De ce mint clientii in terapie?

(sau cum să te minți frumos pe banii tăi și pe timpul tău)

Din experiența mea de psihoterapeut, am întâlnit minciuni de toate formele și dimensiunile. Unele subtile, altele flagrante. Unele spuse cu un zâmbet complice, altele cu o convingere de Oscar. Problema e că, dacă mă minți pe mine, de fapt, te minți pe tine. Și pe banii tăi. Și pe timpul tău. Iar dacă eu am etică profesională, nu voi încuraja asta. Asta nu înseamnă că te voi eticheta direct ca „mincinos” (nu suntem la tribunal), dar o să observ și o să adresez problema – uneori cu umor, alteori mai direct, în funcție de ce cred că îți va deschide mai bine ochii.

1. Frica de judecată

Un client îmi spunea într-o sesiune: „Nu, eu nu sunt genul care țipă, nu ridic niciodată tonul.” Cinci minute mai târziu, povestind despre o ceartă cu partenera, tonul lui crescuse alarmant. Nu a trebuit să spun nimic, doar l-am privit cu o sprânceană ridicată. A tăcut. A râs. Apoi a spus: „Ok, poate uneori ridic vocea.”Oamenii vor să fie văzuți într-o lumină bună. Dar terapia nu e despre a da bine, ci despre a fi autentic.

2. Rușinea și vinovăția

Asta e o categorie grea. Am avut clienți care s-au uitat la podea toată ședința, incapabili să spună ceea ce îi apăsa. Uneori, am abordat asta direct: „E ceva ce vrei să-mi spui și simți că nu poți?” Alteori, am folosit umorul: „Dacă nu poți spune cuvintele reale, putem folosi metafore sau o parolă secretă. Hai să-i spunem ‘incidentul cu pisica’ și discutăm așa.” Uneori, asta ajută să detensioneze momentul.

3. Evitarea emoțiilor dureroase

Adevărul e că uneori mințim pentru că pur și simplu nu vrem să ne scufundăm în emoțiile grele. O clientă îmi spunea nonșalant că divorțul ei nu a afectat-o deloc. Când am întrebat-o de ce plânge în fiecare dimineață la duș, s-a blocat. Și-a dat seama că, în loc să mă mintă pe mine, încerca să se convingă pe ea însăși.

4. Ca să-l mulțumească pe terapeut

„Da, am aplicat tehnica de mindfulness și a fost grozavă!” – spus de cineva care probabil nici măcar nu a căutat ce înseamnă mindfulness pe Google. Nu am nevoie de validare, terapia nu e o olimpiadă unde îți dau note pentru cât de bine execuți temele. Dacă nu funcționează ceva, spune-mi! Altfel, doar ne învârtim în cerc.

5. Lipsa de încredere

E greu să te deschizi în fața cuiva, mai ales dacă ai fost trădat înainte. De aceea, unii oameni testează terenul. Spun jumătăți de adevăr, doar ca să vadă cum reacționez. Și asta e ok. Doar că, la un moment dat, vine întrebarea: „Dacă ai venit la mine, nu crezi că merită să vezi cum arată sinceritatea într-un spațiu sigur?”

6. Negarea

Când un client îmi spune că nu e dependent de muncă, dar verifică emailurile și în timpul ședinței, ce fac? Îi spun direct? Nu. În schimb, pot întreba: „Ai fi dispus să stai o zi fără să deschizi laptopul?” Dacă răspunsul e o privire oripilată, avem deja răspunsul.

7. Minimalizarea problemelor

„Nu e mare lucru.” „Toată lumea face asta.” „Nu m-a afectat atât de mult.”Am auzit asta de la oameni care treceau prin traume profunde. Încercarea de a face lucrurile să pară mici nu le face să dispară. Așa că întreb de obicei: „Dacă un prieten ți-ar povesti exact ce mi-ai spus tu acum, ce i-ai răspunde?” Răspunsul real se află în cum ne-am trata pe noi înșine dacă ne-am vedea din afară.

8. Testarea terapeutului

Ah, da, jocul „Să vedem dacă te prinzi.” Câteodată, clienții vin să mă pună la încercare. „Pot să-l păcălesc? Își dă seama?” Nu o iau personal. Uneori spun direct: „Dacă ai nevoie să jucăm acest joc pentru ca tu să te simți confortabil, e ok. Dar să știi că adevărata muncă începe când renunțăm la testare.”

9. Frica de consecințe

Unii oameni evită să spună anumite lucruri pentru că se tem că terapeutul va reacționa drastic. „Dacă îi spun că mă automutilez, va suna la poliție?” E important ca terapeutul să clarifice limitele confidențialității și să creeze un spațiu unde clientul să simtă că poate vorbi deschis.

10. Dorința de a păstra controlul

Adevărul te face vulnerabil. Minciuna te face să simți că deții frâiele. Dar întrebarea rămâne: „Dacă vii la terapie, nu e mai eficient să folosești timpul pentru ceva ce chiar te ajută?”

Cum abordez eu minciuna în terapie?

Depinde de client. Dacă simt că e vorba de anxietate sau rușine, abordez problema cu blândețe. Dacă e cineva care își testează puterea asupra procesului, pot folosi umorul sau o întrebare directă.

De exemplu, am avut o clientă care mereu își schimba poveștile. Într-o ședință, i-am spus: „Fie memoria mea e foarte proastă, fie avem două versiuni ale aceleiași întâmplări. Care crezi că e adevărată?” A râs, a ezitat și apoi a început să spună realitatea.

Terapia nu e despre a juca șah unul cu altul. E despre sinceritate, despre înțelegere și despre a face progrese reale. Iar minciuna... doar îți încetinește drumul.

Ilustratie de Karen Nicolescu

Stadiile Psihosociale ale lui Erikson: Ghidul Sarcastic al Dezvoltarii Umane

Erik Erikson a fost un tip. Dar nu orice tip – a fost un psiholog specializat in dezvoltarea umana care, practic, ne-a explicat de ce suntem toți un pic deranjați la diferite momente din viața noastră. Nu, nu a lucrat la Inside Out (asta a fost Pixar, dar s-ar fi distrat analizând criza adolescentina a lui Riley). Erikson ne-a dat cele opt (pentru că de ce să te oprești la șapte?) stadii psihosociale, detaliind cum ne împiedicăm prin viață punându-ne întrebări despre tot. Iată o descriere sarcastică, fără compromisuri:

Încredere vs. Neîncredere (0-1 an) – „Pot să am incredere sau imi vei ruina viata?”
Perioada bebelușului. Plângi, cineva te hrănește = încredere. Plângi și nu vine nimeni = anxietate și dezamăgire precoce. Ai întâlnit un adult care se ferește de angajamente? Probabil a avut un început dificil aici.

Autonomie vs. Rușine și Îndoială (1-3 ani) – „Lasă-Mă Să Fac Eu!”
Aceasta este perioada când copiii mici descoperă cuvântul „NU” și refuză să mănânce orice nu reprezintă un pericol de sufocare. Dacă sunt încurajați, câștigă independență. Dacă li se spune constant că nu pot face nimic corect, ei bine… bun venit, îndoială de sine și sindromul impostorului pe viață!

Inițiativă vs. Vinovăție (3-6 ani) – „E OK Să Am Propriile Idei?”
O perioadă magică când copiii încep să întrebe „De ce?” la fiecare 30 de secunde. Dacă sunt încurajați, dezvoltă încredere. Dacă sunt respinși, învață să se simtă vinovați pentru că au opinii. (Mă uit la voi, părinți excesiv de stricți!)

Industrie vs. Inferioritate (6-12 ani) – „Sunt Destul de Bun sau Voi Fi Mereu un Eșec?”
Școala începe, iar brusc, se pune accentul pe realizări. Dacă copiii reușesc, se simt competenți. Dacă se chinuie, încep să-și pună la îndoială valoarea. Aici se nasc viitorii muncitori înfocați și victimele burnout-ului!

Identitate vs. Confuzie de Rol (12-18 ani) – „Cine Sunt Eu, De Fapt?”
Furia adolescenței: stadiul. Ascult metal sau K-pop? Ar trebui să fiu artist sau avocat? Dacă explorează liber, își dau seama cine sunt. Dacă sunt presați să se conformeze, ar putea avea o criză existențială la 40 de ani în loc.

Intimitate vs. Izolare (18-40 ani) – „Voi Găsi Iubirea sau Doar Mai Mult Netflix?”
Bine ai venit în anii dezastrelor de întâlniri. Dacă oamenii formează relații profunde și semnificative, minunat! Dacă nu, ar putea să se izoleze, convingându-se că sunt prea ocupați, când de fapt este doar frica de respingere. (De asemenea, aplicațiile de întâlniri nu au ajutat deloc.)

Generativitate vs. Stagnare (40-65 ani) – „Fac Vreo Diferență Sau Doar Plătesc Facturi?”
Acesta este momentul crizei de mijloc de viață. Oamenii fie încep să fie mentori, să creeze și să contribuie—fie își cumpără o mașină sport și se adâncesc în groaza existențială. Oricum, este o călătorie.

Integritate vs. Deznădejde (65+ ani) – „Am Câștigat în Viață sau Am Pierdut-o?”
Ultimul nivel al jocului. Oamenii fie se uită înapoi cu mândrie, fie cu regret. Dacă au prea multe momente „ar fi trebuit, aș fi putut, aș fi făcut”, deznădejdea își face apariția. Dacă simt că au trăit bine, ajung să fie acea persoană înțeleaptă pe care toată lumea o iubește.
Fapte Amuzante Despre Erikson (Pentru Că De Ce Nu?)

De fapt, Erikson nu a obținut niciodată o diploma în psihologie. Da, exact—omul care ne analizează pe toți nu avea nici măcar un certificat de psihologie.
El a inventat insa termenul „criză de identitate.” Așa că, data viitoare când simți că nu știi cine ești, mulțumește-i pentru că i-a dat un nume.
Teoriile lui au fost influențate de Freud, dar cu mult mai puține chestii ciudate despre mame.

Așadar, iată-le – viața în opt stadii haotice. Fie le stăpânești, fie nu (și să fim sinceri, majoritatea dintre noi ne luptăm cu cel puțin unul dintre ele). Dar hei, cel puțin acum ai pe cine da vina pentru tot. Mică victorie, nu-i așa?

Bouba vs. Kiki experimentul care demonstreaza ca mintea ta gandeste fara tine

Azi cautam niste psihoteste pe net si am dat peste Inventory of Phonetic Associations (Experimental) si efectul Bouba/Kiki. Ce-ar fi dacă ți-aș spune că poți recunoaște un nume fals doar uitându-te la o formă? Și că toată lumea face la fel, indiferent de cultură sau limbă? Sună ca un truc de magie, dar e doar creierul tău, jucându-ți feste.

Hai să facem un test rapid. Imaginează-ți două forme abstracte: una este moale, rotunjită, desenată de parcă s-ar topi la soare. Cealaltă e colțuroasă, ascuțită, de parcă ai putea să te tai la ea. Acum, una dintre ele se numește „Bouba”, iar cealaltă „Kiki”. Care e care?

Dacă ai spus că Bouba e cea rotundă și Kiki cea colțuroasă, creierul tău tocmai a reacționat exact așa cum era de așteptat. Și nu doar al tău – aproape toată lumea face la fel. Dar de ce?

Acest fenomen, cunoscut sub numele de efectul Bouba/Kiki, a fost descoperit în anii ’20 de psihologul Wolfgang Köhler și testat din nou în 2001 de neurologi care au vrut să vadă dacă acest instinct e universal. Și surpriză: e.

Explicația? Creierul tău asociază automat sunetele cu formele, într-un fel de sinestezie fonetică de care nici nu-ți dai seama. Sunetele moi, vocalele rotunjite precum „B” și „O”, sunt percepute ca fiind blânde și fluide, în timp ce sunetele dure, precum „K” și „T”, sună tăios, agresiv, ca o tăietură rapidă.

E ca și cum ai putea „auzi” forma unui obiect doar din numele lui. De fapt, într-un fel, chiar faci asta.

Hai să testăm altceva. Citește aceste două nume: „Zorb” și „Lululu”. Care dintre ele crezi că aparține unui supererou și care unui ursuleț de pluș?

Fără să stai pe gânduri, creierul tău a decis că „Zorb” sună ca un războinic galactic, iar „Lululu” pare ceva ce ai ține în brațe. Și nu e doar o iluzie distractivă – aceste asocieri ne influențează modul în care percepem nume, oameni și branduri.

Gândește-te la filme: de ce un villain se numește „Voldemort” și nu „Fluffy”? De ce Pikachu nu ar putea fi numele unui cyborg ucigaș?

Aceeași regulă se aplică și în publicitate. Brandurile cu sunete moi (Milo, Coca-Cola, Google) par mai prietenoase, în timp ce cele cu sunete dure (Nike, TikTok, Kodak) sugerează energie și putere. Chiar și numele oamenilor contează: un „Luca” sau un „Emma” sună mai blând decât un „Kurt” sau un „Rick”.

Dacă mintea ta face astfel de conexiuni fără să te consulte, ce altceva mai decide pentru tine? Ce nume îți inspiră încredere? Ce produse cumperi fără să știi de ce? Ce muzică asculți doar pentru că sună corect?

Așa că, dacă vreodată simți că ai judecat pe cineva doar după cum îi sună numele... poate că n-a fost doar un instinct. Poate că a fost Bouba și Kiki, trăind în creierul tău, luând decizii pentru tine.

Cand realitatea devine optionala: Gaslighting, Greenlighting si Enabling

Trăim vremuri interesante. Atât de interesante încât realitatea însăși a devenit un fel de plastilină pe care fiecare o modelează după chef. Azi poți fi absolut convins că ai spus ceva, iar mâine cineva îți explică foarte calm că nu, n-ai spus, ți s-a părut. Poți fi sigur că ai dreptate într-o dispută, dar descoperi că toți din jur îți dau validare absolută doar pentru că „ești autentic”, chiar dacă spui aberații. Sau, mai rău, poți vedea pe cineva făcând o prostie imensă și, în loc să-l oprești, îi ții trena, că „așa e cel mai bine”.

Bine ați venit în era în care gaslighting, greenlighting și enabling sunt sporturi olimpice!

Gaslighting – Când ți se explică că te înșeli, chiar și când ai dreptate

„Nu, n-am spus niciodată asta.”

„Exagerezi, îți amintești greșit.”

„Ești prea sensibil(ă), lucrurile nu stau deloc așa.”

Dacă aceste fraze îți sună familiar, e posibil să fi fost victima gaslighting-ului. Practic, cineva te face să te îndoiești de propria ta percepție asupra realității, iar dacă insiști, vei fi etichetat ca paranoic, dramatic sau pur și simplu instabil. E o tehnică de manipulare genială, pentru că nu necesită forță, doar repetiție.

Poți păți asta într-o relație, când partenerul neagă cu seninătate niște lucruri evidente. La muncă, când șeful îți spune că n-ai trimis un email, deși îl ai în sent messages. În familie, când părinții îți explică că amintirile tale despre copilărie sunt „distorsionate”.

Gaslighting-ul este periculos, pentru că îți rupe fundația logică: dacă nu mai ai încredere în propriile amintiri, în ce să mai ai?

Dacă gaslighting-ul este negarea realității, greenlighting-ul este opusul său nebunesc: acceptarea oricărei percepții drept realitate indiscutabilă.

Dacă simți că ai fost trădat, atunci sigur ai fost trădat. Dacă te simți atacat, atunci sigur ai fost atacat. Nu contează contextul, nu contează faptele, nu contează că poate ai interpretat greșit.

Societatea noastră iubește greenlighting-ul. În era rețelelor sociale, unde „autenticitatea” e sfântă, fiecare reacție trebuie acceptată ca fiind perfect validă. Asta duce la o lume în care nimeni nu mai poate fi contrazis, pentru că orice opinie diferită este „hate speech”. Un terapeut prea indulgent îți poate spune că orice reacție pe care o ai e corectă, dar un terapeut bun te va întreba de ce te simți așa și dacă nu cumva e ceva ce trebuie ajustat.

Problema cu greenlighting-ul este că blochează orice creștere personală. Dacă tot ce simți e sacru și imuabil, de ce să te mai schimbi vreodată?

Enabling – Când ajutorul devine combustibil pentru autodistrugere

Aici ajungem la enabling, adică momentul în care cineva face ceva evident distructiv, iar tu, în loc să-l oprești, îl susții din milă, frică sau comoditate.

Ai un prieten alcoolic? Îi mai dai o bere, că „oricum nu se lasă, măcar să nu fie nervos.” Copilul tău și-a agresat un coleg? Îi iei partea, că „sigur celălalt a făcut ceva.” Partenerul tău e abuziv? Îl scuzi, că „are o perioadă grea.”

Enabling-ul e perfid, pentru că se deghizează în bunătate. Persoana care îl practică crede că ajută, dar de fapt pune gaz pe foc. În loc să confrunte realitatea, o ignoră, ceea ce permite comportamentului toxic să continue și să escaladeze.

Așa cum spunea Orwell: „Într-o vreme de înșelăciune universală, a spune adevărul este un act revoluționar.” Adevărul e că nici una dintre aceste extreme nu este sănătoasă.

Gaslighting-ul distruge încrederea în sine, greenlighting-ul blochează evoluția personală, iar enabling-ul perpetuează problemele. Soluția? O combinație între empatie și responsabilitate.

E important să validăm emoțiile, dar și să încurajăm autoanaliza. Să susținem oamenii, dar și să le punem limite. Să ascultăm, dar și să contrazicem, atunci când realitatea o cere.

Până la urmă, realitatea nu ar trebui să fie ceva negociabil. Sau… poate că da? Depinde cine te convinge.