Când pescarii nu pot merge pe mare, își repară plasele

Când marea furioasă ne împinge în fața unei realități imposibile, instinctul este să vrem să o înfruntăm, să o străbatem. Dar adevărata forță nu constă în a lupta împotriva furtunii, ci în a învăța să stai pe loc. În acele momente când nu putem merge pe mare, când valurile par prea puternice, pescarii nu blesteamă marea. Ei nu urăsc furtuna. Ei își repară plasele.

Plasa nu este doar o unealtă pentru a prinde pește. Este un simbol al vieții. Fiecare fir rupt este o lecție, fiecare nod de adunat este o parte din noi care poate fi refăcută. Așa cum pescarul își reface plasa pentru a fi mai puternic când va ieși din nou pe mare, tot așa și noi, în fața greutăților, avem șansa să ne întărim, să reconstruim ceea ce a fost slăbit.

Am întâlnit o femeie care, după ce a pierdut tot ce știa, s-a oprit. Nu a știut ce să facă, nu știa cum să meargă mai departe. Și atunci am întrebat-o, nu cu intenția de a-i da un răspuns, ci pentru a o ajuta să găsească propria cale: Ce poți să repari acum? Nu îți spun că a găsit imediat o soluție. Nu există soluții rapide pentru durerile mari. Dar în acea tăcere, în acea întrebare simplă, a înțeles că nu totul fusese pierdut. Că putea să repare o parte din ea, să se reconecteze cu ceea ce era important, să regăsească în interiorul ei ceva ce credea că a dispărut.

Așa cum pescarii știu că furtuna este un moment de tăcere, un moment de introspecție necesar pentru a-și reface plasele, și noi avem momente de oprire. Nu sunt o slabiciune. Sunt șansa noastră de a ne regăsi puterea.

În fața furtunii, nu ne întrebăm când va trece, ci ce putem face pentru a ieși mai puternici. Reparația nu este doar o chestiune de a reface ce s-a rupt. Este despre a transforma acel „ceva” într-o parte esențială a noastră. Căci când marea se va liniști, nu vom fi doar supraviețuitori. Vom fi mai înțelepți, mai pregătiți pentru ceea ce va urma.

Și nu pentru că am rezistat furtunii, ci pentru că am știut cum să ne oprim și să ne reparăm.