tip 2 și boli cardiovasculare, posibil din cauza privării de somn și a stilului de viață haotic.

Tulburări de somn și energie fluctuantă – Deoarece sunt forțați să se trezească devreme, mulți „night owls” ajung să fie cronic obosiți și să recurgă la cofeină sau alte stimulente pentru a funcționa pe parcursul zilei.

Se pare că „bufnițele” au un avantaj atunci când vine vorba de gândire originală. Un studiu publicat în Personality and Individual Differences a descoperit că persoanele nocturne tind să fie mai flexibile în gândire și să asocieze idei într-un mod mai inovator. De ce? Una dintre teoriile principale este că liniștea nopții le permite să evite distragerile și să intre într-un flux creativ profund. Vincent van Gogh, care își picta unele dintre cele mai faimoase lucrări în timpul nopții, este un exemplu clasic de creativitate nocturnă.

Un cronotip se poate schimba dar cu dificultate. Poți încerca să îți ajustezi programul expunându-te la lumină naturală dimineața, reducând lumina albastră seara și menținând un program strict de somn. Totuși, schimbarea completă a cronotipului necesită timp și este posibil să nu fie sustenabilă pe termen lung.

A fi o „bufniță de noapte” vine cu avantaje și dezavantaje. Dacă ești în această categorie, e important să îți înțelegi ritmul biologic și să încerci să îl armonizezi cu cerințele sociale. Iar dacă cineva îți spune că ești leneș doar pentru că nu sari din pat la 6 dimineața, amintește-i că unele dintre cele mai creative minți din istorie – precum Nikola Tesla, Charles Darwin și Barack Obama – au fost și ele „bufnițe de noapte”!

Așa că, poate, lumea ar trebui să se adapteze mai mult la cronotipurile nocturne, nu invers!

Neuroștiința de a spune „nu” ca o cale spre fericire

Spunând „nu” nu este doar un act de refuz – este un proces profund care implică mecanisme complexe ale creierului nostru. Deși poate părea simplu, actul de a stabili limite și a spune „nu” este o abilitate neuroștiințifică esențială pentru menținerea echilibrului mental și emoțional. În acest articol, vom explora cum neuroștiința explică beneficiile acestui comportament și de ce este crucial pentru fericirea noastră.

1. Activarea cortexului prefrontal: Decizii mai clare și autocontrol mai puternic

Cortexul prefrontal, regiunea creierului responsabilă de planificare, gândire rațională și autocontrol, joacă un rol cheie în procesul de a spune „nu”. Atunci când refuzi o solicitare sau o cerință din partea altora, cortexul prefrontal devine activ, ajutându-te să iei o decizie rațională, bazată pe nevoile și valorile tale, nu pe impulsivitate sau presiuni externe.

Acest proces nu doar că îți îmbunătățește abilitățile de a lua decizii sănătoase, dar contribuie și la dezvoltarea unui autocontrol mai bun. Capacitatea de a spune „nu” atunci când este necesar îți permite să îți protejezi timpul și resursele emoționale, ceea ce reduce stresul și contribuie la o stare generală de bine. Atunci când îți asumi controlul asupra propriilor alegeri, crești sentimentul de satisfacție și fericire.

2. Reducerea nivelurilor de cortizol: Stres mai scăzut și mai multă energie pentru ceea ce contează

Cortizolul este cunoscut drept „hormonul stresului” și este secretat atunci când suntem supuși la stres. Dacă spunem „da” tuturor cerințelor celorlalți, nivelurile de cortizol pot crește rapid, ceea ce duce la oboseală mentală și fizică. Spunând „nu” ne protejăm de această încărcătură mentală, iar acest lucru ajută la reducerea stresului și la promovarea unei stări de bine.

Fericirea nu provine din îndeplinirea tuturor cerințelor externe, ci din a te concentra pe ceea ce este important pentru tine. Reducerea cortizolului prin stabilirea de limite clare ajută la menținerea unui echilibru mental, astfel încât să poți dedica mai mult timp activităților și relațiilor care îți aduc împlinire. Aceasta duce la o stare de fericire autentică, bazată pe îngrijirea propriilor nevoi.

3. Întărirea căilor neuronale: Setarea limitelor devine mai ușoară și mai naturală

Creierul nostru este extrem de plastic, ceea ce înseamnă că se poate adapta și schimba în funcție de comportamentele și alegerile noastre. Când practici constant stabilirea de limite și spui „nu”, acest comportament devine o rutină din ce în ce mai eficientă. Creierul formează noi conexiuni neuronale care fac ca acest act să devină din ce în ce mai natural și mai ușor de realizat.

Atunci când îți stabilești limite și spui „nu”, nu doar că îți protejezi resursele, dar îți consolidezi și încrederea în tine. Fiecare refuz este o oportunitate de a întări o cale neuronală asociată cu autocontrolul și respectul de sine. Pe măsură ce devii mai confortabil cu stabilirea de limite, vei observa o creștere a stimei de sine, care este esențială pentru a te simți mai fericit și mai împlinit.

4. Protejarea resurselor interne: Mai multă energie pentru tine și pentru ceea ce îți aduce bucurie

Creierul are o cantitate limitată de energie mentală și emoțională. Când spunem „da” constant solicitărilor celorlalți, acest lucru poate duce la epuizarea acestor resurse. Spunând „nu”, îți protejezi resursele, având mai multă energie și claritate mentală pentru activitățile și relațiile care contează cu adevărat pentru tine.

Mai multă energie înseamnă mai multe oportunități de a te dedica pasiunilor tale și activităților care îți aduc bucurie. Când îți protejezi timpul și energia, eviți sentimentul de suprasolicitare, iar acest lucru îți permite să trăiești o viață mai echilibrată și mai satisfăcătoare. A spune „nu” pentru a proteja resursele interne este, prin urmare, un act de autoîngrijire care duce direct la creșterea fericirii.

5. Stabilirea de limite sănătoase: Prevenirea epuizării și a burnout-ului

Fără limite clare, riscul de burnout crește considerabil. Creierul nostru nu poate face față la cerințele continue fără o perioadă de odihnă și recuperare. Atunci când înveți să spui „nu”, îți protejezi sănătatea mentală și fizică, iar acest lucru contribuie la prevenirea epuizării.

Evitați burnout-ul este esențial pentru o viață fericită. A spune „nu” la momentul potrivit previne stresul cronic, îți oferă timp pentru a te relaxa și a te reîncărca. Când ai timp să te refaci, poți aborda viața cu mai multă energie și optimism, ceea ce contribuie la o stare de fericire pe termen lung.

6. Autonomie și control: Te simți stăpân pe propria viață

Autonomia este legată de activitatea creierului în regiunile care se ocupă cu motivația și controlul deciziilor. Atunci când îți stabilești limite și spui „nu”, îți exerciți controlul asupra propriei vieți. Acest act activ de a spune „nu” întărește sentimentul de independență și te face să te simți stăpân pe propriile alegeri.

Sentimentul de autonomie este un factor important în obținerea fericirii. Când ai control asupra vieții tale și nu ești condus de cerințele externe, te simți mai împlinit și mai satisfăcut. Autonomia ajută la creșterea încrederii în sine și la construirea unei vieți care reflectă cu adevărat dorințele și nevoile tale.

Spunând „nu” nu doar că protejezi resursele tale interne și previi epuizarea, dar și îți construiești o viață mai fericită. Prin activarea cortexului prefrontal, reducerea cortizolului și întărirea căilor neuronale, actul de a stabili limite clare și de a spune „nu” îți oferă mai mult control asupra propriei vieți și contribuie la o stare generală de bine. De asemenea, acest comportament protejează sănătatea mentală și emoțională, previne burnout-ul și îți permite să te concentrezi pe ceea ce contează cu adevărat pentru tine.

În final, neuroștiința ne arată clar: a spune „nu” nu este doar un instrument de protecție, ci o cale directă de a trăi o viață mai echilibrată, mai satisfăcătoare și, în cele din urmă, mai fericită.

Spor!...cand incompetenta devine indrazneala si expertiza devine tupeu (de la politica la educatie)

Într-o lume unde toți par să aibă opinii ferme despre orice, două fenomene psihologice stau la extreme opuse ale percepției asupra competenței: efectul Dunning-Kruger și sindromul impostorului. Pe scurt, primul ne spune că cei incompetenți se cred mai buni decât sunt, iar al doilea că cei competenți se simt impostori în propriul domeniu. Dar cum ajung aceste două extreme să coexiste? Și de ce cineva fără cunoștințe solide are mai multă încredere decât un expert?

Efectul Dunning-Kruger, demonstrat de psihologii David Dunning și Justin Kruger, arată că persoanele cu cunoștințe limitate tind să își supraevalueze abilitățile, pentru că nu au suficientă expertiză încât să își recunoască propriile lacune.

Practic, dacă cineva are foarte puțină experiență într-un domeniu, îi lipsește tocmai capacitatea de a înțelege cât de complex este acel domeniu. Așa ajungem la oameni care, după ce citesc un articol de Wikipedia despre astrofizică, cred că pot contrazice un fizician cu decenii de experiență – pentru că, evident, trei paragrafe de pe internet sunt mai relevante decât 30 de ani de cercetare.

La polul opus, sindromul impostorului afectează tocmai oamenii care sunt cu adevărat competenți. Pe măsură ce cineva devine expert, înțelege cât de multe nu știe încă. Paradoxal, cu cât înveți mai mult, cu atât îți dai seama cât de puțin știi comparativ cu vastitatea cunoașterii. Acest sentiment poate genera îndoială, teama că nu ești „suficient de bun” și convingerea că, la un moment dat, vei fi „demascat” ca un fals expert.

Acest fenomen afectează oameni cu realizări impresionante, de la cercetători la artiști sau antreprenori. Diferența față de Dunning-Kruger? Ei nu își supraevaluează competența, ci dimpotrivă, o subestimează. Practic, ai un concert în care soliștii sunt cei care n-au trecut niciodată de karaoke, iar adevărații muzicieni își fac griji că n-au repetat destul.

Lipsa experienței duce la încredere falsă – Persoanele neexperimentate nu știu cât de mult nu știu, așa că își supraestimează abilitățile (Dunning-Kruger).

Creșterea expertizei duce la autoanaliză critică – Pe măsură ce cineva învață mai mult, își dă seama de complexitatea domeniului și devine mai conștient de propriile limite (Sindromul impostorului).

Feedback-ul social amplifică fenomenul – Oamenii cu încredere mare (chiar și nejustificată) primesc adesea validare, în timp ce cei cu sindromul impostorului își ascund reușitele, întărindu-și teama că nu sunt suficient de buni.

Este Dunning-Kruger Același Lucru cu „Eu Sunt Mai Bun Decât Media”? Nu chiar. Iluzia superiorității, cunoscută și ca efectul peste medie, este tendința de a ne evalua ca fiind mai buni decât majoritatea, fără a avea neapărat o justificare clară. De exemplu, majoritatea șoferilor cred că sunt „peste medie” la condus, ceea ce statistic este imposibil.

Efectul Dunning-Kruger, în schimb, se referă strict la percepția greșită a propriei competențe într-un anumit domeniu și apare mai ales la cei care au foarte puțină experiență.

Dunning-Kruger și Sindromul Impostorului în Educație și Politică

Aceste fenomene nu sunt doar concepte abstracte, ci au consecințe reale, mai ales în educație și politică. În România anului 2025, ambele efecte se manifestă în moduri îngrijorătoare:

În educație, avem decidenți politici fără experiență în pedagogie care cred că pot reforma sistemul, dar iau decizii greșite bazate pe soluții simpliste. De exemplu, ideea că putem revoluționa educația printr-un PowerPoint frumos despre „viitorul digital” și câteva table inteligente pe care nimeni nu știe să le folosească.

În politica românească, există politicieni fără competențe reale care sunt extrem de siguri pe opiniile lor, promovând idei populiste și soluții „miraculoase”, în timp ce specialiștii reali sunt ignorați sau se autoexclud din dezbatere, suferind de sindromul impostorului.

Profesorii și cercetătorii pot cădea în capcana sindromului impostorului, simțindu-se nesiguri în fața unui sistem care nu îi valorizează, în timp ce persoane fără cunoștințe reale ajung să stabilească direcțiile educației.

Un exemplu concret este dezbaterea despre digitalizarea educației: unii politicieni susțin că introducerea tehnologiei este soluția universală, fără a înțelege complexitatea pedagogică a acestui proces. Între timp, specialiștii în educație care ar putea argumenta pro și contra cu nuanțe sunt adesea marginalizați sau ezită să se exprime public. Încrederea nu inseamnă competență

În educație și politică, acest lucru poate avea efecte devastatoare. Oamenii cu Dunning-Kruger iau decizii proaste cu prea multă încredere, în timp ce cei cu sindromul impostorului își pun sub semnul întrebării competența exact când avem nevoie de expertiza lor.

Așadar, în loc să ne bazăm pe cine vorbește mai tare, poate ar fi timpul să ascultăm pe cine vorbește cu argumente… dar știm cu toții că cine strigă mai tare și promite soluții „simple și rapide” are mai multe șanse să fie crezut. Așa că… spor la treabă, România! Că văd că merge strună.

Ce poate invata un psiholog de la un ortoped?-Fracturile vietii si procesul de întărire

 

La vârsta de 10 ani, viața mea a suferit prima fractură majoră:   moartea tatălui meu. O pierdere care nu a fost doar o ruptură   emoțională, ci o adevărată fisură în structura mea interioară. Dacă ar   fi fost un os, probabil că medicii ar fi spus că e o fractură complexă,   cu multiple linii de rupere, greu de stabilizat. Dar corpul uman are un  mecanism fascinant: după ce se rupe, un os nu doar că se vindecă, ci se întărește exact în locul în care a fost fracturat. Așa funcționează și   psihicul uman-cu condiția să avem mecanismele potrivite de refacere.

Ceva similar s-a întâmplat în viața mea de-a lungul anilor. Fractura inițială nu a fost ultima. Au urmat un război la Beirut, un divorț, o relație abuzivă, o intervenție chirurgicală la coloană, diagnostice greșite care mi-au zdruncinat echilibrul mental (adenom hipofizar si ciroza biliara), pierderea completă a auzului pe o ureche (asta e corect sunt hipoacuzica bilateral drepta), apoi de curand boala neurologică Ramsey Hunt, urmată de politraumatisme după o căzătură pe gheață. Și totuși, din toate aceste rupturi, m-am ridicat mai puternică. Dacă psihicul meu ar fi avut o radiografie, ar fi arătat exact ca un os care a trecut printr-un proces de supercompensare.

Ortopezii cunosc bine acest fenomen. Când un os se rupe, corpul declanșează un mecanism complex de refacere. În primă fază, se formează un cheag de sânge, care stabilizează zona afectată. Apoi, celulele osoase încep să creeze un țesut numit calus, un fel de „schelă biologică” ce acoperă zona fracturată. Cu timpul, acest calus se remodelează, iar osul devine mai dens și mai rezistent decât înainte. Exact în locul în care s-a rupt!
Acest principiu nu este valabil doar pentru oase, ci și pentru psihic. Experiențele traumatizante, dacă sunt procesate corect, pot întări reziliența. Ele declanșează un proces de adaptare, care nu doar că ne ajută să supraviețuim, ci ne face mai pregătiți pentru viitoarele provocări.

Din perspectivă evolutionista, doar cei care s-au adaptat au reușit să supraviețuiască. Nu cei mai puternici fizic, ci cei mai flexibili mental. Strămoșii noștri au trecut prin foamete, schimbări climaterice, atacuri ale prădătorilor. Cei, care au reușit să se recupereze rapid după o pierdere sau un șoc, au transmis mai departe genele lor. Reziliența nu este un lux emoțional, ci un mecanism vital de supraviețuire. Nu e ceva care se invata la un retreat in Bali.

În acest sens, fiecare fractură din viața mea a fost un test de adaptare. Oricât de dureroasă a fost fiecare experiență, psihicul meu a învățat să formeze propriul calus emoțional. Și totuși, uneori, chiar și cea mai puternică structură poate fi destabilizată de un element surprinzător.
După ce am trecut prin atâtea încercări, cine s-ar fi gândit că un simplu dinte infectat putea să mă doboare? Și totuși, a fost momentul în care am simțit că echilibrul meu intern se clatină. A fost dovada că, indiferent cât de antrenați suntem, uneori, cea mai mică problemă poate fi cea care ne pune la pământ. Dar aici intervine o altă lecție: nu doar structura contează, ci și dinamica întregului sistem.

Imaginează-ți o căruță mare, trasă de cai puternici. Pe un drum neted, poate merge fără probleme, chiar și dacă una dintre roți are o mică fisură. Dar ce se întâmplă dacă dăm peste o piatră? Dacă vizitiul este experimentat și caii bine antrenați, căruța nu se va răsturna. Se va zgudui, dar va continua drumul.

Așa este și cu reziliența. Nu e despre a nu cădea niciodată, ci despre a ști cum să continui drumul, chiar și atunci când întâlnești obstacole neașteptate.

Astăzi, se vorbește excesiv despre traumă, până în punctul în care conceptul își pierde valoarea. Nu orice experiență dificilă este traumatizantă, așa cum nu orice fractură duce la invaliditate. În psihologie, există o tendință de a patologiza suferința naturală a vieții, transformând orice dificultate într-o rană de nesurmontat. Autori precum Gabor Maté au popularizat ideea că aproape orice problemă psihologică are o rădăcină traumatică, dar această viziune tinde să reducă complexitatea experienței umane la un singur fir narativ. Acest lucru poate fi nu doar simplist, ci și periculos, pentru că oferă oamenilor un pretext pentru a rămâne captivi în propriile suferințe, în loc să-și construiască mecanisme de adaptare.

În realitate, creștem prin confruntarea cu dificultățile, nu prin evitarea lor. Așa cum un os trebuie să suporte stres mecanic pentru a deveni mai puternic, și psihicul uman are nevoie de provocări pentru a-și dezvolta reziliența. Nu trebuie să ne vedem ca pe niște victime eterne ale trecutului, ci ca ființe în continuă adaptare și întărire.

Dacă psihologia ar împrumuta ceva de la ortopedie, ar fi această idee fundamentală: fracturile nu sunt sfârșitul, ci începutul unui proces de întărire. Trauma nu ne definește, ci felul în care răspundem la ea. Așa cum un os rupt devine mai puternic, și psihicul nostru se poate adapta și întări. Și, așa cum căruța merge mai departe chiar și cu o roată șubredă, și noi putem învăța să ne echilibrăm în mijlocul haosului.

Viața va continua să arunce pietre în drum. Dar atâta timp cât vizitiul știe ce face și caii sunt antrenați, căruța va ajunge la destinație.

Pictura pe ghips de Karen Nicolescu, adaptare dupa Sarutul de Klimt. 

Altruismul: O schema piramidala emotionala sau cum poti fi high ajutandu-i pe altii

Cine n-a auzit despre bunătatea absolută, acel altruism „pur” în care cineva se sacrifică fără să aibă niciun beneficiu? Sună divin, nu? La fel ca o dietă în care slăbești mâncând croissante cu unt. Sau ca promisiunea că dacă „vibrezi pe frecvența potrivită”, Universul îți trimite bani în cont.

Numai că, surpriză, altruismul pur e la fel de real ca un influencer care își filtrează pozele „fără filtre.” Și totuși, oamenii încă mai cred în el, la fel cum cred că webinarul unui guru cu dinți prea albi îi va ajuta să-și „descopere adevăratul potențial.”

În realitate, orice act de „sacrificiu” aduce, subtil sau direct, un beneficiu. Poate fi un boost de dopamină, o imagine mai bună în fața celorlalți sau un bilet de acces în clubul celor „moral superiori.” Nimic în natură nu funcționează pe principiul „dau fără să primesc.” Chiar și celulele corpului tău care se sinucid programat prin apoptoză nu fac asta dintr-un spirit de martiriu, ci pentru că, altfel, ar deveni un pericol pentru întregul organism.

Așa că, dacă îți imaginezi că te ridici deasupra „mizeriei umane” prin altruism pur, amintește-ți că nici măcar celulele tale nu sunt fraiere să moară fără un motiv bine întemeiat.

Helper’s High: Sau cum altruismul e, de fapt, un drog

Dacă altruismul ar fi cu adevărat dezinteresat, nu ar trebui să te simți bine când ajuți. Dar ghici ce? Creierul tău te recompensează cu un cocktail chimic de dopamină, oxitocină și endorfine. Exact, aceleași substanțe care îți dau senzația de euforie când mănânci ciocolată sau când îți vine salariul.

De aceea, oamenii care fac voluntariat sau donează sânge descriu un sentiment profund de împlinire. Frumos, nu? Dar hai să nu ne mai mințim: nimeni nu refuză doza asta de bine. Mai mult, dacă fapta bună nu se simte suficient de high, o postăm pe Instagram, pentru un extra shot de validare.

Altruismul nu este decât un troc rafinat: azi te ajut eu, mâine mă ajuți tu. Exact ca triburile de vânători-culegători, unde împărțirea hranei nu era un gest nobil, ci o asigurare că, într-o zi, când norocul se va întoarce împotriva ta, vei avea pe cineva care să-ți întindă o bucată de carne.

La scară mai mare, națiunile bogate fac „acte de caritate” pentru țările sărace doar dacă există un avantaj economic sau strategic. Marile corporații care se laudă că „dăruiesc comunității” o fac doar dacă pot scădea acele sume din taxe.

Așa că, dacă încă mai crezi în altruismul pur, am o veste proastă: lumea nu funcționează pe iluzii, ci pe schimburi. Iar cine nu înțelege asta ajunge să fie cel care dă, dar nu primește niciodată nimic înapoi.

Așadar, altruismul pur este o poveste frumoasă, dar o ficțiune. Totuși, asta nu înseamnă că bunătatea nu contează. Chiar și cu „profit emoțional” inclus, faptele bune rămân fapte bune. Așa că, dacă vrei să ajuți, fă-o cu stil, fă-o cu chef și, cel mai important, fă-o conștient. Și dacă cineva îți spune că el ajută fără niciun interes… întreabă-l dacă nu cumva și-a pus telefonul pe modul avion ca să nu-i scape notificările la like-uri.

Ilustratie de Karen Nicolescu

Cine e de fapt problema? (Spoiler: Nu copilul tau)

Când ai adus ultima oară copilul la psiholog, ai spus ceva de genul: «Să-l faceți bine, că eu nu mai știu ce să fac cu el.»

Dar ai stat vreodată să te întrebi de ce copilul tău se comportă așa? Sau ai venit cu așteptarea că îl lași la „reparații” și-l ridici „funcțional” după câteva ședințe?

Să ne înțelegem: psihoterapia NU este un service auto. Nu vii cu copilul „stricat”, îl lași la „mecanic” și revii peste câteva săptămâni, așteptându-te să funcționeze impecabil. Mai ales dacă tu, ca părinte, refuzi să te implici.

Dacă simți deja un ușor disconfort citind asta, dacă îți vine să dai scroll sau să închizi articolul, ghici ce? Înseamnă că am atins un punct dureros. Și știi ce? Asta e o veste bună. E primul pas spre schimbare. Pentru că, până acum, copiii tăi nu par să te facă să îi asculți. Așa că poate, dacă auzi de la altcineva că ceea ce faci nu e tocmai bine, după ce treci prin stadiile furiei, poate ai un A-ha! moment și schimbi ceva. Sau, desigur, poți continua să fii convins că problema e doar la copil. Alegerea îți aparține.

Psihologul nu este babysitter!

✅ Dacă ai ajuns la terapie cu un copil de 3-5 ani și spui că „deja e obișnuit cu psihologii”, poate e cazul să te întrebi de ce are nevoie să fie obișnuit cu ei. Nu, nu e un badge de onoare. Copiii mici nu „trebuie” să fie în terapie de la grădiniță. Dacă sunt, înseamnă că ceva în mediul lor (a.k.a. în familia lor) îi face să aibă nevoie de ajutor.

✅ Dacă vii la cabinet cu gândul că ai scăpat de copil o oră și în sfârșit ai timp să-ți verifici Facebook-ul în liniște, am o veste proastă: psihoterapia nu e baby-sitting. Dacă tu pleci la shopping în loc să participi activ în proces, nu te mira dacă în câțiva ani copilul tău nu mai vrea să discute cu tine nici măcar despre vreme.

✅ Dacă vii și spui „Nu am nevoie să vin și eu, doar copilul are o problemă!”, traducerea reală este: 

❌ „Mi-e lene să mă implic.” 

❌ „Mi-e frică să aflu că și eu sunt parte din problemă.” 

❌ „Vreau ca cineva să mă scape de disconfort, dar fără ca eu să fac vreun efort.”

„Faceți-o bine pe nebuna”

Un tată își aduce fiica de 17 ani la terapie. O lasă la ușă, se uită la mine, apoi strigă cât să-l audă tot cartierul: „Faceți-o bine pe nebuna!” și pleacă.

În caz că nu e evident ce e greșit aici: copilul NU este problema. Dacă ai ajuns în punctul în care adolescentul tău are nevoie de psiholog și tu refuzi să fii parte din proces, atunci problema reală ești tu.

Părinți care sabotează terapia (dar se miră că nu merge)

🔴 Cei care subminează munca terapeutului.

• „Doar nu vrei să te faci psiholog! Ai înnebunit? Aia sunt niște sărăntoci.”

• (După două ședințe) „Nici măcar n-are nimic copilul, nu mai mergem.”

• „A zis terapeutul că e important să discutăm mai mult acasă? Sigur, dar hai să schimbăm terapeutul.”

🔴 Cei care întreabă dacă lucrezi cu Casa de Asigurări

• „Bună ziua, lucrați cu Casa? Ah, trebuie să plătesc? Hai să vedem… merge și fără mine? Că două ședințe sunt destule.”

• După două ședințe: „Noi nu mai venim, copilul nu mai are probleme.” Da, sigur, a durat fix 90 de minute să rezolvăm traumele din copilărie.

🔴 Cei care aleg terapeutul după distanță

• „E prea departe. Găsim unul mai aproape, că n-avem timp de pierdut.” Da, pentru că vindecarea emoțională e ca fast-food-ul, trebuie să fie rapid și la colțul străzii.

🔴 Cei care vor un terapeut „prieten” pentru copil

• „Vreau pe cineva tânăr, să fie mai prieten cu copilul.” Sigur, că nu are nevoie de un specialist, ci de cineva cu care să iasă la suc.

🔴 Cei care îți spun cum să-ți faci meseria

• „Eu am citit niște cărți de psihologie și știu exact ce trebuie să faceți.”

• „Am și eu o diplomă de psiholog, dar nu am practicat niciodată, însă știu clar că ar trebui să lucrați mai mult pe partea X.”

• „Am ascultat niște podcasturi și psihologul ăla zicea altceva decât dumneavoastră.” Sigur, să comparăm 20 de minute de podcast cu ani de studii și practică.

🔴 Cei care nu vin, dar cer rapoarte detaliate

• Nu vin la ședințe, nu mă implic, dar după fiecare sesiune sun să cer raport detaliat. Ah, și dacă ați putea să-mi trimiteți și o variantă scrisă, că n-am timp să ascult acum.

🔴 Cei care amenință copilul cu „Te duc la psiholog!”

• „Dacă mai faci așa, te duc la psiholog!” Ah, super, să transformăm terapia în pedeapsă. Nimic nu ajută mai mult copilul decât să creadă că psihologul este un bau-bau de care trebuie să se teamă. Felicitări, tocmai ai distrus orice șansă ca terapia să funcționeze.

Așa că, dragă părinte, înainte să mai zici vreodată „Faceți-l bine pe nebun!”, poate ar trebui să te întrebi:

🔴 Dacă tu, ca părinte, nu poți face minuni, cum te aștepți ca terapeutul să le facă? 🔴 Dacă copilul tău e în terapie de ani de zile și nimic nu se schimbă… e oare pentru că el are o problemă, sau pentru că tu nu ai schimbat nimic în relația cu el?

Terapia nu e magie. Dacă vrei ca lucrurile să se schimbe, trebuie să începi cu tine. Nu, nu e ușor. Dar e singura cale reală spre bine. Și nu, psihologul nu e acolo să facă minuni. Asta ar trebui să încerci tu, ca părinte. Poti?