Sunt adultii mai destepti decat copiii lor?

Am citit titlul „România va implementa din 2028 teste PISA și la adulți” și primul gând a fost: suntem un popor de proști. Nu e un gând frumos. Nu e nici măcar corect. Dar a fost acolo, instantaneu, înainte să apuc să-l corectez. Pentru că dacă presa națională nu poate distinge între două evaluări diferite, una pentru copii, una pentru adulți, atunci despre ce vorbim? Apoi m-am oprit. Pentru că exact acest tip de reacție, „suntem proști”, e problema. Nu faptul că presa a greșit. Ci faptul că prima reacție, a mea și a oricui, e să etichetezi, nu să întrebi. Și e paradoxal, dacă stai să te gândești. O țară care suferă de Dunning-Kruger nu se recunoaște spunând „suntem proști”. Se recunoaște spunând „noi suntem bine, copiii sunt de vină”. Ambele propoziții sunt verdicte. Niciuna nu e o întrebare. Iar întrebarea, singura care contează, e ce credeți că știți.

Am crescut cu un cântec al Sarmalelor Reci care spunea, mai în glumă, mai în serios, că țara te vrea prost. La vremea aceea îl ascultam ca pe o critică la adresa celor de sus. Acum, după destui ani prin organizații, prin școli, prin instituții, cred că versul e mai amar decât atât. Nu America ne vrea proști. Nu „sistemul” ne vrea proști. Noi înșine ne ținem proști, pentru că a vedea înseamnă să schimbi ceva, iar schimbarea e obositoare.

Socrate făcea pe prostul ca metodă. Se prefăcea că nu știe, ca să-i facă pe ceilalți să-și audă propriile certitudini și să le dezasambleze. Noi facem invers: ne prefacem că știm, ca să nu trebuiască să ne punem întrebări. Iar când cineva întreabă, îl întrebăm la rândul nostru ce probleme are el.

Am văzut mecanismul ăsta de destule ori cât să-l recunosc după primele două replici. Se întâmplă așa: cineva semnalează că sistemul e haotic. Nu că oamenii sunt răi, nu că cineva e incompetent, doar că lucrurile nu funcționează coerent. Sistemul nu răspunde „ai dreptate, hai să vedem ce nu merge”. Sistemul răspunde „tu ești problema: ești prea sensibil, ești prea greu de adaptat, ești prea nemulțumit”. Nu e o discuție despre haos. E o discuție despre faptul că ai îndrăznit să o deschizi. Și, pentru că majoritatea oamenilor nu vor să fie ei problema, discuția se închide. Subiectul se schimbă. Haosul rămâne. Nimeni nu l-a rezolvat, dar toată lumea se simte mai bine pentru o zi. În psihologia organizațională, fenomenul are un nume: „shooting the messenger”. În viața de zi cu zi, are o formă mai simplă: dacă nu-ți place întrebarea, descalifică-l pe cel care a pus-o. E mai ieftin decât să răspunzi. Și, de cele mai multe ori, funcționează.

Rezultatele PISA 2026 au ajuns, din nou, să fie un bun prilej pentru adulți să explice cât de prost învață copiii. Elevii români de 15 ani au obținut rezultate sub media OECD la matematică, citire și științe, iar la citire rezultatul din 2025 este mai slab decât cel din 2022. La matematică, 48% dintre elevii români ating cel puțin nivelul minim de competență, față de 65% în media OECD; la citire, 52%, față de 69%, iar la științe, 54%, față de 74%. Fiecare discuție despre PISA ajunge, cu o regularitate aproape ritualică, la aceeași listă: ecranele, lipsa de atenție, declinul școlii. E o listă comodă, pentru că nimeni de pe ea nu trebuie să dea examene. Copilul e un suspect ideal: nu muncește, nu votează, nu plătește taxe, poate fi trimis să mai învețe. Adultul, în schimb, are diplomă, experiență, o părere fermă despre generația de azi și un avantaj pe care nu trebuie să-l demonstreze niciodată, vârsta. Copilul e mesagerul. Sistemul nu-l ascultă, îl descalifică. Exact același mecanism ca în organizații, doar la scară națională. Așa că poate ar fi interesant să schimbăm direcția oglinzii.

În 2028, România va participa pentru prima dată la PIAAC, evaluarea internațională a competențelor adulților derulată de OECD. Vor fi evaluați adulți între 16 și 65 de ani, iar rezultatele sunt programate pentru 2029. PIAAC măsoară literația, numerația și rezolvarea adaptativă a problemelor și colectează, în același timp, informații despre modul în care adulții își folosesc competențele acasă și la locul de muncă. Cu alte cuvinte, în 2028 nu vor mai fi doar copiii cei care trebuie să arate ce pot face cu ceea ce au învățat. De data aceasta, intră în cadru și adulții. PIAAC nu este o invenție a anului 2028. Primul ciclu al evaluării s-a desfășurat între 2011 și 2018, în trei runde, cu participarea a 39 de țări și economii. România nu a participat. În al doilea ciclu, România intră abia acum, alături de alte țări, iar colectarea datelor este programată pentru 2028, cu rezultate în 2029. Este greu să nu observi aici o anumită ironie. De ani întregi avem statistici despre copii: rezultate școlare, examene, abandon, evaluări naționale, PISA și discuții nesfârșite despre ceea ce nu știe generația următoare. Despre competențele adulților avem însă mult mai puține măsurători comparabile internațional. Asta nu înseamnă că nu știm nimic.

În 2023, în cadrul proiectului EduCAd, a fost realizat pentru Ministerul Educației un studiu pe un eșantion de aproximativ 4.000 de persoane cu vârsta de 15 ani și peste, declarat reprezentativ pentru populația adultă. Studiul a inclus un chestionar de background și un test cognitiv cu 15 întrebări, care urmăreau abilități de înțelegere a textului și de operare cu cifre în situații de viață cotidiană. Documentul a fost făcut public în 2025, după ce Ministerul Educației l-a transmis la solicitarea Edupedu. Iar cifrele sunt suficient de interesante încât să ne facă să vrem să vedem ce va arăta PIAAC. La literație, 20,1% dintre participanți se aflau sub nivelul de bază, iar dacă adăugăm și nivelul considerat de risc, proporția ajunge la 37,1%. La numerație, 27,5% se aflau sub nivelul minim, iar împreună cu zona de risc procentul ajunge la 38,4%. Nu este PIAAC și nu trebuie tratat ca o repetiție generală pentru rezultatul PIAAC. Instrumentul este diferit, cadrul este diferit, iar comparația trebuie făcută cu grijă.

Dar este o fotografie națională care ridică o întrebare destul de greu de ignorat: dacă adulții care le explică astăzi copiilor cât de slabă este școala de azi au ei înșiși dificultăți cu texte, procente și informații numerice de zi cu zi, cât de sigură mai este povestea despre generația „care nu mai știe carte”?

„PISA pentru adulți” este o formulă foarte bună pentru un titlu de presă. Este scurtă, familiară și îi spune imediat cititorului că urmează o evaluare internațională a competențelor. Numai că, asemenea multor formule bune de presă, devine înșelătoare dacă metafora începe să țină loc de explicație. În august 2026, OECD a publicat un document dedicat relației dintre PISA și PIAAC, tocmai pentru a clarifica în ce măsură pot fi puse cele două evaluări în relație. Ele pot transmite, în linii mari, semnale compatibile despre nivelul competențelor, dar nu au fost construite pentru o comparație directă: au populații-țintă diferite, cadre de evaluare diferite și condiții diferite de testare.

Între elevul de 15 ani evaluat prin PISA și adultul de 40 sau 60 de ani evaluat prin PIAAC se află, în plus, douăzeci sau patruzeci de ani în care omul poate să fi învățat, să fi uitat, să se fi specializat, să-și fi schimbat ocupația sau pur și simplu să nu mai fi avut niciodată nevoie să folosească anumite competențe. Așadar, PIAAC nu este pur și simplu PISA mutat din bancă în sufragerie. PISA măsoară capacitatea elevilor de 15 ani de a folosi cunoștințe și competențe în fața unor provocări din viața reală. PIAAC măsoară adulți între 16 și 65 de ani și urmărește competențe de procesare a informației pe care aceștia le folosesc în viața cotidiană și profesională. Există domenii care se suprapun, dar populațiile, cadrele de evaluare și scopurile nu sunt identice. De fapt, întrebarea interesantă nu mai este doar „cât de bine se descurcă elevii?”, ci și „ce pot face adulții cu ceea ce au învățat?”. Pentru că aici avem o mică discontinuitate în felul în care privim educația. Suntem foarte interesați de copilul care nu atinge nivelul minim la 15 ani, dar după ce copilul termină școala interesul nostru pentru ceea ce știe efectiv să facă începe să scadă. El devine adult, își găsește un loc de muncă, primește facturi, semnează contracte, citește știri, interpretează statistici, votează, crește copii și, uneori, intră pe Facebook ca să explice cât de slabă este generația tânără. Copilul este evaluat. Adultul devine evaluator. Și poate că aici ar trebui să fim puțin mai curioși.

PIAAC nu măsoară câte definiții îți amintești din manual și nici câte formule ai reușit să supraviețuiești în liceu. PIAAC este construit în jurul unor competențe de procesare a informației: să înțelegi texte, să lucrezi cu informații numerice și să rezolvi probleme în situații în care nu există întotdeauna o instrucțiune care îți spune exact ce ai de făcut. În ciclul al doilea a fost introdusă și evaluarea rezolvării adaptative a problemelor, tocmai pentru a surprinde mai bine situațiile în care problema se schimbă pe parcurs și trebuie să ajustezi strategia. Asta înseamnă lucruri care par banale până în momentul în care trebuie să le faci fără ajutorul unei persoane care să-ți spună ce trebuie să cauți. Să înțelegi un text, nu doar să-l citești. Să găsești informația relevantă și să separi ceea ce contează de ceea ce doar umple pagina. Să interpretezi un grafic. Să înțelegi un procent. Să poți rezolva o problemă atunci când nu ți se oferă deja metoda de rezolvare. Poți să fi știut matematica în clasa a VIII-a și să nu mai știi că o reducere de 30% urmată de o majorare de 30% nu te aduce la prețul inițial. Poți să fi luat 10 la română și să citești trei paragrafe fără să poți spune cu exactitate ce susțin. Poți să ai o diplomă universitară și să privești un grafic în care axa verticală începe de la 80, nu de la zero, fără să observi că reprezentarea vizuală poate exagera spectaculos diferența dintre valori.

Aici începe să se vadă diferența dintre traseul educațional și competența funcțională. Diploma spune că ai trecut printr-un anumit traseu educațional. Nu spune, de una singură, cât de bine poți folosi ceea ce ai învățat atunci când nu mai ai manualul în față și nici profesorul lângă tine.

Și aici apare telefonul, această mică extensie a creierului pe care o purtăm în buzunar și căreia îi delegăm, cu o naturalețe aproape suspectă, o parte din lucrurile pe care altădată trebuia să le știm singuri. Telefonul calculează, caută, traduce, localizează, compară prețuri, verifică vremea, ne amintește unde am parcat. Foarte util. Problema nu e că folosim telefonul. Problema e că am început să confundăm accesul la o funcție cu stăpânirea acelei funcții. Dacă nu poți estima, măcar aproximativ, rezultatul unei operații, calculatorul îți dă un număr, dar nu-ți spune dacă are sens. Dacă nu înțelegi procentele, aplicația calculează 17% dintr-o sumă, dar nu poate verifica dacă ai înțeles ce înseamnă acel 17%. Iar dacă nu poți identifica ideea principală a unui text, Google îți găsește încă zece texte despre subiect, dar nu poate înțelege în locul tău ce ai citit. Tehnologia e o unealtă extraordinară. Dar o unealtă nu înlocuiește competența de a o folosi, mai ales atunci când problema nu e că nu ai informația, ci că nu știi ce să faci cu ea.

România a schimbat miniștri ai Educației, programe, examene, manuale și reforme cu o frecvență care ar face orice sistem educațional să aibă nevoie, la rândul lui, de consiliere. În ultimii 36 de ani, educația din România a fost marcată de o instabilitate politică cronică, reflectată și în numărul mare de schimbări de la vârful ministerului de resort. În funcție de metoda de numărare, persoane, mandate și interimari, sursele recente indică peste 30 de miniștri ai Educației din 1990 până în prezent. Nu putem transforma cifra asta într-o ecuație simplă și să spunem că fiecare ministru în plus produce automat rezultate mai slabe. Dar e greu să construiești o strategie educațională coerentă atunci când intervalul politic în care ea trebuie concepută, implementată și evaluată e atât de scurt.

Prin comparație, Estonia, astăzi una dintre țările europene cu cele mai bune rezultate PISA, a avut o succesiune de miniștri ai educației relativ stabilă în anumite perioade, cu reveniri ale unor persoane în funcție. Lista oficială a ministerului estonian arată, de exemplu, că Tõnis Lukas și Jaak Aab au revenit în funcție, iar Mailis Reps a avut două perioade distincte.

Nu numărul de miniștri explică singur diferențele dintre aceste sisteme și România. Ar fi prea comod să reducem performanța educațională la o statistică administrativă. Dar numărul e un simptom al unei probleme mai largi, iar aici îmi vine în minte o idee a lui Nassim Taleb, dezvoltată într-un context diferit, cel al intervenției medicale. Taleb numește intervenționism naiv acțiunea luată nu pentru că e strict necesară, ci pentru că cel care decide simte nevoia să arate că face ceva cât timp e la putere, iar rezultatul, spune el, e adesea mai mult rău decât bine,  un fenomen pe care îl numește iatrogenie, după termenul medical pentru vătămarea produsă chiar de tratament, nu de boală. Un sistem schimbat atât de frecvent, cu fiecare ministru venind cu propria urgență, propria reformă și propria modificare a examenelor, e un caz de manual: nu contează neapărat dacă schimbarea ajută, contează că cineva a schimbat ceva cât a fost la putere.

Educația are nevoie de timp, iar politica are tendința să gândească în mandate. O reformă serioasă are nevoie să fie concepută, aplicată, lăsată să funcționeze și apoi evaluată, în timp ce un ministru poate fi schimbat înainte ca elevii asupra cărora se aplică reforma să ajungă măcar la următorul ciclu de evaluare. În România, fiecare nou mandat a venit prea des cu propria urgență și, uneori, cu abandonarea a ceea ce tocmai fusese început. În țările cu sisteme mai stabile, schimbarea ministrului nu înseamnă neapărat și schimbarea direcției.

Aici ar trebui să fim puțin mai atenți decât suntem de obicei, pentru că tentația de a transforma orice cifră pe care o avem într-o predicție despre cifra pe care încă nu o avem este aproape irezistibilă. Avem un studiu național realizat în 2023 și avem o evaluare PIAAC programată pentru 2028. Între ele sunt cinci ani, instrumentele nu sunt identice, iar populațiile și metodologia nu pot fi tratate ca și cum ar fi aceeași fotografie făcută cu alt aparat. Ar fi foarte comod să luăm rezultatele studiului EduCAd și să spunem deja ce va arăta PIAAC în 2029, dar asta ar însemna să facem exact ceea ce încercam să evităm: să tragem concluzia înainte să avem măsurătoarea.

Nu știm încă ce scor va avea România, nu știm unde se va situa în raport cu media OECD și nu știm dacă rezultatele vor confirma, infirma sau nuanța ceea ce știm astăzi. Știm însă că avem motive să vrem să aflăm. Și poate că acesta este, de fapt, cel mai bun motiv pentru un test: nu să confirme ceea ce credeam deja, ci să ne poată contrazice.

Când apar rezultatele PISA, întrebarea este de obicei ce nu au învățat copiii. După PIAAC, întrebarea devine ceva mai complicată: ce au învățat adulții noștri și au reușit să păstreze, să dezvolte și să folosească? Pentru că un sistem educațional nu produce doar elevi de 15 ani. Produce adulți de 25, 35, 45, 55 și 65 de ani, iar ceea ce se întâmplă cu acei adulți spune ceva ce un test administrat la 15 ani nu poate spune singur. PISA ne-a obișnuit să privim educația prin oglinda copiilor. PIAAC întoarce oglinda spre populația adultă și ne obligă să vedem și ce se află după capătul traseului școlar. Acolo nu mai apare doar copilul care „nu a învățat”, ci adultul cu diploma, experiența, telefonul și opiniile foarte ferme despre cât de slabă este generația de azi.

Și, în fața lui, un text pe care trebuie să-l înțeleagă, un grafic pe care trebuie să-l citească, niște procente care nu se calculează singure și o problemă care nu vine cu formula deja subliniată. De data aceasta, nu mai este atât de simplu să spui că „școala trebuia să-l învețe”. Pentru că între timp școala s-a terminat, profesorul nu mai este lângă el, manualul nu mai este deschis la pagina potrivită, iar diploma, oricât de frumos ar arăta în CV, nu poate răspunde în locul lui. În 2028, România va fi întrebată, pentru prima dată, ce pot face adulții cu ce au învățat. În 2029, vom afla. Până atunci, avem doi ani să citim corect ce este PIAAC. Sau să continuăm să-i spunem PISA pentru adulți și să ne prefacem că știm despre ce vorbim.