Psiholog DIANA NICOLESCU - Cabinet de Psihoterapie

 Am aflat despre afantazie într-un mod neașteptat—într-o conversație cu un amic care mi-a spus că nu poate „vedea” chipul soției sale în minte. Am fost surprinsa și curioasa, așa că am început să explorez această condiție. Deși termenul „afantazie” (aphantasia) a fost introdus recent, in 2015, este evident că mulți au trăit cu această caracteristică fără să-i știe numele. Afantazia este o condiție în care o persoană nu poate vizualiza imagini mentale. Cu alte cuvinte, cei care au aphantasia nu pot “vedea” imagini în mintea lor, chiar dacă încearcă să-și imagineze un obiect, o persoană sau o scenă. Este ca și cum ar avea o “minte oarbă”.  Cum funcționează creierul fără imagini mentale? Afantazia este asociată cu o activitate redusă în cortexul vizual, zona creierului responsabilă pentru procesarea imaginilor vizuale. Studiile neuroștiințifice sugerează că persoanele cu afantazie nu activează aceleași regiuni ale creierului atunci când își imaginează imagini. E fascinant și, în același t

  Ți s-a întâmplat vreodată să ai senzația că ai mai trăit un anumit moment? Acea senzație ciudată și familiară, cunoscută sub numele de deja vu, este mult mai profundă decât pare la prima vedere. Ce explică acest fenomen și ce ne dezvăluie despre modul în care percepem realitatea? Deja vu înseamnă "deja văzut" si descrie momentele în care trăim o experiență ce pare repetată, deși suntem conștienți că nu este posibil. O serie de teorii încearcă să explice acest fenomen: unii cercetători cred că deja vu este rezultatul unui scurtcircuit în creier, care confundă amintirile recente cu cele mai vechi. Alții sugerează că ar putea fi cauzat de mici întârzieri în procesarea informațiilor, făcând ca un moment să pară repetat. Un exemplu fascinant de deja vu în cultura pop apare în filmul “Matrix”. Când Neo vede o pisică trecând pe lângă el de două ori, exact în același mod, personajele din film realizează că acesta este un semnal că realitatea virtuală în care trăiesc a fost modifica

Te-ai întrebat vreodată de ce uneori iei decizii care par să sfideze logica? Nu, as fi raspuns eu, dar voi sunteti curiosi, nu ca mine. Chiar și cei mai raționali dintre noi sunt influențați de atitudini și stereotipuri de care nu suntem conștienți. Aceste influențe ascunse sunt cunoscute sub numele de prejudecată implicită (implicit bias). Prejudecata implicită se referă la atitudinile sau stereotipurile care ne afectează în mod inconștient înțelegerea, acțiunile și deciziile. Aceste prejudecăți funcționează automat și involuntar, spre deosebire de prejudecata explicită, care este conștientă și deliberată. Prejudecata implicită se formează prin experiențele de viață, educație și expunerea la normele culturale și media. Imaginează-ți că ești manager și trebuie să alegi un candidat pentru o promovare. Deși crezi că iei decizia bazată pe competențe și performanță, prejudecata implicită poate influența preferința pentru un candidat care seamănă cu tine în termeni de rasă, gen sau vârstă.

Este un drum lung de la canapea la fotoliu, iar această călătorie nu implică doar acumularea de cunoștințe, ci și o transformare profundă, care cere timp, pregătire și, mai presus de toate, înțelegerea responsabilității care vine odată cu rolul de terapeut. Mulți clienți care au petrecut ani de zile în terapie ajung să se simtă familiarizați cu conceptele și limbajul specific acesteia. După ore întregi de discuții introspective, de explorare a propriilor gânduri și emoții, unii clienți pot începe să creadă că înțelegerea dobândită le conferă statutul sau capacitățile unui terapeut. Este ușor să cazi în capcana gândirii că, pentru că ai fost martor la procesele terapeutice și ai beneficiat de ele, poți la rândul tău să devii un expert în psihologie. Însă, în realitate, a fi client în terapie nu te face terapeut, la fel cum a fi pacient într-un spital nu te transformă într-un medic. Deși poți dobândi o înțelegere profundă a propriilor experiențe și chiar a mecanismelor psihologice care l

În domeniul psihologiei, testele proiective au fost utilizate de-a lungul timpului pentru a evalua personalitatea și emoțiile indivizilor. Printre cele mai cunoscute teste proiective se numără testul arborelui, testul familiei și testul Rorschach. Cu toate acestea, relevanța și utilitatea acestor teste sunt din ce în ce mai contestate, în special în lucrul cu copiii cu probleme sau deficit intelectual. Sa vorbim de ce testele proiective nu sunt considerate relevante și de ce este esențial să ne bazăm pe metode mai riguroase și validate științific. Testele proiective sunt tehnici de evaluare psihologică care presupun că persoanele proiectează aspecte ale propriei personalități, emoții și conflicte interne în răspunsurile lor la stimuli ambigui. Testul arborelui, de exemplu, solicită participanților să deseneze un copac, iar interpretarea desenului este utilizată pentru a deduce informații despre personalitatea și starea emoțională a individului. Testul familiei implică desenarea unei fa

Testele de inteligență, cum ar fi testul Raven, sunt adesea folosite pentru a evalua capacitățile cognitive ale copiilor. Dar ce înseamnă cu adevărat un scor mic la testul Raven și cum poate acesta să se îmbunătățească în câțiva ani? În acest articol, vom explora cum inteligența copiilor poate evolua și de ce un scor mic la un test Raven nu ar trebui să fie considerat o etichetă definitivă a potențialului lor intelectual. Testul Raven este unul dintre cele mai utilizate instrumente pentru măsurarea inteligenței non-verbale și a abilităților de raționament abstract. Cu toate acestea, ca orice test, acesta are limitările sale. Un scor mic la testul Raven nu reflectă neapărat capacitatea reală a copilului de a învăța, de a se adapta și de a excela în diverse domenii ale vieții. Creierul uman este extrem de plastic, în special în copilărie și adolescență. Această plasticitate permite abilităților cognitive să se dezvolte și să se îmbunătățească în timp, în funcție de stimulii și experiențe

Sa presupunem ca, peste noapte, s-a intamplat un miracol si problema ta a fost rezolvata. Cum vei sti ce s-a intamplat? Care ar fi primul lucru pe care il vei observa si care iti va spune ca ceva este diferit? Aceasta intrebare, desi pare simpla la prima vedere, contine, in raspunsul pe care il vei da, rezolvarea problemei tale, indiferent de natura ei. In Psihoterapia Scurta Colaborativa Orientata pe Resurse si Solutii, intrebarea miracol este o unealta extrem de folositoare pentru ca ajuta clientii sa isi propuna scopuri atunci cand se simt blocati. Atunci cand o persoana ia decizia de a suna un psihoterapeut, pentru ca simte ca isi poate imbunatati viata, aceasta este manata de dorinta de schimbare. Schimbarile sunt bune, pentru ca ele inseamna evolutie, revolutie sau uneori rezolutie. Dar nicio psihoterapie nu iti promite miracole, pentru ca acestea nu exista. Exista insa capacitatea aproape nelimitata a omului de a gasi solutii la propriile lui probleme. O resursa folosita frecven

Sunt furioasă. Ştiu, am propovăduit toleranţa şi compasiunea pentru că ele ne diferenţiază de maimuţe. Sau aşa îmi place să cred. Ele şi lobul frontal, poziţia bipedă şi degetul mare de la mână. Un prieten buddhist mi-a zis că o persoană tolerantă şi compasională nu este şi nici nu ar trebui să fie molatecă sau călcată în picioare. Nici vorbă. O fi ştiind buddhistul din Chicago despre ce vorbeşte.   Lumea este într-adevăr un pat de trandafiri, însă pe lângă petale, mai sunt şi spini. Ce clişeu, nu-i aşa? Unde vreau să bat? Ei bine, chiar la bătaie. Furia este firească, ar zice unii care ne îndeamnă să ne lăsăm copiii să îşi degreveze din furie pe animăluţe de pluş, însă violenţa gratuită ne oripilează pe toţi.  Scuza “îl iubesc” O bună prietena de-a mea a fost abuzată fizic de către soţul ei. Prietenia mea, o romantică incurabilă, era căsătorită de cinci ani. La telefon, mi-a descris în detaliu cum soţul ei a trântit-o pe pat, a zgâlţâit-o, aproape a strâns-o de gât şi a oprit pumnul l

Ca și mine, bănuiesc că nu era episod din Twilight Zone care să vă scape! Unul care a rămas cu mine a fost „The Midnight Sun”, în care căldura extremă provoacă comportamente haotice și oamenii încep să se omoare între ei.  Episodul „The Midnight Sun”, parte din seria “The Twilight Zone” creată de Rod Serling prin anii ‘60 (cred) explorează o lume în care Pământul s-a abătut de la orbita sa și se apropie inexorabil de Soare. Pe măsură ce temperatura crește constant, locuitorii unui oraș din Statele Unite devin din ce în ce mai disperați și mai haotici. Episodul se concentrează pe două femei, Norma și doamna Bronson, care încearcă să supraviețuiască într-un bloc de apartamente dintr-un oraș care se transformă rapid într-un cuptor. Pe măsură ce mercurul continuă să urce, tensiunile cresc, iar comportamentele devin tot mai extreme. Apocalipsa termică are efecte devastatoare asupra psihicului uman, conducând la violență și deznădejde. Spoiler alert: finalul episodului relevă că toată aceast

Cand creierul nu are de procesat multa informatie noua, timpul pare sa treaca mai repede, insa pe masura ce suntem coplesiti de date noi, timpul pare sa se dilate. Acest efect de incetinire a timpului este o perceptie a creierului ca, de fapt, timpul se dilata si se scurge mult mai incet decat o face. In cazul accidentului aviatic din Apuseni , in care au fost implicati mai multi doctori, unul dintre suprevietuitori a declarat ca au avut toti momente de abolire a constiintei si ca li s-a parut ca, de fapt, totul a durat doar jumatate de ora, in timp ce in realitate durase 6 ore. Cand timpul pare sa se dilate sau sa incetineasca, simturile si cognitia isi maresc viteza, de aici rezultand senzatia de incetinire a timpului. Aceasta senzatie este una firesca si ea apare in situatii care ne pun in pericol viata si in care trebuie sa luam decizii rapide. Unor subiecti, care au fost aruncati cu coarda de la o inaltime considerabila, li s-a cerut sa estimeze cat timp ar lua altcuiva pana sa aj

Salut, exploratori ai psihicului uman și călători pe drumul auto-descoperirii! Astăzi, ne aventurăm în teritoriul misterios al glasofobiei - acea teamă nebună de a fi pus sub lupă și judecat de ceilalți. Vom face o călătorie plină de înțelegere și, sperăm, cu o doză sănătoasă de umor, pentru a dezvălui misterele acestei frici urbane. Așa că, pune-ți cască de explorator mental și hai să pornești! Glasofobia, cunoscută și sub numele de "Terorism Social", este ca o mică arătare care își face cuib în creierul nostru și ne face să ne temem de spectrul judecății sociale. Este ca și cum ai avea un spectacol imaginar cu o sală plină de critici neînduplecați, cu priviri penetrante și zâmbete superioare. Dar stai liniștit, nu-ți înfricoșa creierul încă, suntem aici să-l dezamorsăm! În spatele cortinei de anxietate și sudori reci se află o orchestră neurală învățându-și partitura. Amigdala și cortexul cingular anterior dansează pe ritmuri de stres și teamă, dând naștere la simfonia pani

In lumea complexă a afecțiunilor psihice și neurologice, există uneori un fenomen surprinzător care complică înțelegerea și tratamentul acestor boli. Este vorba despre anosognosia , un termen medical care descrie lipsa conștientizării unei persoane cu privire la propria lor boală sau afecțiune medicală. Descoperită și studiată în profunzime, anosognosia reprezintă o provocare semnificativă pentru profesioniștii din domeniul sănătății mintale și pentru cei care trăiesc cu aceste condiții. Conceptul de anosognosia a fost adus în atenție de către neurologul francez Joseph Babinski la începutul secolului al XX-lea. Acesta a observat că unele persoane care sufereau de paralizie cerebrală spastică nu erau conștiente de pierderea funcției lor motorii, un fenomen pe care l-a denumit " anosodiaphoria ". Mai târziu, termenul a fost extins și aplicat și altor afecțiuni medicale și psihice, inclusiv schizofrenie și tulburare bipolară. Una dintre studiile semnificative care au examinat an

Când urmăresc un meci sau o competiție sportivă și văd un atlet căzând, simt un val de jenă sau rușine. Bine, chiar si cand nu e sportiv si vad pe cineva ca se face de rusine, imi e putin rusine. Chiar dacă nu am nicio legătură directă cu sportul respectiv sau cu sportivul în cauză, sentimentul persistă, in cazul meu am observat ca resimt aceasta rusine indirecta la atleti si la patinatori, dar nu si la fotbalisti.  Acest fenomen, cunoscut sub numele de "rușine secundară" sau "second-hand shame", este unul fascinant și mă face să mă întreb de ce simțim astfel.  Rușinea secundară nu este altceva decât sentimentul de rușine sau jenă pe care îl experimentăm în numele altcuiva. Este ca și cum am trăi emoțiile și experiențele altora, chiar dacă nu suntem direct implicați în acel eveniment sau situație. Acest sentiment poate fi declanșat de comportamente sau acțiuni ale altora cu care ne identificăm sau cu care avem o conexiune emoțională sau socială. Baza biologica : Neu

“Pe mine mă place toată lumea" sau "Eu nu mă cert cu nimeni" sunt niște declarații des întâlnite și spuse cu mândrie. Ce ne transmit, de fapt, astfel de persoane plăcute de toată lumea? Că sunt bune și încearcă să evite conflictul și să se comporte într-un mod care să fie pe placul tuturor sau … au descoperit o formă de manipulare? Aceste afirmații pot ascunde adesea o nevoie profundă de a fi apreciat și acceptat, chiar și atunci când acest lucru înseamnă să își neglijeze propriile nevoi și limite. Termenul "fawning" se poate traduce în limba română ca "lingușire" sau "servilism". Serios, am încercat să găsesc altă traducere, dar astea sunt cele mai adecvate. În contextul psihologic, se referă la o dorință excesivă de a ii mulțumi pe alții, adesea în detrimentul propriilor nevoi și limite.  Adesea, acest comportament vine dintr-o nevoie de a fi apreciat și acceptat de ceilalți, ceea ce poate avea rădăcini adânci în experiențele noastre de vi