Osho, un hipster și un influencer intra intr-un bar din Machu Picchu. Ies dupa 21 de zile

Cam așa sună glumele cu schimbarea în 21 de zile care îmi intră anual in feed cu ocazia “rezoluțiilor” de Anul Nou. Nu mai pomenesc cǎ rezoluție e cu totul altceva în română decât în engleză.

Schimbarea în 21 de zile, așadar. Doar dacă vorbim de un abonament Netflix expirat. De altfel, e imposibil să te „reconstruiești” complet într-un timp mai scurt decât îi ia unui avocado să treacă de la necopt la putred. Dar asta nu i-a oprit pe noii profeți ai schimbării influencerii și guru cu retreat-uri de lux – să promită miracole între două poze cu apusul și o postare despre „energia sacră” a unui smoothie cu spirulină sau ce se mai bea verde zilele astea.

Mie imi e clar: schimbarea e o afacere bună. De la guru care vând cărți de „dezvoltare personală” pe care nici ei nu le citesc, până la influencerii deveniți psihologi după două selfie-uri la Machu Picchu, toată lumea vrea să te transforme… contracost, evident.

Acești „designeri comportamentali 2.0” îți promit schimbări radicale: „Citește cartea mea și devino un nou tu!” Păcat că noul tu e doar o altă persoană cu portofelul mai gol și cu un teanc de notițe pe care nu le va reciti niciodată. Mai mult, dacă nu reușești să îți schimbi viața în 30 de zile, îți dau banii înapoi, pentru că da, viața ta e ceva ce poți returna, ca pe o comandă greșită de pe emag.

Ah, mai e și Oșo. Ce life changer nu are la îndemână un citat din Oșo? Perlele false de înțelepciune care își fac loc în supermarketuri, pe rafturi între țigări și dulapurile unde îți lași bagajele. Nimic nu îndeamnă la schimbare profundă ca o carte răsfoită la coadă la self-checkout. Ironia supremă? Ca la casele de self checkout, unde te trezeşti cu cutia de pizza fără pizza, așa și cu citatele deştepte: sunt transformate de cei care fură conținutul și lasă ambalajul gol. Seamănă izbitor cu schimbările promovate de acești guru: frumoase pe dinafară, dar complet goale pe interior. Bagă şi un citat cât mai ambiguu și poate cade cineva in plasa biodegradabilă.

Există acum și o modă aparte pentru „reconectarea cu natura” – acele retreat-uri unde plătești salariul pe cinci luni ca să dormi în cort, să mănânci quinoa direct din grădină, să lunezi și să „meditezi” în tăcere. În teorie, sună bine. În practică, oamenii își pierd zen-ul complet când descoperă că nu există semnal pentru Insta. Omg, cum arăt conectarea la natură fără wifi? Ca doar nu suntem Dr Strange in Kamar-Taj fără internet, cu parola “shamballa”? Nu suntem sălbatici! Doar spirituali.

Dacă n-ai postat stories din retreat-ul tău, mai contează că ai fost acolo? Sau schimbarea e valabilă doar dacă ai poze filtrate și cu un bol de smoothie și o pădure în fundal?

În timp ce acești guru moderni vând schimbări rapide, cercetarea spune altceva. Dr. Phillippa Lally, care are o diplomă reală, nu ca alea luate din bar, a descoperit că formarea unui nou obicei durează în medie 66 de zile. Nu trei săptămâni, nu o lună. Și asta e doar o medie! Dacă încerci să te apuci de sport sau să renunți la ceva dificil, poate dura până la 254 de zile.

Și nu, nu e o linie dreaptă. Prochaska, cu modelul său în cinci etape, explică limpede: precontemplare, contemplare, pregătire, acțiune, menținere. Și între ele, probabil niște recăderi, câteva „nu pot” și poate o criză existențială. Dar cine are răbdare pentru asta când există jurnale de self-help și agende cu pagini colorate?

Pentru cei care caută schimbări radicale și rapide, și vor să încapă in costumul de firmă sau în rochițica neagră cu paiete, există bisturiul. Tăiatul stomacului pare să fie soluția-minune: scapi de kilogramele fizice. Dar cine îți ia greutatea emoțională și bagajul mental care au contribuit la această situație?

Este o schimbare invazivă și temporară, care, dacă nu este susținută de un proces profund de auto-reflecție și terapie, te lasă cu aceleași traume, doar că mai ușor pe cântar. Poți să tai din stomac, dar cum tai din obiceiuri, emoții reprimate și povara psihică?

Adevărata schimbare nu se găsește pe rafturile unui supermarket între cărțuliile lu’ Oșo, între pepenii de Dăbuleni și prazul de Teleorman. Nici pe plajele Bali, nici în retreat-uri scumpe, nici într-un program online de „Zen și mindfulness rapid”.

Transformarea reală e lentă, dezordonată și complet neinstagramabilă. Necesită efort, răbdare și mai ales onestitate față de sine. Așa că, data viitoare când auzi un guru promițându-ți schimbarea într-un timp record, întreabă-te: „Ce se întâmplă după ziua 21? Cine rămâne acolo să lucreze pentru mine?” Dacă răspunsul e „nimeni”, poate e momentul să te apuci singur.

Kind reminder: “Încă una și mă duc” nu e niciodată un îndemn bun. Nici pentru schimbare, nici pentru consumul de bere.

Merry phubbing, everyone!

Phubbing-ul – nu, nu este un termen care vine dintr-un sport extrem, ci acel obicei de a-ți ignora pur și simplu familia și prietenii pentru a-ți dedica întreaga atenție telefonului mobil. Găsește-ți locul la masă, dar atenție! Nu doar scaunul e ocupat, ci și întreaga ta atenție, lăsată în urma unei „urgentiste” mesaje pe grupul „Cine face ciorba de burtă?”, în timp ce mama îți povestește despre „sarmalele tradiționale”. Desigur, mai importantă decât orice poveste de familie, nu-i așa?

Ai senzația că ești într-o videoconferință importantă sau că îți verifici ultimele rapoarte financiare, dar în realitate te afli într-un grup WhatsApp numit „Unde punem bradul?” sau „Cine ia cozonacul?”. Ah, da, viața ta e cu adevărat palpitantă.

Ești un om „foarte căutat” – Te simți ca un director important, chiar dacă notificările tale se limitează la întrebarea „Cine ia șampania?”. Poate te simți mai bine răspunzând imediat la „Cine aduce patru feluri de salată de boeuf?”, dar realitatea e că viața ta nu va fi influențată în niciun fel de acea răspuns rapid. Și, totuși, ți se pare că ai o „misiune urgentă”.

Pierzi dialoguri autentice – Ce-i drept, conversațiile din grupuri gen „Cine pune masa de Crăciun?” sunt mult mai „importante” decât poveștile de familie sau discuțiile reale. Mai ales când ești prins în grupul „Cine strică bradul?” și simți că trebuie să te bagi, deși tocmai verișoara ți-a spus că e foarte mândră de bradul din acest an. E prea tentant să răspunzi la „Unde punem mâncarea?” decât să asculți povestea.

Anxietatea Crăciunului în format compact – Te simți ca și cum ai fi în mijlocul unei crize internaționale de business atunci când încerci să răspunzi „urgent” la întrebarea „Cine vrea mai multă sarmală?”. Dar, în realitate, nimeni nu a murit din cauza unei întârzieri de 3 secunde în a răspunde despre „Cine aduce vinul?”. Totuși, te trezești că te panichezi pentru că nu ai dat un reply la timp.

Cum să ieși din acest cerc vicios al phubbing-ului?

Lasă-l pe „Silent” și ia o pauză – Pune telefonul pe mod „Do not disturb” și devino tu însuți. Nu îți va cădea nimic din cer dacă nu răspunzi la „Cine aduce bradul?”. Și, să fim serioși, nu îți va schimba viața „reacția rapidă” la „Cine ia cozonacul?”. Nu uita că viața reală se întâmplă la masă, nu pe ecranul telefonului. La fel ca un VIP de Crăciun, telefonul ar trebui să stea în colțul mesei, cu statutul „tacâm” și nu „vedetă”.

Nu mai face telefonul un „VIP” la masă – Nu trebuie să-l mângâi continuu ca pe o pisică mică care cere atenție. Nu ești pe cale să semnezi contracte milionare pentru că ai postat un selfie cu bradul. Ești doar un om care ar putea să se bucure de compania celor din jur, fără să răspundă imediat la întrebarea „Cine pune bradul?”. La urma urmei, bradul nu se pune singur.

Telefonul nu e un manager de succes – Nu ești CEO-ul unei mari companii internaționale. Ești doar un om care are, pe moment, în față câteva mesaje din grupuri cum ar fi „Cine face friptura de porc?” sau „Unde punem cadourile?”. Lăsând telefonul deoparte, poți să îți reamintești că există un loc în care legătura umană e mult mai valoroasă decât vreo notificare „urgentă”.

Ai fi tentat să crezi că „Cine se ocupă de brad?” e o întrebare care va salva lumea, dar nu, nu este. Nu are legătură cu pacea mondială, nu va preveni sfârșitul civilizației, nici măcar nu va schimba planurile politice. E doar un schimb de informații despre un brad, calm. Dacă telefonul ar fi un participant activ la masa de Crăciun, probabil că ar întreba: „Cine vrea să își pună bradul în mijlocul camerei?”. Nu mai adăuga încă un „grup urgent” despre „Cine ia fursecurile?”.

Te poți imagina la masă cu toți cei dragi, cu telefonul în „Silent”, având o discuție reală despre cât de bune au ieșit sarmalele? Poți să te oprești din verificat „Cine pune șervețelele?” și să începi să spui: „Mama, ai făcut cea mai bună ciorbă de burtă din lume!”?

Data viitoare când te vei uita la telefon, întreabă-te: e mai important să afli cine a uitat să pună fursecurile pe masă sau să te bucuri de un râs adevărat, lângă cei dragi? Crăciunul nu vine cu notificări, nici cu grupuri WhatsApp. Așa că lasă telefonul să fie doar un tacâm pe masă și bucură-te de Crăciunul real. Fără notificări, fără panici, fără „urgente” de grup – doar prezent, doar cu cei dragi.

Ilustratie de Karen Nicolescu, 2019-"Vorbesti ca televizorul"

O viata neexaminata nu merita traita- dialogul socratic in terapie

Ca filosof practician, psiholog si psihoterapeut strategic si orientat pe solutii, aplic frecvent in practica mea metoda dialogului socratic. Dialogul socratic nu este o simplă conversație, ci un proces bine definit care se desfășoară prin întrebări atent formulate. Terapeuții care folosesc această metodă în terapia orientată pe soluții, de exemplu, pot pune întrebări precum celebra întrebare miracol: „Dacă mâine te-ai trezi și, ca prin miracol, problema ta ar fi rezolvată, ce ar fi diferit? Cum ți-ai da seama?” Această întrebare deschide calea către un viitor pozitiv, inspirând clienții să găsească soluții creative și fezabile.

„Crezi că te înțelegi pe tine însuți? Gândește-te din nou.” Acest îndemn provocator deschide drumul către una dintre cele mai puternice tehnici terapeutice: dialogul socratic. Bazată pe înțelepciunea lui Socrate și cultivată de discipolii săi, Platon și Aristotel, această metodă nu doar explorează gândurile și emoțiile, ci le provoacă și le restructurează pentru a conduce la claritate și schimbare. Este un instrument esențial în terapia strategică, în terapiile orientate pe resurse și soluții, dar și în procesul general de dezvoltare personală.

„Înțelepciunea începe cu mirarea.” – Socrate

Prin întrebări profunde și introspecție, dialogul socratic este mai mult decât o tehnică – este un catalizator pentru transformare. Așadar, de ce să nu începi chiar astăzi să explorezi această cale? În cuvintele lui Socrate: „O viață neexaminată nu merită trăită.”

„Cunoaște-te pe tine însuți.” – Această maximă atribuită lui Socrate stă la baza unei metode terapeutice profunde: dialogul socratic. Inspirată de înțelepciunea filosofului antic, această tehnică este mai mult decât o conversație bine direcționată; este o invitație la introspecție, claritate și transformare personală.

Ce este Dialogul Socratic?

Dialogul socratic este o metodă specifică de interogare ghidată utilizată în primul rând în terapia strategică, dar și în terapiile orientate pe resurse și soluții. Această tehnică ajută oamenii să exploreze și să reevalueze gândurile, emoțiile și presupunerile. În loc să ofere soluții directe, terapeutul folosește întrebări deschise, bine structurate, pentru a stimula clarificarea și schimbarea perspectivei. De asemenea, este folosită pe scară largă în Terapia Cognitiv-Comportamentală (CBT), unde contribuie la identificarea și corectarea distorsiunilor cognitive.

„O viață neexaminată nu merită trăită.” – Socrate

Cum Funcționează Dialogul Socratic?

Clarificarea Gândurilor: Primul pas este de a înțelege și clarifica ideea sau gândul problematic.

Exemplu: „Ce înțelegi exact prin asta?”

Explorarea Presupunerilor: Se analizează bazele gândurilor pentru a identifica presupunerile care le susțin.

Exemplu: „Ce presupui aici?”

Examinarea Dovezilor: Terapeutul întreabă despre dovezile existente pentru a susține sau contrazice gândul.

Exemplu: „Ce dovezi ai pentru această afirmație?”

Considerarea Perspectivei Alternative: Se explorează alte puncte de vedere pentru a extinde întreaga perspectivă.

Exemplu: „Cum ar vedea altcineva această situație?”

Evaluarea Consecințelor: Se discută implicațiile gândurilor sau acțiunilor asupra vieții personale.

Exemplu: „Cum te afectează acest gând pe termen lung?”

Auto-reflecție: Încurajează explorarea valorilor și obiectivelor personale.

Exemplu: „De ce contează acest lucru pentru tine?”

De ce este Dialogul Socratic Important în Terapie?

„Cunoașterea începe cu mirarea,” spunea Socrate, iar această idee rămâne un punct de plecare esențial pentru terapia strategică și cea orientată pe resurse și soluții. Credințele iraționale, tiparele de gândire disfuncționale și distorsiunile cognitive pot adesea să blocheze progresul emoțional și personal. Dialogul socratic este un antidot puternic, invitând clienții să își reevalueze perspectivele și să identifice soluții inovatoare.

Această tehnică nu este doar o conversație, ci un proces bine definit, utilizat în special în terapia orientată pe resurse și soluții, dar și în multe alte cadre terapeutice. Întrebarea miracol, de exemplu, este o bijuterie a dialogului socratic: „Dacă mâine te-ai trezi și, ca prin miracol, problema ta ar fi rezolvată, ce ar fi diferit? Cum ți-ai da seama?” Acest tip de interogație deschide ușa către un viitor plin de posibilități, inspirând soluții creative și fezabile.

Prin intermediul acestei metode, clienții pot descoperi că nu sunt definitivi eșecurile lor sau situațiile actuale. Un exemplu clasic este întrebarea: „Poți identifica un moment în care ai avut succes, chiar și într-un mod mic?” Aceasta permite reconstruirea unei imagini de sine mai echilibrate și mai pozitive.

În cuvintele lui Socrate: „Nu pot învăța nimic pe nimeni. Tot ce pot face este să-i fac să gândească.” Dialogul socratic provoacă gândirea, deschide perspective și catalizează transformări profunde, fiind o metodă care continuă să inspire și să modeleze vieți.

Credințele iraționale și distorsiunile cognitive pot sta la baza multor probleme emoționale, inclusiv anxietate și depresie. Dialogul socratic ajută clienții să se detașeze de aceste tipare de gândire disfuncționale și să construiască perspective mai echilibrate. De exemplu, un client care crede „Sunt un eșec total” poate fi ghidat prin întrebări precum:

„Ce înseamnă ‘total’?”

„Poți să identifici un moment în care ai reușit ceva?”

Acest proces poate duce la realizări semnificative, cum ar fi recunoașterea faptului că eșecurile sunt doar o parte a vieții, nu o definiție a valorii personale.

„Nu pot învăța nimic pe nimeni. Tot ce pot face este să-i fac să gândească.” – Socrate

Aplicații Practice:

Terapie: Ajută la reducerea anxietății, depresiei și altor probleme emoționale prin schimbarea gândurilor disfuncționale.

De exemplu, întrebarea miracol: „Dacă mâine te-ai trezi și, ca prin miracol, problema ta ar fi rezolvată, ce ar fi diferit? Cum ți-ai da seama?” Această întrebare este adesea un punct de pornire pentru identificarea soluțiilor posibile.

Educație: Stimulează gândirea critică și învățarea activă prin întrebări care provoacă elevii să își reevalueze concepțiile și să exploreze idei noi.

Dezvoltare Personală: Contribuie la clarificarea valorilor și obiectivelor de viață, ajutând oamenii să își definească direcția și să își atingă potențialul maxim.

Exemplu: Întrebarea: „Ce te-a inspirat să faci această alegere? Cum reflectă aceasta valorile tale?”

Prin astfel de aplicații practice, dialogul socratic demonstrează o versatilitate remarcabilă, fiind un instrument esențial atât pentru dezvoltarea individuală, cât și pentru profesioniștii din diverse domenii.

Dialogul socratic în terapie este mai mult decât o tehnică – este un catalizator pentru transformare. Prin întrebări bine direcționate și introspecție profundă, această metodă oferă clienților un instrument puternic pentru a-și înțelege mai bine gândurile și emoțiile. „Înțelepciunea începe cu mirarea,” spunea Socrate, iar dialogul socratic oferă tocmai această oportunitate: să ne mirăm, să ne explorăm și să ne îmbrățișăm o viață mai conștientă și mai autentica.

Foto de Karen Nicolescu.

Dragile mele anorexice si bulimice

Nu stiu daca v-a mai spus cineva pana acum, dar bolile de care suferiti, in tacere si cu durere, sunt mortale. Poate ca nu ati fost informate sau poate ca va este rusine sa recunoasteti ca aveti una dintre aceste tulburari. Insa nu sunteti singure in suferinta voastra.

S-au scris multe articole pe tema tulburarilor alimentare, intr-un numar direct proportional cu numarul de regimuri si diete propovaduite de fiecare revista glossy, cele mai multe vorbind despre cauzele acestor afectiuni, care pot fi la fel de diferite ca si persoanele care le au. Nu cred insa ca vreunul dintre aceste articole sa fi mentionat, destul de clar, ca uneori urmarea cea mai grava a netratatarii acestor doua tulburari este decesul. Nu anxietatea, nu depresia - care merg mana in mana cu tulburarile alimentare- ci moartea.

Ingrijorarea mea fata de aceste tulburari este reala si vine din doua motive: a crescut numarul celor care dezvolta aceste tulburari, dar, mai ales, a scazut dramatic varsta la care ele se instaureaza. Daca inainte era de asteptat ca femeia tanara, 18-30 de ani sa aiba o asemenea patologie, acum varsta fetelor care pot deveni anorexice a scazut la 8-10 ani. La opt ani, o fetita este in clasa a doua. Ea nu ar trebui, teoretic, sa stie ca, daca rabda de foame, slabeste. Sau daca slabeste e mai atragatoare. La 8 ani, o fetita e atragatoare daca are codite cu fundite. Cel mult, ea poate fi draguta, dulcica, frumusica, dragalasa, dar nu atragatoare. La opt ani, fetitele ar trebui sa se joace cu papusi, bucatarii din plastic, Lego, Megablocks, sa picteze, sa se duca la cercuri de stiinta la Antipa, sau sa se uite la Frozen, ci nu sa se gandeasca la regimuri. Asadar, dragi mamici, aveti mare grija la maniera in care ii transmiteti fetitei dvs ca e grasuta. O parte importanta din modul in care invatam strategii de adaptare sau metode de rezilienta personala (elasticiate psihica) se datoreaza mediului familial. 

Ce nu mentioneaza revistele sau emisiunile TV care glorifica slabiciunea corporala, dand exemple negative cu vedete locale care recunosc ca pierd din greutate prin infometare, este tristul fapt ca TULBURARILE ALIMENTARE AU CEA MAI MARE RATA DE MORTALITATE DIN RANDUL BOLILOR MENTALE, cu un risc de 4 ori mai crescut decat depresia majora (American Journal of Psychiatry, 1995).

Aproximativ 20% dintre persoanele cu anorexie vor muri (sigur, cu totii vom muri la un moment dat, dar ele vor muri inaintea noastra) daca ele nu cauta ajutor la timp. Pe langa tulburarile neurologice, anorexia vine cu un platou de dezechilibre electrolitice, pierderea densitatii osoase, anemie, aritmie, tulburari hormonale. Am mentionat cumva caderea parului, a dintilor si ridarea prematura? Si alea. Deoarece corpul pierde masa musculara, inima pierde si ea masa musculara, cu o rata prefentiala, devenind mai mica si mai slaba. Pulsul si tensiunea arteriala sunt foarte scazute, ducand deseori la stari de lesin. Bulimia aduce si ea niste tulburari: niveluri scazute de potasiu, cicluri menstruale neregulate, eroziunea dintilor si a gingiilor din cauza acidului din stomac, ulcere stomacale, deshidratare, batai cardiace neregulate, libido scazut, balonare abdominala, lezarea esofagului, depresie, fata si glandele de la gat umflate, ochii injectati (din cauza efortului depus in timpul vomitatului), slabiciune, extenuare etc.

Bulimia implica consumul mare al alimentelor, care mai apoi sunt vomitate, consum urmat de perioade de post, de clisme sau uzul diureticelor sau al laxativelor. Uneori, gasesti bulimicii facand, ore in sir, sport in exces. Daca aveti acest obicei, de a vomita, de minim 2 ori pe saptamana si continua pe o perioada de cel putin de 3 luni, este bine sa consultati un psiholog. Sigur, va pot ajuta si un psihiatru sau un nutritionist, insa psihologul lucreaza cu voi pe schimbarea perceptiei imaginii de sine, a stimei de sine si pe alte aspecte pe care ceilalti doi nu le pot aborda. In cazul anorexiei, daca ati pierdut mai mult de 15%-30% din greutatea corporala prin infometare excesiva si doriti sa traiti, e bine sa sunati un psiholog.

Unii bulimici pot muri de infarct. Margaux Hemmingway si Karen Carpenter sunt doua dintre celebritatile straine care au murit in urma tulburarilor alimentare. Lista este, din nefericire, foarte lunga. Doriti sa faceti parte din aceasta lista? Daca nu, cautati ajutor azi. Nu maine, nu saptamana viitoare. Azi.

Asadar, ce ar fi diferit in viata voastra, dragile mele mame, surori, fiice si prietene, daca s-ar intampla un miracol si problema voastra s-ar rezolva peste noapte?

 

Sensul, ca unitate cuantificabila

Imaginează-ți că am putea cuantifica sensul în sine ca pe o resursă finită – la fel ca apa sau energia. Să presupunem că fiecare interacțiune, fiecare privire, fiecare cuvânt spus sau scris ar consuma o mică "unitate de sens" dintr-o rezervă tot mai redusă. Problema este că avem doar un număr limitat de astfel de unități în viață, iar odată ce le-am epuizat, sensul dispare.

Gândește-te: am mai derula la fel de automat prin feed-uri? Am petrece ore întregi pe e-mailuri lipsite de substanță sau am sta prin ședințe triviale, fără scop? Am mai lăsa cuvintele să se piardă în aer sau, mai rău, am arunca afirmatii goale în care nici noi nu credem? Sau am începe să alegem cu grijă, extrăgând sensul doar în conversațiile și interacțiunile care contează cu adevărat?

Poate că am folosi cu adevărat potențialul nesfârșit de sens din fiecare cuvânt și din fiecare moment.

Imaginând sensul ca pe o resursă limitată, ne invită să reflectăm la cât de des ne lăsăm prinși într-un flux continuu de activități și interacțiuni automate, fără să ne întrebăm dacă ele aduc cu adevărat valoare. Dacă fiecare „unitate de sens” pe care o consumăm ar fi palpabilă, precum o monedă prețioasă, am putea începe să vedem cât de risipitoare devine viața noastră zilnică în fața unor scopuri abstracte și nesatisfăcătoare.

Majoritatea conversațiilor noastre de zi cu zi sunt pline de convenții sociale. Întrebăm „Ce mai faci?” fără să ne dorim un răspuns autentic, răspundem mecanic și evităm adesea momentele de vulnerabilitate. Dacă sensul ar avea un preț, poate am avea mai puține conversații banale și am căuta să purtăm discuții în care să explorăm gânduri profunde, vulnerabilități, perspective. Și poate, în loc să evităm disconfortul, am descoperi o nouă dimensiune a apropierii umane.

Cât de des suntem cu adevărat prezenți în moment? Poate că vorbim cu cineva, dar gândurile ne sunt departe, încercând să bifăm activități viitoare sau preocupări constante. Dacă am privi prezența ca pe o formă de investiție a „unităților de sens”, am realiza că mintea absentă irosește resurse valoroase. Poate că am trăi în moment cu o intenție mai mare, aducând astfel o claritate mai profundă fiecărui moment și o conectare reală cu cei din jur.

Trăim într-o lume suprasaturată de comunicare: e-mailuri, mesaje, notificări, statusuri pe rețelele sociale, toate îndemnându-ne să spunem sau să „reacționăm” la fiecare detaliu, chiar și la cele lipsite de importanță. Dacă fiecare mesaj trimis sau primit ar consuma sens, probabil că am începe să fim mai selectivi. Am trece dincolo de comunicarea funcțională sau de suprafață și am căuta cuvinte care contează, mesaje care transmit emoții reale sau creează un impact.

O resursă finită de sens ne-ar forța să evităm răspunsurile automate la stimuli, ca în conversațiile din rețelele sociale sau în comentariile banale la postări. Am căuta, mai degrabă, să facem pauze și să ne întrebăm ce este, de fapt, important. În loc de a răspunde pur și simplu pentru că asta se așteaptă, poate am învăța să rămânem tăcuți, să oferim răspunsuri doar atunci când avem ceva autentic de spus.

Într-un univers digital nesfârșit, derulăm pagini la nesfârșit, consumați de ideea că „poate următorul post” va aduce acea „scânteie de sens” pe care o căutăm. Dacă fiecare scroll ar reduce resursa limitată de sens, am începe poate să folosim timpul online într-un mod mai intenționat. Ne-am întreba mai des dacă ceea ce vedem chiar ne îmbogățește viața sau ne apropie de ceea ce contează pentru noi.

Privind întreaga viață ca pe o colecție de alegeri de sens, am deveni mai conștienți de direcțiile pe care le urmăm. Am reconsidera activitățile de zi cu zi, relațiile în care investim și poate chiar cariera pe care o alegem, toate în funcție de cât de mult sens ne aduc înapoi. Am înțelege că suntem responsabili pentru modul în care ne consumăm „unitățile de sens” și că, atunci când alegem activități sau oameni care ne oferă puțin, ne privăm de o viață mai bogată și mai profundă.

Desigur, la baza acestui concept stă un paradox: dacă am ști că sensul e limitat, am ajunge probabil să trăim mai intens, dar am putea trăi cu o tensiune constantă de a „nu-l irosi”. Aici, poate, învățătura ar fi să ne găsim propriul echilibru – să înțelegem că nu fiecare moment trebuie să fie „semnificativ”, dar că putem trăi cu intenție. Poate că, în fond, viața este o artă, iar sensul este doar culoarea pe care o alegem să o punem pe pânza noastră.

Exista o diferență subtilă, dar importantă, între sens și semnificație, chiar dacă adesea sunt folosite interschimbabil.

Sensul se referă, de obicei, la direcția sau scopul general al unui lucru. Este ceea ce oferă orientare sau valoare într-un context mai larg și poate fi văzut ca răspuns la întrebarea „De ce?”. De exemplu, atunci când vorbim despre sensul vieții, ne referim la scopul profund al existenței noastre, la motivul pentru care trăim, la înțelesurile fundamentale care ghidează viața. Sensul este, așadar, o valoare pe care o atribuim existenței sau experiențelor noastre, ceva ce dă coerență și direcție acțiunilor și deciziilor.

Semnificația, pe de altă parte, se referă mai concret la ceea ce reprezintă un anumit simbol, cuvânt, gest sau eveniment într-un context specific. Este mai contextuală și este mai aproape de un nivel interpretativ, legat de înțelesul atribuit unui anumit detaliu. Semnificația răspunde la întrebarea „Ce înseamnă asta?” și este, în general, mai precisă decât sensul. Poate avea multiple fațete și poate varia între persoane, culturi sau situații diferite.  

Dacă vorbim despre viață, sensul vieții poate implica întrebări existențiale, cum ar fi „Pentru ce trăiesc?”, „Ce mă motivează să merg mai departe?”, în timp ce semnificația vieții poate fi găsită în experiențe, interacțiuni și simboluri mai mici, cum ar fi momentele de conexiune profundă cu alți oameni, reușitele personale sau valorile culturale care oferă o interpretare mai particulară a unei trăiri.

Sensul se referă la o idee mai amplă de scop și coerență în viață, un fir călăuzitor ce leagă întreaga experiență.

Semnificația se referă la înțelesurile individuale și concrete pe care le atribuim unor simboluri, evenimente sau acțiuni în funcție de context.

Într-un mod frumos paradoxal, sensul dă o direcție vieții, iar semnificația o îmbogățește, oferindu-i nuanțe și profunzime în fiecare moment trăit.

Ideea de „unități de sens” nu este complet nouă, dar reinterpretarea și utilizarea sa ca o resursă finită poate fi considerată inovatoare și relevantă pentru contextul contemporan. În filozofie, psihologie și studii asupra comunicării, au fost explorate concepte legate de sens, semnificație și valoarea interacțiunilor umane, însă exprimarea acestora în termeni de unități de consum poate oferi o nouă dimensiune și o abordare practică.

În filosofia existențială, gânditori precum Viktor Frankl sau Jean-Paul Sartre au discutat despre sensul vieții ca despre o nevoie umană fundamentală. Frankl, în special, a subliniat că găsirea sensului în suferință și în condiții dificile este esențială pentru bunăstarea psihologică. Totuși, abordarea sa nu implica o cuantificare a sensului în unități, ci mai degrabă o explorare a semnificației subiective a experiențelor individuale.

Psihologii au studiat și ei conceptul de sens, adesea în legătură cu teoria nevoilor umane, cum ar fi cele enunțate de Abraham Maslow. În acest cadru, sensul poate fi văzut ca parte a nevoilor superioare, cum ar fi autoactualizarea. Totuși, nu s-a discutat în mod frecvent despre „unități” în termenii în care am propus noi, adică o resursă limitată.

În era digitală, cu informația abundentă și interacțiunile superficiale, conceptul de unități de sens devine foarte relevant. Trăim într-o lume în care suntem bombardați cu stimuli și informații, iar ideea că am putea „consuma” sensul prin aceste interacțiuni banale este o observație pertinentă. Această abordare ar putea încuraja o reevaluare a modului în care ne raportăm la comunicare, interacțiuni și chiar la social media.

Reinterpretarea sensului ca o resursă limitată poate fi considerată o noutate în gândirea contemporană, punând accent pe responsabilitatea personală și alegerea conștientă a modului în care ne gestionăm interacțiunile. Într-un context în care suntem adesea distrași sau copleșiți, ideea de a „investi” unități de sens în conversații semnificative și experiențe profunde poate oferi o nouă motivație pentru a trăi cu intenție.

Astfel, în timp ce ideea de sens și semnificație este bine ancorată în gândirea filozofică și psihologică, conceptul de „unități de sens” aduce o perspectivă proaspătă și provocatoare, invitându-ne să ne reconsiderăm modul în care ne raportăm la propriile experiențe și interacțiuni. Aceasta poate stimula o conștientizare mai profundă asupra valorii fiecărui moment, promovând un stil de viață mai intenționat și mai împlinit.

Foto de Karen Nicolescu

Daca nu ai un narcisist acasa, multumeste-te cu un alexitimic

 

Alexitimicul e noul narcisist la modă: dacă nu ai un narcisist acasă, mulțumește-te cu un alexitimic – sunt mai ușor de găsit și terapia e mai ieftină.

În zilele noastre, parcă fiecare ședință de terapie, discuție la cafea sau postare pe Facebook ne aduce față în față cu „marele diagnostic”: narcisismul. Fiecare pare să aibă un „ex” narcisist, un șef narcisist sau un prieten narcisist. Dar ce-ar fi dacă, în loc să alergăm cu toții după acest narcisist închipuit, am realiza că, de fapt, avem de-a face cu o variantă mai accesibilă? Da, dragii mei, în spatele acelei priviri goale, acelei insensibilități glaciare, s-ar putea ascunde doar... un alexitimic.

Termenul „alexitimie” se referă la incapacitatea de a recunoaște, înțelege și exprima emoții, atât pe ale proprii, cât și pe ale celorlalți. Institutul Max Planck a dezvăluit că persoanele cu alexitimie au dificultăți reale la nivel neurologic, în special în cortexul insular – partea responsabilă de procesarea emoțiilor. Practic, pentru ei, emoțiile sunt la fel de greu de descifrat ca un manual de inginerie navală: e ceva acolo, dar nimic din ce-ar putea să îi ajute să facă față unui moment sensibil sau să ofere o vorbă bună.

Ei bine, pentru mulți dintre noi, Titanic este o epopee emoțională. Vedem marea iubire dintre Jack și Rose, simțim tragedia și ne amintim, inevitabil, de acea scenă când Jack nu primește loc. Dar ce vede un alexitimic? În primul rând, observă că vaporul a fost proiectat prost – nimic nou acolo. Poate că vor menționa și faptul că „a fost o problemă de inginerie navală” și vor ridica din umeri. Iar când Jack dispare în ape, singurul lor comentariu s-ar putea să fie un pragmatic „ar fi trebuit să ia o vestă de salvare, doar a fost neglijență.”

Dacă un narcisist îți face zile fripte cu un ego enorm și o sete inepuizabilă de validare, alexitimicul oferă o formă de neglijență mai subtilă. Narcisicul are o agendă clară: să fie în centrul atenției, să obțină confirmare. Alexitimicul? Ei bine, el nu caută nimic – nici măcar nu înțelege ce e de găsit. De fapt, dacă ești lângă un alexitimic și te trezești plângând, cel mai probabil te vor privi de parcă te-ai stricat pe undeva. Când îi întrebi dacă măcar înțeleg de ce ești supărat, răspunsul poate suna ca un ghid de supraviețuire tip The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy: „Nu intra în panică, doar repară-te, dacă poți.”

Dacă îi întrebi ce părere au despre povestea lui Jack și Rose, e foarte posibil să înceapă să întrebe de ce nu s-a gândit nimeni la o soluție mai eficientă. Emoțiile? Da, ele nu fac parte din tabloul final.

Sfaturi pragmatice și lipsa oricărei empatii: Povestești despre o zi grea la muncă, despre șeful enervant care ți-a criticat tot ce ai făcut? Un narcisist probabil te-ar întrerupe să îți spună cât de greu îi e lui. Dar un alexitimic te va întreba, serios și nonșalant: „Și ce ai de gând să faci în legătură cu asta?” Practic, în loc de o empatie călduroasă, primești soluții tehnice – doar că tu nu ești un calculator care poate fi „reparat.”

Indiferență absolută la situațiile încărcate emoțional: De la despărțiri dureroase până la vești tragice, alexitimicul va rămâne calm, ca o barcă pe lac. Ai pierdut pe cineva drag? E posibil să-ți ofere un scurt „Asta-i viața,” fără să înțeleagă de ce pentru tine e mult mai mult decât atât.

Dacă despărțirea de un narcisist poate necesita ani de terapie intensivă și o reconstrucție majoră a stimei de sine, relația cu un alexitimic nu te va lăsa distrus, ci mai degrabă epuizat de atâtea încercări nereușite de comunicare emoțională. Ei sunt mai accesibili din punct de vedere „economic” – pentru că nu au nevoie de confirmare, de laude constante, de adulație. Tot ce cer e un minim de „spațiu” emoțional, care pentru tine va părea mai degrabă o distanță glacială.

Așadar, data viitoare când cineva din jur îți pare total insensibil, mai gândește-te. Poate că nu e un narcisist care te subjugă cu ego-ul lui, ci pur și simplu un alexitimic. Dacă e să alegem între un narcisist care îți cere totul și un alexitimic care nu cere nimic, poate că această „variantă economică” nu e chiar cea mai rea. Cel puțin, terapia de ieșire e mai puțin costisitoare și, cine știe, poate vei ajunge chiar să apreciezi că ai lângă tine un „echipament emoțional” mai ușor de întreținut.

Într-o lume plină de narcisici diagnosticați de fosti partenneri de viata, poate că e timpul să ne reorientăm vocabularul: nu mai avem nevoie de narcisici în viața noastră, când avem din plin alexitimici. Și da, se pare că nu ne va costa atât de mult să „scăpăm” de ei.

Ilustratie de Karen Nicolescu.

Bine ati venit in era gaslighting-ului de weekend si a pseudo-psihologiei la cafea!

Ah, frumosii ani 2020, perioada în care toata lumea e psiholog de bar, gata să diagnosticheze tipurile de „personalitate toxică” la o cafea și un scroll pe Insta. Da, azi toată lumea are un doctorat în relatii toxice și psihologia narcisismului și, dacă-i asculți, ți-ar putea face chiar și un profil psiho-patologic al fostului din facultate.

De nou, gaslighting-ul, narcisismul și manipularea sunt ca pâinea și untul fiecărei conversații decente. Toată lumea îți spune despre ei, dar nimeni nu pare să știe cum să-i recunoască în propriile relații. Și ce să mai vorbim de acele postări vagi, „deep” despre „persoanele toxice” care fac și desfac relații, fără să-ți dai seama că, poate, poate chiar tu joci un rol în acest show al dramelor auto-provocate.

Narcisistul e noul mascul alfa. Vă aduceți aminte când bărbații erau doar…bărbați? Acum, parcă mai toți sunt „narcisiști” sau „toxici,” și am ajuns să-i căutăm exact pe cei cu aceste calități, ca pe un fel de trofeu. O, dar nu-i așa că suntem mândri când putem spune: „Fostul meu era un narcisist clasic”? Pe bune, parcă am primi un premiu dacă am reușit să supraviețuim lângă cineva cu o personalitate atât de „complexă.” Și nu, faptul că poate el doar avea o zi proastă sau nu își dorea o discuție despre „ce simți” nu înseamnă că era narcisist. Dar hei, trăim vremuri dramatice, și cine nu vrea o poveste în care să fie eroul neînțeles care a suferit?

Gaslighting: Sportul Național al Relațiilor Postmoderne

Bine, hai să recunoaștem. Dacă ești într-o relație în care lucrurile nu merg chiar bine, evident că partenerul tău face gaslighting, nu? În fond, dacă el nu-ți aprobă toate emoțiile și dacă îndrăznește să aibă o opinie diferită, clar, e manipulator. Dar cum e gaslighting-ul acesta văzut azi? E ca o etichetă de designer. Îți validează suferința și te scutește să te uiți în oglindă să vezi ce nu funcționează de fapt.

Acum, să fim serioși. E drept că există oameni care își fac un hobby din a te face să te simți prost. Dar ce nu vedem e că, uneori, „manipularea” de care ne plângem e doar nevoia noastră de a transforma fiecare discuție neplăcută într-un atac personal. La urma urmei, e mai ușor să spui că ai fost „gaslightuit” decât să recunoști că poate uneori chiar exagerezi cu propriile reacții, nu-i așa?

„Psihologia Toxicității” – Materie De Bază la Facultatea de Social Media

Să fim clari: majoritatea oamenilor știu despre psihologia narcisismului cam cât știu despre fizica nucleară. Dar asta nu-i împiedică să îți explice, într-o conversație de 5 minute, toate trăsăturile narcisice ale cuiva, doar pentru că au citit două postări pe social media. E aproape un spectacol comic – stai la masă cu cineva care îți povestește despre cum „a înțeles el/ea totul” după ce a citit un articol vag despre personalități toxice. Cât despre diferența dintre un narcisist autentic și un tip cu o personalitate puțin mai puternică? Ah, detalii.

Adevărul e că, în zilele noastre, nu mai poți scăpa. Oriunde te uiți, oamenii sunt experți. Mai nou, fiecare a avut cel puțin un partener narcisist în viață. Și dacă te uiți cu atenție la aceleași persoane, o să vezi că același tipar de „persoană toxică” apare iar și iar în viața lor. Acum, nu vreau să insinuez nimic, dar uneori e util să ne întrebăm: oare partenerii sunt toxici sau poate sunt atrași de un model de relație pe care nici ei nu-l pot defini?

Postările Vagi pe Social Media: Mesajele Cifrate Ale Victimelor Moderne

Și dacă tot am ajuns aici, să nu uităm de celebrul „vaguebooking,” acele postări criptice gen „Sunt puternică și merit mai mult!” sau „Într-o zi, oamenii toxici vor înțelege ce-au pierdut.” Ah, sublim! Aceste mesaje sunt concepute ca să provoace un val de compasiune din partea prietenilor care n-au altceva mai bun de făcut decât să lase un emoji „❤️”. Dar cineva știe foarte bine cui sunt adresate. Fostul tău sigur va vedea postarea și va înțelege cât de mult a pierdut, nu?

„Și Tu Ești Manipulativ… Dar Nu Contează”

Partea cea mai amuzantă? Mulți dintre cei care vorbesc despre „persoanele toxice” și „cum să te protejezi de manipulare” aplică aceleași tactici în mod inconștient. Te-ai gândit vreodată că, atunci când postezi indirect și „la mișto” despre cineva, încerci de fapt să-l manipulezi? Da, da, e acea mică ironie a vieții – ne plângem de manipulare și toxici, dar tot noi facem același lucru, doar că „la nivel emoțional”.

E O Artă Să Trăiești „Toxic” În Timp Ce Vorbești Despre Toxici

Așa că, dragi experți de buzunar, să ne bucurăm de această epocă minunată în care fiecare e expert în gaslighting, fiecare a fost „rănit” de un narcisist, și fiecare poate să dea lecții despre manipulare. Până la urmă, cine are nevoie de terapie când avem Instagram?

Ilustratie de Karen Nicolescu.

Microagresiunile: Mesaje subtile care creează un mediu ostil

Microagresiunile sunt comportamente, comentarii sau acțiuni aparent banale, dar care pot transmite mesaje negative și dăunătoare către anumite persoane sau grupuri. Deși deseori neintenționate, aceste remarci au un efect cumulativ profund, generând disconfort, stres și, în cele din urmă, un mediu de lucru sau social toxic. Microagresiunile pot apărea în diverse contexte și pot fi direcționate către orice aspect al identității unei persoane, cum ar fi genul, rasa, orientarea sexuală, dizabilitatea sau chiar obiceiurile și comportamentele la locul de muncă.

Microagresiunile sunt, adesea, mascate sub forma unor „sfaturi binevoitoare”, remarci personale sau exprimarea unor opinii aparent nevinovate. Cu toate acestea, ele pot avea un impact semnificativ asupra celor care le receptează. Să analizăm câteva exemple concrete care evidențiază acest tip de interacțiuni subtile și impactul lor.

Exemple de microagresiuni:

1. „Mie nu îmi place să tip, ar fi bine să îți pui aparat auditiv.”

Acest comentariu este o microagresiune față de persoanele cu deficiențe de auz. Pe lângă lipsa de sensibilitate față de situația persoanei, remarca sugerează că aceasta ar trebui să se conformeze nevoilor vorbitorului, și nu invers. Impunerea unei soluții necerute, cum ar fi purtarea unui aparat auditiv, este un exemplu de invalidare a experienței și nevoilor persoanei afectate.

2. „Trebuie să îți echilibrezi energiile masculine și feminine și te provoc să vii în fustă.”

Acest comentariu pune presiune pe o persoană să se conformeze unor norme de gen și perpetuează stereotipuri. Această „provocare” reduce complexitatea identității de gen la un simplu simbol vestimentar și promovează o viziune rigidă asupra „echilibrului” dintre masculinitate și feminitate.

3. „Îți stă bine machiată.”

Deși pare un compliment, poate fi perceput ca o microagresiune. Subtextul poate sugera că persoana arată mai bine sau este mai acceptabilă atunci când respectă standardele estetice impuse de societate. În loc să fie un simplu compliment, comentariul poate reflecta o presiune subtilă asupra femeilor de a respecta anumite norme de frumusețe.

4. „Îți ofer statul, dacă vrei să îl asculți.”

Aceasta este o microagresiune prin tonul paternalist și condescendent. Sugerează că persoana căreia i se adresează nu ar fi suficient de competentă să ia o decizie fără „ajutor”. Remarca creează o ierarhie informală, plasând vorbitorul într-o poziție de superioritate și invalidând profesionalismul sau autonomia interlocutorului.

5. „Îți spun ca de la colegă la colegă.”

Această frază poate părea o formulă de apropiere, dar poate reflecta o microagresiune prin faptul că induce ideea unui standard diferit de comunicare între persoane de același gen. De asemenea, poate sugera că genul influențează modul de a comunica sau a aborda o situație, lucru care poate diminua valoarea profesională a relațiilor bazate pe competență și merit.

6. „Mă deranjează balansoarul cu delfini (perpetuum mobile) de pe biroul tău, dar eu pun muzică.”

Această frază reflectă o microagresiune prin care se invalidează preferințele unei persoane, în timp ce autorul își justifică propriile comportamente perturbatoare. Subtextul arată o lipsă de considerație față de echilibrul la locul de muncă și o impunere a preferințelor personale, în ciuda faptului că ele ar putea fi mai deranjante.

7. „Mi-ai aruncat o privire și ai avut două săptămâni să te justifici, iar dacă vom mai fi colege trebuie să explici.”

Aceasta este o formă de microagresiune prin presiunea nerezonabilă și autoritară exercitată asupra celeilalte persoane. În primul rând, un simplu gest (o privire) este exagerat și transformat într-o problemă de justificare prelungită, sugerând o interpretare extrem de personalizată și o cerință de „explicație” care creează un mediu de lucru ostil. Aceasta reflectă o dinamică dezechilibrată de putere și control și implică o formă de manipulare emoțională. Mesajul este nu doar unul de supraveghere nejustificată, dar și de umilire prin forțarea persoanei să se explice pentru un gest trivial.

Impactul unui ton ridicat asupra colegilor

Un ton ridicat constant la locul de muncă poate fi un alt mod de a crea un mediu ostil. Chiar dacă intenția nu este agresivă, tonul ridicat poate fi perceput ca o formă de intimidare sau control. Impactul său asupra colegilor poate include:

• Creșterea nivelului de stres: Persoanele expuse frecvent unui ton ridicat se pot simți sub presiune, ceea ce le afectează bunăstarea emoțională și performanța.

• Tensiuni interpersonale: Un ton ridicat poate duce la deteriorarea relațiilor de muncă, creând un climat de neîncredere și lipsă de respect.

• Crearea unui mediu ostil: Atunci când tonul ridicat este combinat cu alte microagresiuni, locul de muncă poate deveni unul toxic, în care angajații se simt intimidați și nesiguri.

Cum contribuie microagresiunile la un mediu ostil?

Microagresiunile, în combinație cu alte comportamente precum tonul ridicat, pot contribui la crearea unui mediu ostil la locul de muncă. Când aceste interacțiuni sunt frecvente, ele pot duce la scăderea încrederii, afectarea relațiilor interpersonale și creșterea nivelului de stres. Un mediu ostil se formează atunci când angajații nu se simt respectați, ci mai degrabă controlați sau marginalizați. Chiar dacă microagresiunile sunt deseori neintenționate, impactul lor este unul real și poate contribui la disfuncționalitatea unei echipe.

Microagresiunile, precum comentariile aparent inofensive sau comportamentele paternaliste, au un efect cumulativ negativ, care poate transforma treptat un mediu de lucru într-unul ostil. Este esențial ca fiecare persoană să fie conștientă de modul în care interacțiunile sale pot afecta pe ceilalți și să contribuie activ la crearea unui spațiu de lucru respectuos și empatic. Fiecare dintre noi are responsabilitatea de a reflecta asupra propriilor cuvinte și comportamente, pentru a evita perpetuarea unor dinamici de putere și control care dăunează relațiilor interpersonale.

Ilustratie Karen Nicolescu (acuarele, creion)

Despre cat de daunatoare poate fi gandirea (fals) pozitiva

Gândirea (fals) pozitivă este un imperativ social pe care ne forţăm să îl impunem atunci când emoţiile noastre, de regulă negative, sunt în contradicţie cu ceea ce afişăm. Gândirea (fals) pozitivă este un relativism cultural. În SUA, de pildă, oamenii se simt obligaţi să afişeze o mină optimistă, veselă, pusă pe treabă, atunci când, de fapt, se simt demotivaţi, trişti sau chiar deprimaţi.

Frica de respingere socială este suficient de puternică încât să acţioneze în mod negativ asupra celui care ar putea căpăta ajutor, în loc să disimuleze o stare ireală de fericire, întârziind procesul de vindecare şi afectând stima de sine. A fi deprimat sau a gândi negativ, în unele societăţi, echivalează cu a avea o boală contagioasă. Într-un fel, acest lucru este parţial adevărat, întrucât, intuitiv ne asociem cu persoanele spumoase, vesele şi care afişează o mină optimistă, evitându-i pe cei care par deprimaţi şi care au o gândire negativă. Evitarea lor nu face decât să le adâncească starea, alimentând şi mai mult depresia, aceasta devenind în cerc vicios. Astfel, oamenii au învăţat să mimeze un comportament (fals) pozitiv o dată pentru a îi induce pe ceilalţi în eroare („Vezi, nu e nimic în neregulă cu mine") şi în al doilea rând din autoamăgire („Dacă îmi spun suficient de des că sunt bine, voi fi în final bine").

Acest tip de gândire este mai degrabă „wishful thinking" - îmi doresc să - şi nu e obligatoriu să se întâmple. În plus, creează atât presiune, cât şi expectanţa că va trebui în final să mă simt bine. De la dorinţă la schimbare sunt foarte multe etape de parcurs.

„Gândeşte pozitiv!" devine astfel un sfat contraproductiv pentru că nu numai că trebuie să facem faţă obstacolelor reale, care ne întristează, dar trebuie să ne luptăm şi cu gândirea negativă. Psihologul Barbara Ehrenreich spune că fericirea şi gândirea pozitivă nu sunt acelaşi lucru. Fericirea e în primul rând o emoţie, un construct subiectiv care variază de la mici bucurii la stări intense de plăcere, pe când gândirea pozitivă este o formă de disciplină, este un demers cognitiv. Dacă ne punem o mască, minţindu-ne că ceea ce simtim - tristeţe - nu este ceea ce gândim - gândesc că mă simt bine, mă forţez să gândesc pozitiv - nu facem decât să creăm o tensiune şi o discrepanţă între emoţie şi gândire.

S. Rao propune o variantă pentru această problematică, prin a începe să nu mai punem etichete pe evenimente, oricât de rele ni s-ar părea. Când un eveniment nu are etichetă, ne este mai uşor să îi găsim o rezolvare, cu alte cuvinte, drumul spre fericire (un cuvânt vehiculat atât de des încât s-a demonetizat) este gândirea nedihotomică. Lucrurile nu sunt rele sau bune; ele se întâmplă. Dacă „viaţa îmi dă lămâi", înainte să vin cu proverbialul „o să fac limonada", să mă gândesc întâi dacă lămâile sunt cu adevărat rele. Am nevoie de limonadă? Pot face limonadă fără apă şi zahăr? Am toate datele problemei sau mă forţez să iau ceva negativ şi îi aplic o matrice lingvistică sperând ca aceasta să repare situaţia? Lămâile sunt lămâi: sunt galbene, uşor acrişoare, abundă în vitamina C, fructe exotice, utilizabile în industria cosmetică, pentru băuturi răcoritoare sau salate etc. Restul categoriilor le punem noi. Ca să vreau să fac limonadă din lămâi, atunci când mi le oferă viaţa, înseamnă că eu deja am hotărât că lămâile sunt rele şi vreau să le transform în limonadă. Lămâile nu mă mulţumesc şi am hotărât deja acest lucru.

Psihologii Congleton şi David propun ca în locul sfatului contraproductiv „Gândeşte pozitiv!" să ne cultivăm agilitatea emoţională. Problema apare atunci când încercam să reparăm gândurile negative în loc să acceptăm ca toată lumea are gânduri negative. Realitatea este: nimeni nu gândeşte pozitiv tot timpul şi cine susţine contrariul, minte. Cei agili emoţional nu încearcă să îşi suprime emoţiile negative, ci încearcă să le abordeze într-o manieră inovatoare şi conştientă. Autoamăgirea prin gândire (fals) pozitivă nu rezolvă problema, deoarece creierul nostru este construit să fie alert atunci când apar situaţii problematice în viaţa noastră.

Jan Bruce propune următoarele idei pentru a ne dezvolta agilitatea emoţională, în loc de „gândirea pozitivă". 
Gândurile negative sunt ca vremea rea. Ele se vor întâmpla. Obişnuieşte-te cu asta.

1) Conştientizează gândul (prinde-l); încearcă să te distanţezi de el ca şi cum l-ai privi dinafară.
 2) Caută-i sursa (cartografiază-l); ce este de această dată? Care e cauza acum? 
3) Acceptă şi treci mai departe (taie-l de pe listă); cheia este să accepţi că un gând e doar un gând, nu cine eşti; el nu te defineşte ca persoană. 
4) Lasă-ţi valorile şi nu gândurile să te conducă; viaţa e mai mult decât bătălia dintre gândire negativă şi cea pozitivă; adu-ţi aminte ce te călăuzeşte în viaţă, care sunt valorile şi principiile de bază şi aminteşte-ţi să fii coerent şi autentic în raport cu tine.

Publicat la 01.07.2016 in Adevarul 

Ilustratie: Karen Nicolescu

Retreatul, Noua Mantuire de Weekend

În vremuri nu foarte îndepărtate, „îngrijirea de sine” era o practică reală, profundă, gândită pentru cei care se aflau la limita epuizării emoționale și fizice – medici, profesioniști copleșiți, oameni care simțeau că totul se prăbușește sub presiunea constantă a responsabilităților. Adevărata îngrijire de sine era despre găsirea echilibrului într-o viață haotică, despre recâștigarea controlului când toate păreau că scapă de sub el, despre a fi bun cu tine însuți în momentele cele mai dificile. Medici, psihologi, asistente și alte persoane aflate în prima linie – pentru acești oameni, îngrijirea de sine era o necesitate, nu un moft.

Îngrijirea de Sine ca Spectacol și Performanță Socială

Dar, cum se întâmplă cu orice concept bun, wellness-ul modern a pus rapid mâna pe termen și l-a transformat în ceva complet superficial: spa-uri pline de petale de trandafir, retreat-uri „de regăsire” și poze cu lumânări parfumate pe Instagram. E o mini-producție teatrală, nu o practică de refacere reală. Să fim serioși: oricâte băi cu spumă ai face, problemele din viața ta reală rămân la fel. Nu poți „medita” responsabilitățile să dispară, oricât de drăguț ar arăta ritualul tău pe camera frontală a telefonului.

Retreatul ca Noua „Mântuire” de Weekend

Și, dacă spa-ul nu te „salvează”, probabil că următorul pas este un retreat de weekend. După o săptămână în care te simți epuizat, soluția pare a fi să evadezi într-o cabană scumpă, unde să „lucrezi la tine” prin câteva „workshops de autenticitate.” E ca și cum am fost păcăliți să credem că o combinație de yoga și sucuri detox îți va reseta complet viața. Ajungi acasă tot tu, cu aceleași probleme, dar cu un portofel mai gol și cu promisiuni vagi despre „claritate mentală.”

„Mindfulness cu Instructor” – Ce a Rămas Dintr-o Idee Simplă?

Mindfulness-ul, simpla practică de a fi prezent, a fost și el deturnat de cultura wellness-ului. Azi e o activitate programată în calendar, cu un instructor care îți spune cum să „respiri profund” și un playlist pregătit special. Faci o poză cu ochii semi-închiși, adaugi un filtru, și voila! Ești „mindful.” Dar adevăratul mindfulness e rar și simplu, și nu are legătură cu lumânările parfumate sau ghidările motivaționale. E despre a te liniști în mijlocul haosului real, nu doar în atmosfera controlată a unei camere cu aromaterapie.

Fata Veselă a Coach-ului și Auto-Îngrijirea „Made Easy”

La apogeul acestui teatru al auto-îngrijirii, îi găsim pe „coachii” care te învață să atingi iluminarea în câteva ședințe. Îți promit o transformare totală, dar prețul pe care îl plătești e doar încă o iluzie vândută de cineva care de multe ori nu are calificările necesare. Vindecarea reală și creșterea personală nu sunt compatibile cu tehnicile rapide ale coach-ilor de weekend. Ironic, acești „guru” ai schimbării rapide au ajuns portdrapelul îngrijirii de sine când, în realitate, au transformat-o într-o afacere cu ambalaj frumos și conținut gol.

Îngrijirea de Sine Adevărată și Lecția Simplității

Auto-îngrijirea, așa cum ar trebui să fie ea în esență, e mult mai puțin glamour. E despre momente de liniște reală, despre a-ți oferi răbdare și a învăța să te împaci cu tine. Adevărata îngrijire de sine nu arată mereu bine și cu siguranță nu e o oportunitate de PR. Fără retreat-uri scumpe, fără cursuri de mindfulness pe bază de plată și fără coaching-urile la minut – doar sinceritate, simplitate și grijă pentru tine în sensul real al cuvântului.

Trauma: cand banalele suparari devin traume si pericolul suprautlizarii

În ultimii ani, termenul „traumă” a fost extins în mod îngrijorător pentru a descrie experiențe care, în mod tradițional, nu ar fi fost considerate traumatice. Dr. Kostadin Kushlev, profesor la Universitatea Georgetown, explică: „Există acest fenomen în limbaj în care cuvintele, în timp, își pierd sensul original. Și cred că, într-un fel, acest proces se întâmplă cu cuvântul ‘traumă.’ ‘Trauma’ este folosită pentru a descrie ceva care persistă în timp—o experiență nerezolvată ani mai târziu. Dar orice experiență negativă din copilărie nu este, neapărat, traumatică.”

Suprautilizarea Termenului: O Criză de Înțelegere Psihologică și Socială

Observația lui Kushlev evidențiază o problemă mai largă: abuzul termenului „traumă” nu este doar o simplă extensie lingvistică, ci reflectă o criză culturală și psihologică. Această tendință de a eticheta orice neplăcere ca fiind traumatică subminează înțelegerea reală a suferinței și cultivă o cultură a fragilității. În loc să dezvoltăm reziliență, învățăm să ne vedem ca victime chiar și în fața unor provocări minore. Astfel, experiențele autentice de suferință sunt îngropate sub o avalanșă de „traume” auto-proclamate, iar adevărata suferință devine aproape imposibil de identificat

Cultura Victimizării și Subminarea Responsabilității Personale

Când orice supărare devine o „traumă,” ne îndepărtăm de la responsabilitatea personală, alegând să ne victimizăm în loc să ne înfruntăm provocările. Suprautilizarea termenului „traumă” servește, adesea, ca o scuză pentru a evita dificultățile inevitabile ale vieții. Aceasta este o problemă mai profundă de educație, nu doar în sens psihologic, ci și moral. Într-o societate care pune fragilitatea pe un piedestal, termeni precum „trauma” sunt pervertiți, iar responsabilitatea personală și reziliența devin aproape irelevante.

Banalizarea Suferinței și Pericolele Hiper-sensibilității

Folosirea exagerată a termenului duce la o periculoasă desensibilizare. Când totul este „traumă,” ne pierdem capacitatea de a discerne suferința reală și de a răspunde empatic. Odată ce empatia noastră este diluată într-o mare de disconforturi auto-declarate, riscul este să nu mai fim capabili să oferim sprijin autentic celor care suferă cu adevărat. În cele din urmă, această tendință ne subminează și relațiile sociale, reducându-ne capacitatea de a ne conecta într-un mod profund și autentic.

Reevaluarea Necesității de a Folosi Termenul „Traumă”

Așa cum subliniază și Dr. Kushlev, suprautilizarea termenului „traumă” ne împiedică să ne raportăm la experiențele de suferință cu discernământ. Aceasta nu este doar o problemă de vocabular, ci o problemă de integritate psihologică și morală. Pentru a menține semnificația autentică a traumei, trebuie să ne educăm în privința diferențierii dintre experiențele dureroase și cele cu adevărat traumatice. Numai printr-o reevaluare a modului în care folosim acest termen putem să cultivăm o cultură a rezilienței și să redescoperim valoarea empatiei reale.

Foto de Karen Nicolescu.

Cand un psihoterapeut isi pierde auzul, cum te mai asculta?

Întotdeauna am avut o relație specială cu sunetele. Le-am studiat, le-am folosit ca unelte și, poate mai mult decât atât, le-am interpretat ca o parte esențială a muncii mele ca psihoterapeut. Dar ce se întâmplă atunci când, într-o zi, aceste sunete se pierd? Cum îți mai asculti clientul când începi să nu mai auzi? În liniștea mea, aud altfel. Vorbesc mai puțin și privesc mai mult. Acord mai multă importanță pauzelor din discursuri, momentelor în care privirea cuiva se frânge sau umerii se lasă. Empatia nu mai este doar o abilitate, ci un limbaj secret, un cod pe care încerc să-l descifrez fără ajutorul sunetelor.

Cu o pierdere a auzului de 80% pe partea dreaptă, mă simt ca și cum aș merge prin viață cu un fel de voal între mine și lume. Vocea fiecărei persoane pe care o ascult devine mai difuză, ca și cum aș pluti în mijlocul unei ape liniștite, unde cuvintele ajung la mine cu întârziere, amestecate, deformate. Mă uit la clienții mei mai atent acum, mă uit la micile grimase pe care le fac, cum își strâng mâinile când vorbesc, cum își schimbă poziția corpului. Empatia mea a devenit o ancoră, un mod de a compensa, dar nu e niciodată de ajuns. Lipsa sunetului mi-a scos la iveală vulnerabilitatea într-un mod în care nu credeam că e posibil.

Această pierdere îmi aduce aminte de tot ce ignoram înainte. Gândiți-vă doar la cât de obișnuiti suntem cu zgomotul vieții de zi cu zi. 

Un copil care râde, strigă sau chiar plânge. Ascultându-i, simți imediat tumultul lor de emoții, entuziasmul, frustrarea, bucuria. În lipsa acestor sunete, realizezi cât de mult contează. Și da, aș da orice să pot să îmi auzi copiii strigând. Aș vrea să mă trezească în mijlocul nopții, să îmi zică ceva, orice, doar să le pot auzi vocea în forma ei clară, neatinsă.

Pierderea auzului aduce cu ea un gol și un regret – un regret că nu am apreciat fiecare sunet pe care îl luam de bun. Sunetul apei care curge din robinet, bâzâitul unui țânțar, foșnetul frunzelor în vânt. Când ai pierdut 80% din auz, sunetele acestea se pierd, dispar ca și cum n-ar fi fost niciodată acolo. Dincolo de partea tehnică a pierderii auditive, de studiile de la McGill care demonstrează cum se perturbă coordonarea vorbirii sau cum încercăm să compensăm cu alte simțuri, rămâne realitatea tristă și dureroasă că pierdem o parte din noi în acest proces.

Și am înțeles în sfârșit ceva din teoria lui Steven Pinker despre "mentalese" – acea limbă a gândurilor care există dincolo de sunet, dincolo de cuvinte. Nu e un limbaj real, dar mă ajută să îmi găsesc liniștea în zgomotul redus al vieții mele. La fel cum un copil surd își creează propriile gesturi, eu trebuie să îmi creez propria "voce interioară," care acum înseamnă mai puțin sunet și mai mult sentiment, mai puțină muzică și mai multă tăcere.

Încă îmi mai aduc aminte cum suna râsul. Cum se ondula prin aer, cum se transforma într-o explozie de bucurie și speranță. Cum îl ignoram, poate, pierdută în grijile de zi cu zi. Și acum, mă întreb: oare ce se va întâmpla când nu voi mai auzi deloc? Când copiii mei vor veni acasă și eu voi fi nevoită să îmi amintesc cum suna vocea lor? Mă gândesc adesea la asta, și îmi dau seama că sunt sunete care nu se vor mai întoarce niciodată. Și asta doare.

Învăț să apreciez ceea ce mai aud acum. Fiecare șoaptă, fiecare glas, fiecare notă muzicală devin prețioase, ca niște bijuterii rare, pe care le protejezi cu toate puterile tale. 

Pentru că, atunci când pierzi sunetele, pierzi și amintirile. Pierzi conexiunile invizibile, acele momente mici și nebăgate în seamă care, de fapt, dau sens vieții. Mă simt înconjurată de liniște, o liniște profundă care mă face să realizez cât de important e zgomotul – chiar și cel pe care îl ignorăm zilnic.

Sunt momente când aș da orice să pot auzi din nou cu claritate vocile celor dragi. Muzica pe care o iubesc, care altădată îmi umplea sufletul, acum pare deformată și distorsionată. Cuvintele lor, acele note familiare, se transformă în fragmente de sunet care nu îmi mai ating inima în același fel. În acest univers tăcut, îmi dau seama cât de prețioase erau aceste momente și cât de ușor le-am trecut cu vederea. Fiecare notă pierdută, fiecare frază ratată îmi amintește de un fel de pierdere care nu poate fi recuperată.

Așa că, dacă poți, te rog să îți apreciezi copilul când cântă, când țipă, când îți vorbește sau când face gălăgie. Bucură-te de fiecare sunet. Pentru că, într-o zi, acestea ar putea fi doar amintiri, iar tăcerea – tăcerea e un companion mult mai trist decât ne dăm seama.

Sunt momente în care mă simt înfrântă de această tăcere. Dar dincolo de asta, pierderea auditivă m-a forțat să devin o versiune mai atentă și mai receptivă a mea. Am învățat să citesc mai mult decât cuvintele, să ascult tăcerea și să descifrez mesajele din ea. Empatia devine o formă de ascultare la un nivel mai profund. Ca psihoterapeut, sunt aici pentru alții, dar în același timp, îmi înțeleg mai bine propriile slăbiciuni și lupte.

Învăț să apreciez vocile și momentele de liniște în feluri în care înainte nici nu le remarcam. Tăcerea îmi amintește că lumea sunetului este o binecuvântare subtilă, una pe care nu o mai iau de bună, sunetul nu mai este un dat, ci un dar rar, unul care mă provoacă să fiu mai conștientă, mai empatică, și mai aproape de cei cu care lucrez și pe care îi iubesc.

Sunetele care se pierd devin umbrele unor cuvinte care se transformă în gesturi, expresii și momente de liniște. Și în acele momente, îmi dau seama că nu doar ascult altfel, ci trăiesc altfel. În absența sunetului, descopăr o lume profundă, plină de semnificații pe care înainte nici nu le observam. 

Poate nu aud cum auzeam înainte, dar asta nu înseamnă că nu ascult. Ascult cu inima, cu empatie și cu atenție – iar uneori, chiar și în liniștea cea mai adâncă, reușesc să aud.

Discalculia, Tribul fara concepte numerice si descoperirea lui zero. Ce invatam despre creier si matematica?

Discalculia este o tulburare specifică de învățare care afectează capacitatea unei persoane de a înțelege și a lucra cu numere. Pentru mulți, este o luptă cu ceva care pare invizibil, de neatins: matematica. Totuși, pe măsură ce cercetările evoluează, începem să descoperim nu doar mecanismele care stau la baza acestei dificultăți, dar și cât de profund este creierul nostru conectat la concepte abstracte precum numerele și zero-ul.

Un punct de pornire pentru o înțelegere mai bună a discalculiei poate veni surprinzător dintr-o direcție neașteptată: unele triburi indigene, cum ar fi tribul Pirahã din Amazon, care trăiesc fără un sistem numeric propriu-zis. Acești oameni nu au cuvinte pentru numere precise, bazându-se doar pe termeni generali, cum ar fi „câteva” sau „multe”. Aceasta ridică o întrebare fascinantă: cum reușesc aceștia să navigheze prin viață fără a folosi numere în mod abstract, așa cum facem noi? Și ce putem învăța despre creier și matematică din acest mod de viață?

În acest context, ne putem întreba cum ar fi pentru cineva cu discalculie să perceapă lumea. Asemenea tribului Pirahã, persoanele cu discalculie au dificultăți în a gestiona numerele și conceptele numerice abstracte. Totuși, în timp ce pentru tribul Pirahã lipsa numerelor este o chestiune culturală, pentru cei cu discalculie este o provocare biologică, rezultată din modul în care creierul procesează informația numerică.

Această paralelă între discalculie și civilizațiile fără numere ne arată că există multe modalități prin care oamenii pot naviga prin lume chiar și fără a se baza pe calcule matematice complexe. Oamenii cu discalculie și triburile precum Pirahã demonstrează că matematicile abstracte nu sunt singura cale prin care mintea umană poate percepe cantitățile și relațiile între obiecte.

Totuși, spre deosebire de Pirahã, persoanele cu discalculie trăiesc într-o lume unde numerele sunt esențiale. Aici intervine importanța înțelegerii recente despre zero. Descoperiri recente arată că creierul nostru nu percepe zero doar ca pe un nimic, ci ca pe un număr propriu-zis. S-au descoperit neuroni specifici care reacționează la zero, ceea ce sugerează că, în loc să fie un vid sau o absență, zero are o valoare concretă în mintea noastră.

Aceasta schimbă modul în care înțelegem matematica și abilitățile cognitive implicate. Oamenii cu discalculie, de exemplu, pot avea dificultăți în a gestiona zero în același fel în care au dificultăți cu alte numere. Cu toate acestea, faptul că zero este perceput de creier ca având o valoare ar putea deschide noi căi de a-i ajuta să înțeleagă concepte numerice prin accentuarea tangibilității acestui număr aparent abstract.

Pentru psihologi, aceste descoperiri despre zero, alături de înțelegerea provocărilor din discalculie, pot schimba radical modul în care abordăm tratamentul și diagnosticul acestei tulburări. Recunoașterea faptului că zero are o reprezentare neuronală specifică ar putea duce la ajustarea testelor de diagnostic, care până acum au tratat zero-ul ca un concept oarecum mai abstract decât celelalte numere. De exemplu, includerea de exerciții speciale care să testeze reacția și înțelegerea zero-ului în rândul persoanelor cu discalculie ar putea aduce noi perspective asupra naturii acestei tulburări.

În plus, adaptarea materialelor de învățare pentru a aborda zero-ul într-un mod mai tangibil și mai accesibil ar putea ajuta persoanele cu discalculie să se simtă mai confortabile cu acest concept. Psihologii pot integra aceste noi informații pentru a dezvolta tehnici mai eficiente de remediere. De exemplu, introducerea unor exerciții vizuale și experiențiale care să transforme zero dintr-un concept abstract într-o entitate clară și distinctă ar putea avea efecte benefice.

Coroborarea acestor trei aspecte – discalculia, triburile fără concepte numerice și descoperirea lui zero ca număr – ne oferă o privire mai profundă asupra modului în care creierul uman se raportează la matematică. Înțelegerea naturii creierului și a modului în care acesta procesează informațiile numerice ne ajută să descoperim noi modalități de a sprijini persoanele cu dificultăți de învățare, cum ar fi discalculia.

Pe măsură ce cunoașterea despre zero și despre abilitățile numerice ale creierului nostru evoluează, putem dezvolta metode educaționale mai eficiente și mai personalizate, care să le permită celor cu discalculie să depășească provocările și să găsească căi noi de înțelegere a lumii. Acest lucru nu doar că poate revoluționa intervențiile psihologice, dar poate schimba modul în care privim matematicile, ca o parte integrantă a vieții, și nu doar o serie de abstracții fără legătură cu realitatea noastră de zi cu zi.

Descoperirile recente în neuroștiință, care arată că zero este perceput ca un număr cu valoare proprie, deschid o serie de oportunități interesante pentru cercetarea viitoare și pentru dezvoltarea de intervenții psihologice și educaționale pentru persoanele cu discalculie. Deși majoritatea testelor de diagnosticare și intervenție pentru discalculie s-au concentrat pe operațiuni aritmetice de bază (adunare, scădere, înmulțire), importanța înțelegerii zero-ului ca parte centrală a sistemului numeric sugerează că ar putea exista un rol esențial pentru acest număr în dezvoltarea conceptelor numerice timpurii.

Aceasta ridică întrebarea dacă persoanele cu discalculie întâmpină dificultăți specifice cu zero, care nu au fost încă bine documentate. Ar putea zero-ul să fie un „test de litmus” pentru severitatea discalculiei sau pentru modul în care persoanele afectate percep abstracțiile numerice? Studiile viitoare ar putea explora dacă există diferențe clare în modul în care persoanele cu discalculie procesează zero în comparație cu alte numere.

În lumina acestor noi descoperiri, testele tradiționale pentru discalculie ar putea beneficia de modificări pentru a include evaluări specifice legate de percepția zero-ului. În prezent, majoritatea testelor pun accent pe capacitatea de a efectua calcule sau de a înțelege cantități și serii numerice, dar o evaluare specifică a modului în care o persoană percepe zero ar putea dezvălui noi aspecte ale tulburării.

De exemplu, teste interactive care implică recunoașterea zero-ului în diverse contexte numerice sau teste de vizualizare ar putea aduce o mai bună înțelegere a dificultăților pe care le întâmpină persoanele cu discalculie. Dacă zero este perceput mai degrabă ca un număr tangibil decât ca o absență, cum reacționează creierul unei persoane cu discalculie la sarcini care implică zero? Aceste informații ar putea oferi date valoroase pentru îmbunătățirea diagnosticării și intervenției.

În plus, psihologii educaționali ar putea dezvolta materiale și metode noi care să facă zero-ul mai accesibil și mai puțin abstract pentru elevi. În educația matematică tradițională, zero este adesea introdus fie ca o noțiune golită de conținut, fie ca o absență de cantitate. Noile descoperiri sugerează, însă, că zero este mai mult decât atât – este o parte fundamentală a sistemului nostru numeric, pe care creierul îl recunoaște și îl procesează activ.

Un mod de a face zero-ul mai ușor de înțeles pentru persoanele cu discalculie ar putea fi introducerea unor abordări vizuale și senzoriale, care să transforme concepte abstracte într-o experiență concretă. De exemplu, folosirea unor resurse educaționale vizuale, care să arate cum zero influențează operațiuni numerice, sau utilizarea unor jocuri interactive care să implice acest concept în mod activ.

Aceste metode ar putea ajuta nu doar persoanele cu discalculie, ci și pe cei care învață matematică în general, oferindu-le o înțelegere mai profundă a numerelor și a relațiilor dintre acestea.      

Pe măsură ce continuăm să explorăm interacțiunile subtile dintre creier și matematică, devine evident că ceea ce consideram odată concepte matematice simple – precum zero – sunt de fapt fenomene cognitive extrem de complexe. În cazul discalculiei, aceste descoperiri subliniază că dificultatea nu este pur și simplu una de „neînțelegere” sau de „incapacitate”, ci reflectă o diferență fundamentală în modul în care creierul procesează aceste informații abstracte.

Psihologii pot folosi aceste noi cunoștințe pentru a explora intervenții mai nuanțate și personalizate, care să țină cont de specificitatea fiecărui individ. Fie că este vorba de adaptarea materialelor educaționale, de dezvoltarea unor metode alternative de evaluare sau de crearea unor strategii compensatorii mai eficace, viitorul cercetărilor privind discalculia este promițător.

Legătura dintre discalculie, culturile fără concepte numerice și descoperirile recente despre zero oferă noi perspective asupra naturii matematice a creierului uman. Deși trăim într-o lume care este profund dependentă de matematică, aceste exemple ne arată că există multiple modalități de a percepe și de a naviga lumea, chiar și fără a avea acces complet la abstractizările numerice.

Pentru psihologi și educatori, aceste descoperiri deschid uși pentru o mai bună înțelegere și sprijinire a celor care se luptă cu dificultăți de învățare matematică. Prin adaptarea materialelor, tehnicilor și metodelor de evaluare, putem ajuta persoanele cu discalculie să înțeleagă mai bine conceptele numerice și să depășească provocările pe care le întâmpină în viața de zi cu zi.

Mai important, aceste descoperiri ne amintesc că, indiferent de complexitatea conceptelor matematice, creierul nostru are resurse extraordinare pentru a le înțelege – chiar și atunci când acestea par, la prima vedere, de neînțeles.

Un alt aspect esențial de luat în considerare este impactul acestor descoperiri asupra felului în care predăm și înțelegem matematicile în general, nu doar în contextul discalculiei. Înțelegerea faptului că zero are o valoare percepută activ de creier ar putea influența modul în care abordăm conceptele matematice abstracte încă din educația timpurie. Predarea nu ar mai trebui să fie despre simpla manipulare de simboluri, ci ar putea fi orientată către experiențialitate, oferindu-le elevilor o mai bună înțelegere a modului în care conceptele precum zero și numerele sunt integrate în viața de zi cu zi.

Această nouă înțelegere poate inspira noi paradigme educaționale, care să fie mai incluzive și adaptate la nevoile individuale. În loc să vedem discalculia ca pe o barieră greu de depășit, putem începe să o considerăm o modalitate diferită, dar la fel de validă, de a înțelege lumea numerică, iar zero poate deveni un punct de plecare în construirea unor concepte mai accesibile.

Pe măsură ce continuăm să investigăm aceste conexiuni fascinante dintre neuroștiință, educație și cultură, deschidem o fereastră spre o înțelegere mai profundă a creierului uman și a diversității cu care acesta interpretează realitatea matematică. Iar pentru psihologi, aceste descoperiri oferă un cadru puternic pentru dezvoltarea de noi tehnici de diagnostic și intervenție, mai rafinate și mai adaptate la nevoile celor care trăiesc cu discalculie.

Pentru un articol comprehensiv puteti accesa site-ul Academia