Cand realitatea devine optionala: Gaslighting, Greenlighting si Enabling

Trăim vremuri interesante. Atât de interesante încât realitatea însăși a devenit un fel de plastilină pe care fiecare o modelează după chef. Azi poți fi absolut convins că ai spus ceva, iar mâine cineva îți explică foarte calm că nu, n-ai spus, ți s-a părut. Poți fi sigur că ai dreptate într-o dispută, dar descoperi că toți din jur îți dau validare absolută doar pentru că „ești autentic”, chiar dacă spui aberații. Sau, mai rău, poți vedea pe cineva făcând o prostie imensă și, în loc să-l oprești, îi ții trena, că „așa e cel mai bine”.

Bine ați venit în era în care gaslighting, greenlighting și enabling sunt sporturi olimpice!

Gaslighting – Când ți se explică că te înșeli, chiar și când ai dreptate

„Nu, n-am spus niciodată asta.”

„Exagerezi, îți amintești greșit.”

„Ești prea sensibil(ă), lucrurile nu stau deloc așa.”

Dacă aceste fraze îți sună familiar, e posibil să fi fost victima gaslighting-ului. Practic, cineva te face să te îndoiești de propria ta percepție asupra realității, iar dacă insiști, vei fi etichetat ca paranoic, dramatic sau pur și simplu instabil. E o tehnică de manipulare genială, pentru că nu necesită forță, doar repetiție.

Poți păți asta într-o relație, când partenerul neagă cu seninătate niște lucruri evidente. La muncă, când șeful îți spune că n-ai trimis un email, deși îl ai în sent messages. În familie, când părinții îți explică că amintirile tale despre copilărie sunt „distorsionate”.

Gaslighting-ul este periculos, pentru că îți rupe fundația logică: dacă nu mai ai încredere în propriile amintiri, în ce să mai ai?

Dacă gaslighting-ul este negarea realității, greenlighting-ul este opusul său nebunesc: acceptarea oricărei percepții drept realitate indiscutabilă.

Dacă simți că ai fost trădat, atunci sigur ai fost trădat. Dacă te simți atacat, atunci sigur ai fost atacat. Nu contează contextul, nu contează faptele, nu contează că poate ai interpretat greșit.

Societatea noastră iubește greenlighting-ul. În era rețelelor sociale, unde „autenticitatea” e sfântă, fiecare reacție trebuie acceptată ca fiind perfect validă. Asta duce la o lume în care nimeni nu mai poate fi contrazis, pentru că orice opinie diferită este „hate speech”. Un terapeut prea indulgent îți poate spune că orice reacție pe care o ai e corectă, dar un terapeut bun te va întreba de ce te simți așa și dacă nu cumva e ceva ce trebuie ajustat.

Problema cu greenlighting-ul este că blochează orice creștere personală. Dacă tot ce simți e sacru și imuabil, de ce să te mai schimbi vreodată?

Enabling – Când ajutorul devine combustibil pentru autodistrugere

Aici ajungem la enabling, adică momentul în care cineva face ceva evident distructiv, iar tu, în loc să-l oprești, îl susții din milă, frică sau comoditate.

Ai un prieten alcoolic? Îi mai dai o bere, că „oricum nu se lasă, măcar să nu fie nervos.” Copilul tău și-a agresat un coleg? Îi iei partea, că „sigur celălalt a făcut ceva.” Partenerul tău e abuziv? Îl scuzi, că „are o perioadă grea.”

Enabling-ul e perfid, pentru că se deghizează în bunătate. Persoana care îl practică crede că ajută, dar de fapt pune gaz pe foc. În loc să confrunte realitatea, o ignoră, ceea ce permite comportamentului toxic să continue și să escaladeze.

Așa cum spunea Orwell: „Într-o vreme de înșelăciune universală, a spune adevărul este un act revoluționar.” Adevărul e că nici una dintre aceste extreme nu este sănătoasă.

Gaslighting-ul distruge încrederea în sine, greenlighting-ul blochează evoluția personală, iar enabling-ul perpetuează problemele. Soluția? O combinație între empatie și responsabilitate.

E important să validăm emoțiile, dar și să încurajăm autoanaliza. Să susținem oamenii, dar și să le punem limite. Să ascultăm, dar și să contrazicem, atunci când realitatea o cere.

Până la urmă, realitatea nu ar trebui să fie ceva negociabil. Sau… poate că da? Depinde cine te convinge.