Psiholog DIANA NICOLESCU

Cam așa sună glumele cu schimbarea în 21 de zile care îmi intră anual in feed cu ocazia “rezoluțiilor” de Anul Nou. Nu mai pomenesc cǎ rezoluție e cu totul altceva în română decât în engleză. Schimbarea în 21 de zile, așadar. Doar dacă vorbim de un abonament Netflix expirat. De altfel, e imposibil să te „reconstruiești” complet într-un timp mai scurt decât îi ia unui avocado să treacă de la necopt la putred. Dar asta nu i-a oprit pe noii profeți ai schimbării influencerii și guru cu retreat-uri de lux – să promită miracole între două poze cu apusul și o postare despre „energia sacră” a unui smoothie cu spirulină sau ce se mai bea verde zilele astea. Mie imi e clar: schimbarea e o afacere bună. De la guru care vând cărți de „dezvoltare personală” pe care nici ei nu le citesc, până la influencerii deveniți psihologi după două selfie-uri la Machu Picchu, toată lumea vrea să te transforme… contracost, evident. Acești „designeri comportamentali 2.0” îți promit schimbări radicale: „Citește c...

Phubbing-ul – nu, nu este un termen care vine dintr-un sport extrem, ci acel obicei de a-ți ignora pur și simplu familia și prietenii pentru a-ți dedica întreaga atenție telefonului mobil. Găsește-ți locul la masă, dar atenție! Nu doar scaunul e ocupat, ci și întreaga ta atenție, lăsată în urma unei „urgentiste” mesaje pe grupul „Cine face ciorba de burtă?”, în timp ce mama îți povestește despre „sarmalele tradiționale”. Desigur, mai importantă decât orice poveste de familie, nu-i așa? Ai senzația că ești într-o videoconferință importantă sau că îți verifici ultimele rapoarte financiare, dar în realitate te afli într-un grup WhatsApp numit „Unde punem bradul?” sau „Cine ia cozonacul?”. Ah, da, viața ta e cu adevărat palpitantă. Ești un om „foarte căutat” – Te simți ca un director important, chiar dacă notificările tale se limitează la întrebarea „Cine ia șampania?”. Poate te simți mai bine răspunzând imediat la „Cine aduce patru feluri de salată de boeuf?”, dar realitatea e că viața ta...

Ca filosof practician, psiholog si psihoterapeut strategic si orientat pe solutii, aplic frecvent in practica mea metoda dialogului socratic.  Dialogul socratic nu este o simplă conversație, ci un proces bine definit care se desfășoară prin întrebări atent formulate. Terapeuții care folosesc această metodă în terapia orientată pe soluții, de exemplu, pot pune întrebări precum celebra întrebare miracol: „Dacă mâine te-ai trezi și, ca prin miracol, problema ta ar fi rezolvată, ce ar fi diferit? Cum ți-ai da seama?” Această întrebare deschide calea către un viitor pozitiv, inspirând clienții să găsească soluții creative și fezabile. „Crezi că te înțelegi pe tine însuți? Gândește-te din nou.” Acest îndemn provocator deschide drumul către una dintre cele mai puternice tehnici terapeutice: dialogul socratic. Bazată pe înțelepciunea lui Socrate și cultivată de discipolii săi, Platon și Aristotel, această metodă nu doar explorează gândurile și emoțiile, ci le provoacă și le restructurează ...

Nu stiu daca v-a mai spus cineva pana acum, dar bolile de care suferiti, in tacere si cu durere, sunt mortale. Poate ca nu ati fost informate sau poate ca va este rusine sa recunoasteti ca aveti una dintre aceste tulburari. Insa nu sunteti singure in suferinta voastra. S-au scris multe articole pe tema tulburarilor alimentare, intr-un numar direct proportional cu numarul de regimuri si diete propovaduite de fiecare revista glossy, cele mai multe vorbind despre cauzele acestor afectiuni, care pot fi la fel de diferite ca si persoanele care le au. Nu cred insa ca vreunul dintre aceste articole sa fi mentionat, destul de clar, ca uneori urmarea cea mai grava a netratatarii acestor doua tulburari este decesul. Nu anxietatea, nu depresia - care merg mana in mana cu tulburarile alimentare- ci moartea. Ingrijorarea mea fata de aceste tulburari este reala si vine din doua motive: a crescut numarul celor care dezvolta aceste tulburari, dar, mai ales, a scazut dramatic varsta la care ele se ins...

Imaginează-ți că am putea cuantifica sensul în sine ca pe o resursă finită – la fel ca apa sau energia. Să presupunem că fiecare interacțiune, fiecare privire, fiecare cuvânt spus sau scris ar consuma o mică "unitate de sens" dintr-o rezervă tot mai redusă. Problema este că avem doar un număr limitat de astfel de unități în viață, iar odată ce le-am epuizat, sensul dispare. Gândește-te: am mai derula la fel de automat prin feed-uri? Am petrece ore întregi pe e-mailuri lipsite de substanță sau am sta prin ședințe triviale, fără scop? Am mai lăsa cuvintele să se piardă în aer sau, mai rău, am arunca afirmatii goale în care nici noi nu credem? Sau am începe să alegem cu grijă, extrăgând sensul doar în conversațiile și interacțiunile care contează cu adevărat? Poate că am folosi cu adevărat potențialul nesfârșit de sens din fiecare cuvânt și din fiecare moment. Imaginând sensul ca pe o resursă limitată, ne invită să reflectăm la cât de des ne lăsăm prinși într-un flux continuu de...

  Alexitimicul e noul narcisist la modă: dacă nu ai un narcisist acasă, mulțumește-te cu un alexitimic – sunt mai ușor de găsit și terapia e mai ieftină. În zilele noastre, parcă fiecare ședință de terapie, discuție la cafea sau postare pe Facebook ne aduce față în față cu „marele diagnostic”: narcisismul. Fiecare pare să aibă un „ex” narcisist, un șef narcisist sau un prieten narcisist. Dar ce-ar fi dacă, în loc să alergăm cu toții după acest narcisist închipuit, am realiza că, de fapt, avem de-a face cu o variantă mai accesibilă? Da, dragii mei, în spatele acelei priviri goale, acelei insensibilități glaciare, s-ar putea ascunde doar... un alexitimic. Termenul „alexitimie” se referă la incapacitatea de a recunoaște, înțelege și exprima emoții, atât pe ale proprii, cât și pe ale celorlalți. Institutul Max Planck a dezvăluit că persoanele cu alexitimie au dificultăți reale la nivel neurologic, în special în cortexul insular – partea responsabilă de procesarea emoțiilor. Practic, pe...

Ah, frumosii ani 2020, perioada în care toata lumea e psiholog de bar, gata să diagnosticheze tipurile de „personalitate toxică” la o cafea și un scroll pe Insta. Da, azi toată lumea are un doctorat în relatii toxice și psihologia narcisismului și, dacă-i asculți, ți-ar putea face chiar și un profil psiho-patologic al fostului din facultate. De nou, gaslighting-ul, narcisismul și manipularea sunt ca pâinea și untul fiecărei conversații decente. Toată lumea îți spune despre ei, dar nimeni nu pare să știe cum să-i recunoască în propriile relații. Și ce să mai vorbim de acele postări vagi, „deep” despre „persoanele toxice” care fac și desfac relații, fără să-ți dai seama că, poate, poate chiar tu joci un rol în acest show al dramelor auto-provocate. Narcisistul e noul mascul alfa.  Vă aduceți aminte când bărbații erau doar…bărbați? Acum, parcă mai toți sunt „narcisiști” sau „toxici,” și am ajuns să-i căutăm exact pe cei cu aceste calități, ca pe un fel de trofeu. O, dar nu-i așa că su...

Microagresiunile sunt comportamente, comentarii sau acțiuni aparent banale, dar care pot transmite mesaje negative și dăunătoare către anumite persoane sau grupuri. Deși deseori neintenționate, aceste remarci au un efect cumulativ profund, generând disconfort, stres și, în cele din urmă, un mediu de lucru sau social toxic. Microagresiunile pot apărea în diverse contexte și pot fi direcționate către orice aspect al identității unei persoane, cum ar fi genul, rasa, orientarea sexuală, dizabilitatea sau chiar obiceiurile și comportamentele la locul de muncă. Microagresiunile sunt, adesea, mascate sub forma unor „sfaturi binevoitoare”, remarci personale sau exprimarea unor opinii aparent nevinovate. Cu toate acestea, ele pot avea un impact semnificativ asupra celor care le receptează. Să analizăm câteva exemple concrete care evidențiază acest tip de interacțiuni subtile și impactul lor. Exemple de microagresiuni: 1. „Mie nu îmi place să tip, ar fi bine să îți pui aparat auditiv.” Acest com...

Gândirea (fals) pozitivă este un imperativ social pe care ne forţăm să îl impunem atunci când emoţiile noastre, de regulă negative, sunt în contradicţie cu ceea ce afişăm. Gândirea (fals) pozitivă este un relativism cultural. În SUA, de pildă, oamenii se simt obligaţi să afişeze o mină optimistă, veselă, pusă pe treabă, atunci când, de fapt, se simt demotivaţi, trişti sau chiar deprimaţi. Frica de respingere socială este suficient de puternică încât să acţioneze în mod negativ asupra celui care ar putea căpăta ajutor, în loc să disimuleze o stare ireală de fericire, întârziind procesul de vindecare şi afectând stima de sine. A fi deprimat sau a gândi negativ, în unele societăţi, echivalează cu a avea o boală contagioasă. Într-un fel, acest lucru este parţial adevărat, întrucât, intuitiv ne asociem cu persoanele spumoase, vesele şi care afişează o mină optimistă, evitându-i pe cei care par deprimaţi şi care au o gândire negativă. Evitarea lor nu face decât să le adâncească starea, alime...

În vremuri nu foarte îndepărtate, „îngrijirea de sine” era o practică reală, profundă, gândită pentru cei care se aflau la limita epuizării emoționale și fizice – medici, profesioniști copleșiți, oameni care simțeau că totul se prăbușește sub presiunea constantă a responsabilităților. Adevărata îngrijire de sine era despre găsirea echilibrului într-o viață haotică, despre recâștigarea controlului când toate păreau că scapă de sub el, despre a fi bun cu tine însuți în momentele cele mai dificile. Medici, psihologi, asistente și alte persoane aflate în prima linie – pentru acești oameni, îngrijirea de sine era o necesitate, nu un moft. Îngrijirea de Sine ca Spectacol și Performanță Socială Dar, cum se întâmplă cu orice concept bun, wellness-ul modern a pus rapid mâna pe termen și l-a transformat în ceva complet superficial: spa-uri pline de petale de trandafir, retreat-uri „de regăsire” și poze cu lumânări parfumate pe Instagram. E o mini-producție teatrală, nu o practică de refacere rea...

În ultimii ani, termenul „traumă” a fost extins în mod îngrijorător pentru a descrie experiențe care, în mod tradițional, nu ar fi fost considerate traumatice. Dr. Kostadin Kushlev, profesor la Universitatea Georgetown, explică: „Există acest fenomen în limbaj în care cuvintele, în timp, își pierd sensul original. Și cred că, într-un fel, acest proces se întâmplă cu cuvântul ‘traumă.’ ‘Trauma’ este folosită pentru a descrie ceva care persistă în timp—o experiență nerezolvată ani mai târziu. Dar orice experiență negativă din copilărie nu este, neapărat, traumatică.” Suprautilizarea Termenului: O Criză de Înțelegere Psihologică și Socială Observația lui Kushlev evidențiază o problemă mai largă: abuzul termenului „traumă” nu este doar o simplă extensie lingvistică, ci reflectă o criză culturală și psihologică. Această tendință de a eticheta orice neplăcere ca fiind traumatică subminează înțelegerea reală a suferinței și cultivă o cultură a fragilității. În loc să dezvoltăm reziliență, înv...

Întotdeauna am avut o relație specială cu sunetele. Le-am studiat, le-am folosit ca unelte și, poate mai mult decât atât, le-am interpretat ca o parte esențială a muncii mele ca psihoterapeut. Dar ce se întâmplă atunci când, într-o zi, aceste sunete se pierd? Cum îți mai asculti clientul când începi să nu mai auzi? În liniștea mea, aud altfel. Vorbesc mai puțin și privesc mai mult. Acord mai multă importanță pauzelor din discursuri, momentelor în care privirea cuiva se frânge sau umerii se lasă. Empatia nu mai este doar o abilitate, ci un limbaj secret, un cod pe care încerc să-l descifrez fără ajutorul sunetelor. Cu o pierdere a auzului de 80% pe partea dreaptă, mă simt ca și cum aș merge prin viață cu un fel de voal între mine și lume. Vocea fiecărei persoane pe care o ascult devine mai difuză, ca și cum aș pluti în mijlocul unei ape liniștite, unde cuvintele ajung la mine cu întârziere, amestecate, deformate. Mă uit la clienții mei mai atent acum, mă uit la micile grimase pe car...

Discalculia este o tulburare specifică de învățare care afectează capacitatea unei persoane de a înțelege și a lucra cu numere. Pentru mulți, este o luptă cu ceva care pare invizibil, de neatins: matematica. Totuși, pe măsură ce cercetările evoluează, începem să descoperim nu doar mecanismele care stau la baza acestei dificultăți, dar și cât de profund este creierul nostru conectat la concepte abstracte precum numerele și zero-ul. Un punct de pornire pentru o înțelegere mai bună a discalculiei poate veni surprinzător dintr-o direcție neașteptată: unele triburi indigene, cum ar fi tribul Pirahã din Amazon, care trăiesc fără un sistem numeric propriu-zis. Acești oameni nu au cuvinte pentru numere precise, bazându-se doar pe termeni generali, cum ar fi „câteva” sau „multe”. Aceasta ridică o întrebare fascinantă: cum reușesc aceștia să navigheze prin viață fără a folosi numere în mod abstract, așa cum facem noi? Și ce putem învăța despre creier și matematică din acest mod de viață? În aces...