Cand un psihoterapeut isi pierde auzul, cum te mai asculta?

Întotdeauna am avut o relație specială cu sunetele. Le-am studiat, le-am folosit ca unelte și, poate mai mult decât atât, le-am interpretat ca o parte esențială a muncii mele ca psihoterapeut. Dar ce se întâmplă atunci când, într-o zi, aceste sunete se pierd? Cum îți mai asculti clientul când începi să nu mai auzi? În liniștea mea, aud altfel. Vorbesc mai puțin și privesc mai mult. Acord mai multă importanță pauzelor din discursuri, momentelor în care privirea cuiva se frânge sau umerii se lasă. Empatia nu mai este doar o abilitate, ci un limbaj secret, un cod pe care încerc să-l descifrez fără ajutorul sunetelor.

Cu o pierdere a auzului de 80% pe partea dreaptă, mă simt ca și cum aș merge prin viață cu un fel de voal între mine și lume. Vocea fiecărei persoane pe care o ascult devine mai difuză, ca și cum aș pluti în mijlocul unei ape liniștite, unde cuvintele ajung la mine cu întârziere, amestecate, deformate. Mă uit la clienții mei mai atent acum, mă uit la micile grimase pe care le fac, cum își strâng mâinile când vorbesc, cum își schimbă poziția corpului. Empatia mea a devenit o ancoră, un mod de a compensa, dar nu e niciodată de ajuns. Lipsa sunetului mi-a scos la iveală vulnerabilitatea într-un mod în care nu credeam că e posibil.

Această pierdere îmi aduce aminte de tot ce ignoram înainte. Gândiți-vă doar la cât de obișnuiti suntem cu zgomotul vieții de zi cu zi. 

Un copil care râde, strigă sau chiar plânge. Ascultându-i, simți imediat tumultul lor de emoții, entuziasmul, frustrarea, bucuria. În lipsa acestor sunete, realizezi cât de mult contează. Și da, aș da orice să pot să îmi auzi copiii strigând. Aș vrea să mă trezească în mijlocul nopții, să îmi zică ceva, orice, doar să le pot auzi vocea în forma ei clară, neatinsă.

Pierderea auzului aduce cu ea un gol și un regret – un regret că nu am apreciat fiecare sunet pe care îl luam de bun. Sunetul apei care curge din robinet, bâzâitul unui țânțar, foșnetul frunzelor în vânt. Când ai pierdut 80% din auz, sunetele acestea se pierd, dispar ca și cum n-ar fi fost niciodată acolo. Dincolo de partea tehnică a pierderii auditive, de studiile de la McGill care demonstrează cum se perturbă coordonarea vorbirii sau cum încercăm să compensăm cu alte simțuri, rămâne realitatea tristă și dureroasă că pierdem o parte din noi în acest proces.

Și am înțeles în sfârșit ceva din teoria lui Steven Pinker despre "mentalese" – acea limbă a gândurilor care există dincolo de sunet, dincolo de cuvinte. Nu e un limbaj real, dar mă ajută să îmi găsesc liniștea în zgomotul redus al vieții mele. La fel cum un copil surd își creează propriile gesturi, eu trebuie să îmi creez propria "voce interioară," care acum înseamnă mai puțin sunet și mai mult sentiment, mai puțină muzică și mai multă tăcere.

Încă îmi mai aduc aminte cum suna râsul. Cum se ondula prin aer, cum se transforma într-o explozie de bucurie și speranță. Cum îl ignoram, poate, pierdută în grijile de zi cu zi. Și acum, mă întreb: oare ce se va întâmpla când nu voi mai auzi deloc? Când copiii mei vor veni acasă și eu voi fi nevoită să îmi amintesc cum suna vocea lor? Mă gândesc adesea la asta, și îmi dau seama că sunt sunete care nu se vor mai întoarce niciodată. Și asta doare.

Învăț să apreciez ceea ce mai aud acum. Fiecare șoaptă, fiecare glas, fiecare notă muzicală devin prețioase, ca niște bijuterii rare, pe care le protejezi cu toate puterile tale. 

Pentru că, atunci când pierzi sunetele, pierzi și amintirile. Pierzi conexiunile invizibile, acele momente mici și nebăgate în seamă care, de fapt, dau sens vieții. Mă simt înconjurată de liniște, o liniște profundă care mă face să realizez cât de important e zgomotul – chiar și cel pe care îl ignorăm zilnic.

Sunt momente când aș da orice să pot auzi din nou cu claritate vocile celor dragi. Muzica pe care o iubesc, care altădată îmi umplea sufletul, acum pare deformată și distorsionată. Cuvintele lor, acele note familiare, se transformă în fragmente de sunet care nu îmi mai ating inima în același fel. În acest univers tăcut, îmi dau seama cât de prețioase erau aceste momente și cât de ușor le-am trecut cu vederea. Fiecare notă pierdută, fiecare frază ratată îmi amintește de un fel de pierdere care nu poate fi recuperată.

Așa că, dacă poți, te rog să îți apreciezi copilul când cântă, când țipă, când îți vorbește sau când face gălăgie. Bucură-te de fiecare sunet. Pentru că, într-o zi, acestea ar putea fi doar amintiri, iar tăcerea – tăcerea e un companion mult mai trist decât ne dăm seama.

Sunt momente în care mă simt înfrântă de această tăcere. Dar dincolo de asta, pierderea auditivă m-a forțat să devin o versiune mai atentă și mai receptivă a mea. Am învățat să citesc mai mult decât cuvintele, să ascult tăcerea și să descifrez mesajele din ea. Empatia devine o formă de ascultare la un nivel mai profund. Ca psihoterapeut, sunt aici pentru alții, dar în același timp, îmi înțeleg mai bine propriile slăbiciuni și lupte.

Învăț să apreciez vocile și momentele de liniște în feluri în care înainte nici nu le remarcam. Tăcerea îmi amintește că lumea sunetului este o binecuvântare subtilă, una pe care nu o mai iau de bună, sunetul nu mai este un dat, ci un dar rar, unul care mă provoacă să fiu mai conștientă, mai empatică, și mai aproape de cei cu care lucrez și pe care îi iubesc.

Sunetele care se pierd devin umbrele unor cuvinte care se transformă în gesturi, expresii și momente de liniște. Și în acele momente, îmi dau seama că nu doar ascult altfel, ci trăiesc altfel. În absența sunetului, descopăr o lume profundă, plină de semnificații pe care înainte nici nu le observam. 

Poate nu aud cum auzeam înainte, dar asta nu înseamnă că nu ascult. Ascult cu inima, cu empatie și cu atenție – iar uneori, chiar și în liniștea cea mai adâncă, reușesc să aud.