Fabrica de autenticitate

Autenticitatea a devenit o valoare obligatorie. În business, liderul trebuie să fie autentic. În comunicare, brandul trebuie să fie autentic. În psihoterapie, autenticitatea terapeutului e considerată o calitate importantă a relației. Pe rețelele sociale, trebuie să fim vulnerabili, să ne arătăm imperfecțiunile, să fim noi înșine. Preferabil într-un mod care să ne diferențieze de ceilalți și să ne aducă un avantaj competitiv.

Am auzit de la cineva care a fost acolo că, timp de trei zile, la un eveniment Forbes s-a vorbit despre inteligență artificială, transformare, inovație, viitor. Și, bineînțeles, despre autenticitate. În business, în leadership, în comunicare, peste tot autenticitate. Am auzit că, spre final, cuvântul își pierduse sensul. Noi, psihologii, îi spunem saturație semantică: repeți un cuvânt de atâtea ori, încât rămâne doar sunetul. M-am întrebat când a devenit ceva ce ar trebui să ne vină firesc un obiectiv de performanță. Mă întreb dacă nu cumva autenticitatea se produce undeva la nivel industrial.

Mi-a venit în minte Karel Čapek. Cehul ăsta a scris, acum peste o sută de ani, „R.U.R.”, piesa care a răspândit cuvântul „robot”, sugerat de fratele său, Josef, de la „robota”, muncă silnică. Oamenii fabrică muncitori artificiali ca să scape de muncă, muncitorii se revoltă, omenirea aproape dispare, mă rog… probleme de resurse umane.

Eu însă m-am gândit la altă carte a lui, „Fabrica de absolut”. Oamenii inventează o mașină care scoate energie multă din aproape nimic. Vis! Numai că mașina eliberează și Absolutul, un soi de esență divină, cu revelații religioase și tot felul de manifestări spirituale. Producția scapă de sub control, apare abundența, economia se dezechilibrează, oamenii se ceartă pe adevărul absolut și ajung la război. Rezolvaseră problema producției și creaseră alte zece. Sună cunoscut? Cu inteligența artificială, întrebările sunt aceleași: dacă ne preia munca, cine produce, cine câștigă, cine mai cumpără? Economiștii le dezbat, de la reformarea capitalismului până la tehnofeudalismul lui Varoufakis. Eu le las lor. Pe mine mă preocupă o consecință mai mică și mai ciudată a abundenței.

Să presupunem că inteligența artificială ajunge să facă texte, imagini, prezentări și discursuri perfecte. Ce ne mai rămâne de prețuit? Bănuiesc, și o spun ca ipoteză, nu ca predicție de analist, că perfecțiunea, odată devenită abundentă, s-ar ieftini, iar noi am începe să prețuim defectul: fotografia imperfectă, omul care se bâlbâie, discursul spontan. Imperfecțiunea ar putea deveni un produs de lux.

Industria va sesiza imediat oportunitatea. Vom avea bâlbâieli regizate, vulnerabilitate programată, fotografii intenționat nereușite și inteligență artificială specializată în defecte umane. Iar oameni ca mine se vor reprofila în consultanți în imperfecțiune.

Aici apare însă o problemă mai interesantă decât cea a perfecțiunii. Poate inteligența artificială să producă autenticitate? Sau poate doar să producă ceva ce noi recunoaștem drept autentic? Dacă prin autenticitate înțelegem un stil, lucrurile sunt destul de simple. O mașină poate genera un text spontan, o confesiune convingătoare, o poveste vulnerabilă. Poate simula ezitări, poate introduce imperfecțiuni, poate construi o voce distinctă. Poate produce toate semnele pe care am învățat să le asociem cu autenticitatea.

Dar dacă autenticitatea înseamnă concordanța dintre ceea ce spui, ceea ce trăiești și ceea ce îți asumi, lucrurile se complică. Un model poate genera relatarea unei suferințe fără să fi suferit, o confesiune fără să aibă un secret și o declarație de curaj fără să riște nimic. Asta nu înseamnă că orice text produs de AI e lipsit de valoare sau că autenticitatea poate fi definită fără rest. Înseamnă că trebuie să deosebim autenticitatea produsului de autenticitatea celui care îl produce.

Și nici în cazul oamenilor nu avem acces direct la autenticitatea interioară. Nu putem verifica nemijlocit dacă un lider vulnerabil chiar își asumă vulnerabilitatea, dacă un brand își respectă valorile sau dacă un terapeut este sincer. Judecăm după indicii, după coerența dintre vorbe și fapte, după comportamente în timp. Autenticitatea celuilalt este, într-o anumită măsură, o concluzie la care ajungem pe baza unor semne.

Iar aici începe distracția. Dacă inteligența artificială poate reproduce semnele după care recunoaștem autenticitatea, ce anume recunoaștem, de fapt? Cât de des confundăm sinceritatea cu spontaneitatea, vulnerabilitatea cu expunerea și autenticitatea cu o prestație suficient de convingătoare? Poate că inflația de autenticitate a început cu mult înainte să apară mașinile capabile s-o imite. Am transformat autenticitatea într-o cerință, apoi într-o competență și, în cele din urmă, într-un produs. Toată lumea trebuie să fie autentică, vulnerabilă, imperfectă și extraordinar de specială. Iar când autenticitatea devine o obligație pe care trebuie s-o îndeplinești în fața unui public, nu mai e atât de limpede unde se termină experiența și unde începe reprezentarea ei.

Mașina lui Čapek producea Absolut și a ieșit război. A noastră ar putea produce autenticitate și, în cel mai bun caz, va ieși plictiseală. Dar poate că problema nu e ce va reuși să fabrice inteligența artificială, ci cât de ușor ne va convinge că a fabricat ceva adevărat.

Și-nchei, c-așa-i frumos, cu o întrebare: dacă vom avea tehnologia necesară să producem aproape orice, cine ne va furniza discernământul necesar să stabilim ce merită produs? Că, din câte observ, pe ăsta nu lucrează nimeni să-l producă.