Psiholog DIANA NICOLESCU

În cabinet, cuvintele nu sunt doar sunete. Uneori sunt funii. Alteori, oglinzi. Dar rareori sunt salvatoare, dacă nu iau forma potrivită: întrebarea. Nu afirmația te salvează. Nu verdictul. Nu diagnosticul. Ci o întrebare bine pusă, care cade în suflet ca o sămânță în pământ ars. Viktor Frankl nu-i întreba pe pacienții săi ce îi doare. Nu-i întreba de ce vor să moară. Îi întreba: “Spune-mi zece motive pentru care nu te-ai sinucis.” Aceasta nu e o întrebare tehnică. E un act de curaj. E o detonare a narcisismului suferinței pure. Îi obligi să întoarcă oglinda, să nu mai contemple golul, ci ceea ce, în mod misterios, i-a făcut să reziste. Pentru unii, răspunsul era rușinea de a-și lăsa mama în viață. Pentru alții, pisica de care nu avea cine să aibă grijă. Pentru unii, o carte neterminată, o poezie încă nenăscută, o promisiune făcută unui copil de 5 ani. Frankl știa ceva ce mulți terapeuți uită: nu trebuie să inventezi sensul. Doar să-l revelezi. Sensul e acolo. Ca un bec stins. Întrebar...

Încep cu un adevăr greu de digerat: dacă ești în terapie de o lună și nimic nu s-a schimbat, poate nu pentru că terapeutul „nu ți se potrivește”, ci pentru că tu nu faci nimic diferit. A te duce la psihoterapie fără să-ți schimbi niciun obicei de gândire, niciun reflex emoțional, niciun comportament, e ca și cum ai urca în același autobuz în fiecare zi și te-ai aștepta să ajungi în alt cartier. Spoiler: o să cobori exact unde ai mai fost. Poate chiar mai obosit. Da, există terapii scurte. Dar terapie scurtă nu înseamnă terapie superficială. Înseamnă că se lucrează cu precizie, pe obiective clare, nu că vii o dată, spui două lucruri și pleci iluminat. Nu e speed dating cu traumele. Terapia nu oprește viața. Între două ședințe, ți se mai întâmplă un conflict, o criză de timp, o amintire din copilărie, o ceartă cu partenerul, un e-mail pasiv-agresiv de la șef. Problemele se multiplică, se suprapun, se sedimentează. Iar dacă vii la terapie cu o „problemă principală”, dar nu ești dispus să...

Nu ma asteptam sa vina asa repede acest studiu mai ales dupa postarea de ieri, dar iata ca danezii dupa ce au facut o cercetare pe 3 milioane de oameni au venit cu o concluzie care ne da putin peste cap pespectiva din care scriem rapoarte psihologice cu antecedente familiale.  Cum impacam ereditatea clara a ADHD-ului, dislexiei si anxietatii cu noile studii care arata ca majoritatea tulburarilor psihice apar fara antecedente familiale? In articolul meu precedent, spuneam ceva ce multi psihologi (si parinti) simt instinctiv: "Fiica-ta nu are nimic pentru ca tu nu vrei sa ai nimic. Surpriza: ai!". Vorbeam despre ereditate. Despre cum ADHD-ul, dislexia si anxietatea sunt deseori transmise ca niste mosteniri neuronale cu eticheta pierduta, iar creierul, un arbore genealogic cu sinapse in loc de radacini, se dezvaluia ca purtator de istorii nespuse. Am citat studii relevante: unul din Nature Genetics (2022), care spune ca peste 74% dintre cazurile de ADHD au explicatie genetica; a...

  Arborele genealogic al creierului defect: O saga ereditară cu sinapse (Ce au în comun ADHD-ul, dislexia și anxietatea? Răspuns: rudele proaste din ADN.) Imaginează-ți o rețea neuronală ca un arbore genealogic. Dar în loc de fotografii în sepia cu străbunici în uniforme prăfuite, ai aici sinapse vechi care fac glume proaste cu dopamina, alele dominate de impulsivitate, și un cromozom 15 care zice din spate: „Eu ți-am dat asta, ce te plângi?”. Din ce în ce mai multe studii arată că majoritatea tulburărilor neuropsihice NU apar din senin. Nu sunt mofturi, nu sunt „epidemii TikTok” și nici „copii răsfățați” – sunt moșteniri genetice. Uneori, „banale” și tăcute ca niște rude de la țară care ți-au trimis anxietatea prin poștă de la 5 ani. ADHD – Rădăcini adânci și ramuri netăiate Un studiu publicat în Nature Genetics (2022) arată că peste 74% din cazurile de ADHD sunt explicate genetic. Mai exact, e o combinație între variante genetice comune și o sensibilitate crescută la stimuli. ADH...