Nu poti muta o statuie dacă ii place prea mult piedestalul

Despre cei care vor schimbare dar refuza sa se implice

Un paradox frustrant în lumea terapiei și sprijinului emoțional este cel al oamenilor care declară cu fermitate că vor ajutor, dar nu sunt dispuși să facă schimbările necesare pentru a-și schimba viața. Ei vin la terapie, participă la sesiuni, povestesc și chiar recunosc problemele, dar, când vine momentul să acționeze concret, se blochează. Practic, cer o reparație fără să deschidă ușa mecanicului.

Acești clienți nu sunt leneși sau lipsiți de voință; adesea, rădăcina acestui comportament este mai profundă. Motivele pot include:

👉Frica de Necunoscut: Schimbarea este înfricoșătoare. Chiar și atunci când status quo-ul este disfuncțional, este familiar și, prin urmare, mai confortabil. De ce să răstorni barca dacă deja te-ai obișnuit cu apa rece? E mai bine să plângi într-un colț confortabil.

👉Rezistența la Autoresponsabilizare: Este greu să accepți că soluția nu este în exterior și că nimeni nu poate face munca interioară în locul tău. E mult mai ușor să speri că terapeutul are o baghetă magică și ceva praf de zâne pe stoc.

👉Modele de Gândire Negativă: Convingerile limitative precum „Eu nu merit”, „Nu voi reuși” sau „Nimic nu se poate schimba” pot deveni bariere invizibile într-o sesiune de terapie. E greu să ieși din noroi dacă tu crezi că ți se potrivește.

👉Confortul Durării: Durerea poate deveni o parte a identității. Fără ea, cine sunt eu? Acesta este un gând terifiant pentru mulți oameni. Cum să te desprinzi de povestea dramatică dacă ai muncit atât să o perfecționezi?

Terapeutul, oricât de dedicat ar fi, nu poate forța schimbarea. Rolul său este să ghideze, să provoace și să inspire, dar adevărata muncă și responsabilitate revin clientului. Atunci când un client refuză să facă pașii necesari, este important ca terapeutul să:

👍Normalizeze Rezistența: Să explice că a simți frică sau blocaj este normal și face parte din proces. Uneori, „cine nu risca, nu primește nimic” trebuie adaptat la „cine nu risca, rămâne blocat”. Sau, mai bine zis, rămâne într-un loop de scuze creative.

👍Clarifice Expectanțele: Să sublinieze încă de la început că terapia este un proces activ, nu o soluție pasivă. Nu e Netflix, nu vii aici să dai „play” la soluții miraculoase.

👍Exploreze Blocajele: Uneori, refuzul de a acționa este un simptom al unei probleme mai profunde, cum ar fi trauma sau lipsa de resurse emoționale. Practic, e ca șantierul blocat de birocrație interioară.

👍Seteze Limite: Este esențial ca terapeutul să nu preia responsabilitatea clientului. Acest lucru poate perpetua pasivitatea. De ce să schimbi un sistem care pare convenabil? Ah, da, pentru că e ca șoferul care împreunează și accelerația, și frâna.

Progresul în terapie nu este liniar și nici rapid. Uneori, clienții au nevoie de mai multe sesiuni doar pentru a ajunge la punctul în care sunt gata să facă o mică schimbare. Terapia poate funcționa pe principiul picăturii care sapă stânca. Alteori, ai senzația că sapă într-un munte cu o linguriță de plastic. Dar chiar și lingurița poate deveni un instrument magic dacă clientul se hotărăște să o folosească.

Pentru terapeuți și cei care oferă ajutor, intrarea înceași capcană a dorinței de a „salva” poate duce la frustrare și burnout. Este crucial să înțelegem că nu putem controla procesul altcuiva. Putem doar să plantăm sămânța schimbării și să oferim un mediu propice pentru creșterea ei. Dar dacă persoana respectivă preferă să stea între ghivece, nu avem ce face.Schimbarea nu poate fi impusă, ci doar inspirată. Oamenii care vin în terapie, dar nu sunt gata să opereze schimbări, nu sunt lipsiți de speranță, sunt doar prinși între frică și dorință. Cu răbdare, empatie și limite clare, aceștia pot fi ghidați să facă primul pas, dar restul drumului le aparține. Până la urmă, nicio mână întinsă nu poate ridica o persoană care nu este dispusă să stea pe propriile picioare. Sau, cum se spune pe scurt, nu poți muta o statuie dacă îi place prea mult piedestalul.

Foto: ek.jorruang943231/Vecteezy