Memento mori- Nu uita că vei muri!

O fi fost sau nu salutul călugărilor trapiști, memento mori pare să fie un îndemn pozitiv. 

Azi, in The Atlantic am citit un articol care se chema “Think about your death and live better”. Deși pare contraintuitiv, nu este. 

În 2007, a apărut Teoria Managementului Terorii (TMT), cunoscută și sub denumirea de Teoria Managementului Morții. E o teorie psihologică dezvoltată de psihologii sociali Sheldon Solomon, Jeff Greenberg și Tom Pyszczynski (nu știu cum să îi pronunț numele celui din urmă). 

Cei trei susțin că oamenii sunt conștienți în mod intrinsec de propria mortalitate și această conștientizare generează anxietate existențială sau teroare. Pentru a gestiona această anxietate, indivizii dezvoltă mecanisme de apărare psihologică și se angajează în credințe și comportamente culturale care le oferă un sentiment de sens și nemurire simbolică.

TMT nu este singura teorie care abordează relația dintre conștientizarea mortalității și comportamentul uman. Există și alte teorii și cadre teoretice care au contribuit la înțelegerea fenomenului, cum ar fi teoria psihanalitică a lui Sigmund Freud și teoria terorii de separare a lui John Bowlby. 

Totuși Managementului Terorii este o teorie psihologică complexă și influentă care explorează relația dintre conștientizarea mortalității și comportamentul uman. Prin înțelegerea modului în care oamenii gestionează anxietatea existențială și caută sens și nemurire simbolică, putem obține o înțelegere mai profundă a naturii umane și a complexității noastre psihologice.

Potrivit acestei teorii, indivizii fac față fricii de moarte prin investirea în viziuni asupra lumii, sisteme de credințe și instituții culturale care le furnizează un sentiment de ordine, stabilitate și importanță. Aceasta include credințele religioase, normele culturale, valorile societății și realizările personale. Prin aderarea la aceste structuri, indivizii pot reduce anxietatea existențială și pot menține o imagine pozitivă despre sine și un sentiment de scop.

Cei trei psihologi propun ca saliența mortalității, adică conștientizarea propriei mortalități, poate avea efecte profunde asupra comportamentului uman. Atunci când le este amintită mortalitatea, indivizii pot fi mai motivați să-și apere credințele culturale, să-și întărească stima de sine, să caute validare prin realizări și să se conformeze normelor sociale. Pe de altă parte, însă, saliența mortalității poate duce și la creșterea agresiunii și ostilității față de cei care pun la îndoială sau amenință viziunea culturală a individului.

S-au explorat și implicațiile TMT în diferite domenii, inclusiv atitudinile față de membrii unor grupuri străine, credințele religioase, stima de sine, comportamentul asumat în fața riscului și apărarea viziunii asupra lumii. Teoria a oferit perspective în înțelegerea comportamentului uman, impactul salienței mortalității și mecanismele psihologice care stau la baza credințelor culturale și existențiale.

Memento mori. Gândește-te azi la moarte, ca mâine să fii mai fericit.

Nu dati banii pe prostii, luati un sah pentru copii!

Există o tehnică terapeutică numită "terapia șahului" care integrează jocul de șah în sesiunile de psihoterapie. Terapia șahului este o formă de terapie comportamentală cognitivă (TCC) care utilizează șahul ca metaforă pentru a ajuta pacienții să învețe cum să gândească strategic și să ia decizii mai bune în viața lor.

Scopul terapiei șahului este de a îmbunătăți abilitățile de rezolvare a problemelor, de a crește auto-constientizarea și de a dezvolta flexibilitatea mentală. În timpul sesiunilor de terapie șah, clientii sunt rugați să analizeze o partidă de șah și să o relationeze cu luptele personale. De exemplu, un terapeut ar putea întreba un pacient cum ar gestiona o situație dificilă pe tabla de șah, și apoi să aplice același proces de rezolvare a problemelor într-o situație din viața reală.

Cercetările au arătat că terapia șahului poate fi o intervenție eficientă pentru o varietate de probleme de sănătate mintală, inclusiv depresia, anxietatea și ADHD. De asemenea, poate fi utilă pentru persoanele care doresc să-și îmbunătățească funcționarea cognitivă și abilitățile de luare a deciziilor.

În afară de terapia șahului, există și diverse studii care au explorat relația dintre șah și sănătatea mintală. De exemplu, un studiu din 2018 a descoperit că jocul de șah poate îmbunătăți funcția cognitivă și poate reduce simptomele de anxietate și depresie la adulții mai în vârstă. Un alt studiu publicat în 2020 a constatat că jocul de șah poate îmbunătăți rezultatele de sănătate mintală pentru persoanele incarcerate.

Jocul de șah poate fi, de asemenea, utilizat în terapia de cuplu sau de familie pentru a ajuta participanții să își dezvolte abilități de comunicare și colaborare și să învețe să gestioneze conflictele într-un mod sănătos. Prin intermediul jocului de șah, participanții pot învăța să asculte și să comunice mai bine, să înțeleagă punctul de vedere al celuilalt și să găsească soluții care să satisfacă ambele părți.

Există un număr crescut de cercetări care sugerează că jocul de șah poate ajuta la reducerea anxietății. Iată câteva studii relevante:

Un studiu din 2018 publicat în jurnalul "Psychology of Sport and Exercise" a evaluat efectele jocului de șah asupra anxietății și performanței la șah la adolescenți. Participanții au fost împărțiți în două grupuri, un grup care a jucat șah și un grup de control care nu a jucat. Cercetătorii au descoperit că participanții din grupul care a jucat șah au avut niveluri mai scăzute de anxietate și performanță mai bună la șah decât cei din grupul de control.

Un studiu din 2017 publicat în jurnalul "Journal of Health Psychology" a analizat efectele jocului de șah asupra stresului la adulți. Participanții au jucat șah timp de 30 de minute pe zi timp de două săptămâni, iar cercetătorii au măsurat nivelurile lor de stres înainte și după această perioadă. Cercetătorii au descoperit că participanții care au jucat șah au avut niveluri semnificativ mai scăzute de stres după cele două săptămâni de joc.

Un alt studiu din 2017 publicat în "Journal of Applied Sport Psychology" a analizat efectele jocului de șah asupra anxietății la copii. Participanții au jucat șah timp de opt săptămâni, iar cercetătorii au măsurat nivelurile lor de anxietate înainte și după această perioadă. Cercetătorii au descoperit că participanții care au jucat șah au avut niveluri semnificativ mai scăzute de anxietate după cele opt săptămâni de joc.

În general, aceste studii sugerează că jocul de șah poate fi un instrument eficient în reducerea anxietății la adulți și copii.

În afară de reducerea anxietății, jocul de șah poate oferi și alte beneficii pentru sănătatea mentală, inclusiv:

Îmbunătățirea atenției și concentrării: jocul de șah necesită o atenție și o concentrare puternice pentru a putea urmări jocul și a planifica mișcările viitoare. Prin practicarea jocului de șah, putem îmbunătăți aceste abilități, ceea ce poate fi util în multe alte aspecte ale vieții.

Stimularea creierului: jocul de șah poate fi o modalitate excelentă de a-ți stimula creierul și de a-ți dezvolta abilitățile cognitive. Practicarea jocului de șah poate ajuta la îmbunătățirea memoriei, a gândirii logice și a rezolvării problemelor.

Dezvoltarea abilităților sociale: jocul de șah poate fi, de asemenea, o modalitate excelentă de a interacționa cu alți oameni și de a dezvolta abilitățile sociale. În timp ce joci șah, poți învăța să comunici mai bine, să dezvolți relații și să colaborezi cu alți oameni.

Reducerea stresului: jocul de șah poate fi o modalitate excelentă de a reduce stresul și de a-ți îmbunătăți starea de spirit. Jocul de șah poate fi o formă de divertisment care poate ajuta la distragerea atenției de la problemele zilnice și poate ajuta la reducerea nivelului de stres.

În general, jocul de șah poate fi o modalitate excelentă de a îmbunătăți sănătatea mentală și de a dezvolta abilități cognitive și sociale. Prin practicarea jocului de șah, putem îmbunătăți atenția, concentrarea, memoria, gândirea logică, abilitățile sociale și putem reduce stresul și anxietatea.

Psihoterapia pe care o practic eu, este psihoterapie orientata pe resurse si solutii, si se concentrează pe găsirea soluțiilor în loc de a se concentra asupra problemelor. Aceasta poate fi integrată cu terapia șahului prin utilizarea jocului de șah ca instrument pentru a ajuta clienții să dezvolte abilități de rezolvare a problemelor și să aplice gândirea concentrată pe soluții.

Un exemplu concret de strategie din șah care poate fi folosit în viața reală este "gândirea pe termen lung". În șah, jucătorii trebuie să planifice mutările lor nu doar pentru următoarea mutare, ci și pentru mutările ulterioare. Acest lucru implică gândirea pe termen lung și planificarea strategică.

Această abilitate poate fi aplicată în viața de zi cu zi, cum ar fi în planificarea financiară sau în planificarea carierei. De exemplu, în loc să luați decizii pe termen scurt care pot fi benefice acum, dar pot avea efecte negative pe termen lung, puteți să luați în considerare consecințele pe termen lung și să planificați strategic acțiunile dvs.

De asemenea, puteți aplica această strategie în relațiile personale, cum ar fi luarea deciziilor cu privire la viitorul relației sau la întemeierea unei familii. În loc să luați decizii impulsive, puteți să planificați cu atenție și să luați în considerare efectele pe termen lung ale deciziilor dvs.

În general, gândirea pe termen lung și planificarea strategică sunt abilități importante care pot fi dezvoltate prin jocul de șah și aplicate în viața de zi cu zi pentru a lua decizii mai bune și mai informate.

Iată câteva modalități prin care șahul poate fi integrat în terapia concentrată pe soluții:

Identificarea punctelor forte: În timpul unei sesiuni de terapie șah, terapeutul poate solicita clienților să identifice punctele lor forte și să le compare cu punctele forte ale unei piese de șah. 

De exemplu, un client care este bun în a vedea imaginea de ansamblu și capacitatea de a aborda diverse aspecte și provocări în viața sa ar putea fi comparat cu o regină, în timp ce un client care are o capacitate de planificare și gândire creativă, care poate aborda problemele în moduri neașteptate și poate găsi soluții inovatoare, poate fi comparat cu un nebun (un termen nefericit in romana).

Un client care are abilități puternice de planificare și organizare, care poate stabili obiective clare și poate urma un parcurs direct și structurat, poate fi comparat cu un turn.

Un client care are capacitatea de a face legături și asociații neașteptate între diferite aspecte ale vieții sale și care poate găsi soluții inovatoare prin gândirea laterală poate fi comparat cu un cal.

Stabilirea obiectivelor: Șahul este un joc de strategie și planificare și poate fi utilizat pentru a ajuta clienții să-și dezvolte abilitățile de stabilire a obiectivelor. Terapeutul poate solicita unui client să-și stabilească un obiectiv pentru partida lor de șah și apoi să relateze acel obiectiv la un obiectiv din viața reală. De exemplu, un client ar putea stabili ca obiectiv controlul centrului tablei de șah și apoi să asocieze acel obiectiv cu obiectivul lor de a prelua controlul asupra unei situații dificile din viața lor.

Rezolvarea problemelor: Șahul este un joc care necesită abilități de rezolvare a problemelor și poate fi utilizat pentru a-i ajuta pe clienți să-și dezvolte propriile abilități de rezolvare a problemelor. Terapeutul poate solicita unui client să analizeze o partidă de șah și să aplice același proces de rezolvare a problemelor la o problemă din viața reală. De exemplu, un client ar putea identifica o problemă cu care se confruntă și apoi să genereze soluții posibile, la fel cum ar analiza o tablă de șah și ar lua în considerare mișcări posibile.

Prin integrarea terapiei șahului cu terapia concentrată pe soluții, clienții pot dezvolta abilități de rezolvare a problemelor, își pot crește auto-conștientizarea și pot învăța cum să aplice gândirea concentrată pe soluții în viața de zi cu zi.

Ce poti sa face cand nu ai chef sa faci nimic? Esti lenes sau procrastinator?

Cu totii tragem de timp de parca timpul ar fi un slime sau un elastic si il putem intinde la nesfarsit. Constient, stim ca o data scurs, el nu se mai intoarce, iar momentul este acum. Cu toate acestea, tragem de timp. In romana, cuvantul "a trage de timp" a devenit procrastinare, care inseamna obiceiul de a amâna sau întârzia o sarcină sau o activitate pe care trebuie să o facem. Nu de putine ori auzim "mama, ce mai trage de timp sau cat o lungeste cu aia sau freaca menta sau taie frunza la caini sau pur si simpul e puturos". As dori sa diferentiez intre procrastinare si lene. Lenea este lipsa de dorință sau motivație pentru a face ceva, în timp ce procrastinarea este amânarea sau întârzierea unei sarcini importante care trebuie făcută. În timp ce lenea poate fi o problemă persistentă, procrastinarea poate fi mai degrabă o reacție la stres sau anxietate, care poate fi depășită prin implementarea unor tehnici de gestionare a timpului și a stresului.

Procrastinarea este în general din motive subiective sau emoționale. Persoanele care procrastinează tind să își amâne obligațiile, să se gândească la alte lucruri, să acorde atenție altor activități sau să își găsească scuze pentru întârziere. Procrastinarea poate fi cauzată de lipsa de motivație, anxietate, stres, lipsa încrederii în sine sau dezordine în viața sau în mediul de lucru. Deși procrastinarea este frecvent întâlnită, poate afecta negativ realizarea obiectivelor și productivitatea generală a unei persoane.

De ce procrastinam? Există mai multe motive pentru care oamenii procrastinează, printre care se numără:

1) Frica de eșec - uneori oamenii amână lucrurile din cauza temerii că nu vor reuși să realizeze ceea ce trebuie să facă.

2) Lipsa de motivație - când oamenii se simt neinspirați sau nu găsesc un motiv bun pentru a face ceva, ei amână sarcinile.

3) Lipsa de concentrare - când oamenii sunt distrași de lucruri care nu au legătură cu lucrul pe care ar fi trebuit să-l facă, ei amână lucrurile.

4) Stresul și anxietatea - când oamenii sunt copleșiți de stres și anxietate, uneori lasă lucrurile să se acumuleze.

5) Perfecționismul - uneori oamenii amână lucrurile pentru că doresc să le facă perfect, dar nu știu cum să înceapă.

6) Sănătatea mentală - unii oameni procrastinează din cauza unei tulburări psihiatrice, cum ar fi tulburarea de anxietate generalizată sau depresia.

Există, de asemenea, motive subconștiente pentru procrastinare, cum ar fi frica de succes, sabotajul de sine și alte probleme psihologice profunde.

M-a intrebat fiul meu "de ce le-ar fi frica oamenilor de succes, nu asta isi doresc toti?"

Frica de succes este o stare de anxietate sau teamă în fața posibilității de a avea succes într-un domeniu sau într-un anumit aspect al vieții. Persoanele care experimentează frica de succes se tem de urmările sau consecințele pozitive pe care succesul le-ar putea aduce.

Această frică poate fi legată de diferite motive, cum ar fi teama de a fi în centrul atenției, teama de eșecul ulterior sau teama de a nu fi capabil să mențină succesul obținut. De asemenea, această frică poate fi influențată de experiențele anterioare, cum ar fi critica sau dezamăgirea în cazul în care succesul nu a fost îndeajuns de mare sau de stabil pe termen lung.

Frica de succes poate limita capacitatea unei persoane de a-și atinge potențialul maxim și de a-și îndeplini obiectivele, împiedicându-i să ia riscuri și să se angajeze în acțiuni care ar putea duce la succes. Este important să se recunoască frica de succes și să se găsească modalități de a o depăși, cum ar fi dezvoltarea încrederii în sine și a abilităților de gestionare a stresului. Scriitorul Salinger a scris o singura carte, "De veghe in lanul de secara", fiindu-i teama ca nici una din cele pe care le-ar scrie ulterior ar egala succesul primei. 

Pentru a lucra activ în combaterea procrastinarii, este important să identificăm motivele specifice pentru care amânăm lucrurile și să găsim soluții practice pentru a le depăși. Aceste soluții pot include stabilirea unor termene și obiective clare, găsirea unor metode eficiente de organizare și prioritizare a timpului, și învățarea unor tehnici de gestionare a stresului și anxietății. De asemenea, poate fi util să ne setăm mici obiective, să ne premiem pentru realizările noastre și să solicităm sprijin de la alții atunci când avem nevoie.

Este posibil ca unele persoane care procrastinează să amâne lucrurile datorită anxietății de performanță. Aceste persoane pot simți presiunea de a realiza lucruri perfecte și se pot teme de a nu fi suficient de buni sau de a fi judecați negativ dacă eșuează.

Pentru a motiva o astfel de persoană, este important să se acționeze în mod diferit, în funcție de cauza procrastinării. Dacă anxietatea de performanță este o cauză, este important să se reducă presiunea asupra persoanei și să se recunoască că greșelile sunt normale și că eșecurile fac parte din procesul de învățare. Este important să se promoveze o atitudine de creștere și de învățare continuă, fără a pune accentul pe perfecțiune.

De asemenea, este important să se stabilească obiective clare și realiste, să se creeze un plan de acțiune și să se ofere sprijin și încurajare pe parcursul procesului. Poate fi util să se înceapă cu sarcini mai mici și mai ușor de realizat și apoi să se lucreze treptat la sarcini mai complexe.

În general, este important să se ofere un mediu pozitiv și să se promoveze o atitudine de încurajare și sprijin pentru a ajuta persoana să depășească anxietatea de performanță și să își îndeplinească obiectivele.

Există o legătură puternică între procrastinare și anxietate. Persoanele care s-au obișnuit să amâne sarcinile importante își dezvoltă adesea anxietatea în privința acestor sarcini, deoarece se simt copleșite și neajutorate în fața cantității mari de muncă pe care le au de făcut. Această anxietate crește cu fiecare zi în care aceste sarcini nu sunt finalizate, ceea ce determină oarecum un cerc vicios.

Amânarea sarcinilor poate duce la o percepție distorsionată a timpului, ceea ce poate duce la o creștere a anxietății. Persoanele care amână adesea simt că au mult timp pentru a finaliza o sarcină, dar apoi descoperă că timpul a trecut și că sarcina nu este finalizată. Această constatare îi face să se simtă anxioși, deoarece nu se simt capabili să finalizeze sarcina la timp.

În cele din urmă, anxietatea și procrastinare se pot alimenta reciproc. Pe măsură ce anxietatea crește, amânarea sarcinilor este adesea o metodă prin care oamenii încearcă să facă față stresului. Însă această amânare poate agrava anxietatea, creând un ciclu vicios care poate fi dificil de întrerupt. 

De la ce varsta suntem altruisti?

În secolul XVII, John Locke spunea că ne naştem tabula rasa, iar de atunci s-a presupus că bebeluşii se nasc fără cunoştinţe, tot conţinutul mental fiind acumulat prin experienţă şi percepţie. Unul dintre aceste concepte, acumulate via experienţă, se crede a fi altruismul.

Altruismul a fost definit în multe feluri - ca un comportament bazat pe empatie, ca un paradox evoluţionist al autosacrificiului şi cooperării, cu beneficii secundare, sau ca un schimb reciproc avantajos. Pentru biologi, un organism se comportă altruist dacă propriul comportament îşi reduce fitness-ul în favoarea fitness-ului altui organism.

Cercetătorii au demonstrat că altruismul este o trăsătură care se moşteneşte. 

Adiţional, dacă agresivitatea, depresia şi gelozia sunt trăsături care pot fi acceptate ca fiind necesare speciei umane pentru supravieţuire, la fel ar putea fi explicat şi altruismul, care este, în cele din urmă, nu numai un comportament socializat învăţat, dar şi o trăsătura genetică.

Comportamentul altruist este obişnuit în regatul animal, în particular la speciile cu structuri sociale complexe. Spre exemplu, liliecii vampiri regurgiteaza sânge şi îl donează altor membri ai grupului, care nu au reuşit să se hrănească peste noapte, asigurându-se că nimeni nu rămâne flămând.

Din punct de vedere darwinist, existenţa altruismului în natură este, la prima vedere, ceva uimitor. Selecţia naturală ne face să credem că animalele se comportă într-o manieră în care îşi cresc propriile şanse de supravieţuire şi reproducere, nu pe ale altora. Dar prin comportamentul altruist, un animal îşi reduce propriul fitness, aşadar ar putea fi un dezavantaj selectiv faţă de unul care se comportă egoist.

În anii 60, Robert Trivers şi William Hamilton au arătat că dacă un comportament cooperant şi altruist a dus la supravieţuirea rudelor care purtau aceleaşi gene, atunci cooperarea şi altruismul pot fi, într-adevăr, transmise genetic, din generaţie în generaţie.  Din moment ce rudele poartă aceleaşi gene, atunci şi ele s-ar purta altruist şi ar ajuta rudele (kin) să supravieţuiască.

Alţi cercetători au subliniat că dorinţa ultimă de a face sau dori binele celorlalţi poate izvorî din altă direcţie decât selecţia familială (kin selection) sau altruism reciproc. Astfel, altruismul a putut fi definit o creaţie a unui răspuns emoţional (empatie), la starea de supărare, disperare sau necaz a altei fiinţe.

În mentalitatea populară, altruismul este sinonim cu simpatia, compasiunea, tandreţea, empatia şi reuşeşte să scape de îngustimea definiţiei biologice, unde el nu este decât un comportament instinctiv, ce acţionează în detrimentul imediat al individului, dar favorizează supravieţuirea şi împrăştierea genelor acestuia.

Dar unii experţi se îndoiesc că există altruism pur şi trebuie să ne educăm pentru a deveni altruişti, pentru că ne naştem, în mod natural, egoişti. Chiar dacă este înnăscut sau dobândit, oamenii tind, în general, să aprecieze altruismul.

Dar care este vârsta la care oamenii încep să fie altruişti? Unii autori (Schmidt, Sommerville, 2011) susţin că vârsta la care oamenii încep să arate semne de altruism este în jur de 15 luni. Studiul lor a evidenţiat faptul că bebeluşii de 15 luni, care au perceput diferenţa dintre o distribuţie de mâncare egală şi una inegală (au avut un simţ al echităţii mai dezvoltat), au fost şi mai dispuşi să împartă jucăria lor preferată, cu altcineva. Senzaţia pe care o simţim ulterior, ca adulţi, atunci când ne dăm seama de inegalităţile dintre noi („Nu e drept să se întâmple una ca asta!; Nu e cinstit ca ăla să aibă mai mulţi bani!; Nu e just ca un copil de 2 ani să aibă cancer”) izvorăşte din ceva mai profund decât ne dăm noi seama, dintr-un simţ al dreptăţii, corectitudinii şi egalităţii înnăscut.

Studiile anterioare au mai arătat că antepreşcolarii în vârsta de 2 ani îi pot ajuta pe ceilalţi- acest gest fiind considerat o măsură a altruismului- şi că în jurul varstei de 6, 7 ani deja dispun de un simţ foarte dezvoltat al echităţii. Bănuiala a fost însă că noi suntem predispuşi, de la vârste foarte fragede (în acest caz 15 luni), să îi ajutăm pe ceilalţi să îşi atingă scopurile, să împărţim propriile resurse cu ei şi să împărţim informaţii, mai pe scurt să cooperăm şi să fim altruişti.

Paul Bloom (2013) a venit cu o ipoteză şi mai îndrăzneaţă şi anume bebeluşii cu vârste şi mai mici, de 3 luni, deja au preferinţe pentru subiecţii care par mai altruişti, favorizând  în proporţie de 80% persoanele care sunt mai dispuse să ajute alte persoane, decât pe cele care sunt egoiste.

Acest comportament prosocial precum şi preferinţa copiilor de la vârste atât de mici pentru persoane altruiste ne spun că evaluările morale au conexiuni încă din copilăria timpurie, altruismul fiind mai degrabă un coportament înnăscut, ci nu învăţat.

De ce simt oamenii nevoia sa aniverseze?

Ziua de nastere: sarbatorirea individualismului.

In cadrul comemorarilor si sarbatoririlor, legaturile si identitatile individuale si de grup se pot intari, sarbatoririle oferind oportunitati pentru oameni de a isi valida atat unicitatea, cat si apartenenta la grupuri sociale diferite.

Prin sarbatorire, participantii se pot simti speciali si unici (la zile de nastere), atunci cand sarbatoritul alege un loc favorit pentru petrecere, primeste cadouri si sarbatoreste cu familia si prietenii apropiati. In acelasi timp, o sarbatoare aduce oamenii mai aproape, punand accent pe legaturile de familie, dar si pe identitatea culturala. Prin comemorarea unor experiente comune grupului, oamenii se simt sprijiniti dar si legati de parteneri, familie si alte grupuri sociale importante pentru ei, dar construiesc si atasament fata de contextul familiar in care se desfasoara aceste sarbatoriri.

Nu toate societatile sarbatoresc insa individualismul cetatenilor. De pilda, in gradinitele japoneze, copiii invata despre valori culturale importante precum munca in echipa, armonia grupului si cooperare, iar copiii care sunt nascuti toti in aceiasi luna sunt sarbatoriti in grup, ei impartind faima temporara pe care o are un sarbatorit. In gradinitele din SUA, copiii sunt sarbatoriti unul cate unul atunci cind e ziua de nastere a fiecaruia, si invata mai degraba despre unicitatea lor si despre valoarea lor individuala.

Sarbatoririle sunt intariri pozitive si reiterari ale unor mici succese. De ziua noastra de nastere, suntem mici vedete, lumea este mai permisiva, mai darnica iar sarbatorirea zilelor de nastere devine o conditionare fireasca, reintarind un anumit comportament dar si oferind mici exaltari.

Cercetatorii Bechtel si Azra mentin afirmatia ca timpul si calitatile temporale sunt integrate intelegerii si definirii acestui fenomen de sarbatorire. Astfel sunt integrate evenimente familiare care reprezinta situatii importante, care descriu felul in care ne relationam- un sarbatorit, invitati, un obiect ritualic (tort, cadouri, baloane, confetti) care efectueaza anumite comportamente de sarbatorire (consum de alimente si bautura), intr-un anumit context de sarbatoare in care sunt amintite cateva calitati temporale-varsta sarbatoritului, cadru temporal specific si alte detalii.

De ce femeile isi aduc aminte aniversarile si barbatii nu?

Cercetatorii au gasit si ei diferente importante in felul in care femeile isi aduc aminte de anumite detalii ale vietii, fata de cum isi reamintesc barbatii. Un studiu efectuat de Marianne Legato, si care se intituleaza De ce barbatii nu isi amintesc niciodata si femeile nu uita niciodata, arata ca femeile au o tendinta naturala de a isi aminti mai des aniversarile de casatorie, cine si ce a zis in timpul unei discutii si cat a costat un litru de lapte, in urma cu cativa ani. Pe de alta parte, barbatii isi pot aduce aminte cat a costat un tip de masina din anii 60, indicatii legate de condus sau ce decizii au luat in legatura cu acceptarea unui job, chiar daca acest lucru s-a petrecut in urma cu ani de zile. Intrebarea pe care si-o pun cercetatorii este daca femeile si barbatii isi aduc aminte lucruri atat de diferite, este acest lucru datorat diferentelor de la nivel neuronal sau este o consecinta a asteptarilor diferite ale societatii?  Daca raspunsul este cel din urma, indeplinirea acestor asteptari ajunge sa ne afecteze creierul si felul in care procesam amintiri?

Un alt studiu, efectuat pe 3000 de oameni, a incercat sa gaseasca diferentele in felul in care femeile si barbatii proceseaza emotiile. Jurnalul de neurostiinte a publicat un studiu din care reiese ca femeile sunt mai inclinate decat barbatii sa isi reaminteasca o imagine emotionala, in special una negativa, ceea ce a dus in mod firesc la concluzia ca diferentele de gen, atat pentru memorie cat si pentru procesare emotionala, sunt cauzate de mecanisme diferite. Studiul a mai aratat ca femeile au avut creierul mult mai stimulat atunci cand s-au uitat la imagini provocatoare emotional si au avut alte parti ale creierului activate fata de barbati. Din cauza raspunsului emotional mai puternic fata de imagine, femeile si-au adus mai bine aminte decat barbatii despre ce era vorba.

Un alt studiu, efectuat pe mai multi de 37,000 de subiecti de catre Jostein Holmen, de la Universitatea Norvegiana de Stiinta si Tehnologie, a intarit aceasta ipoteza care sustine ca barbatii tind sa aiba o memorie mai slaba (nu isi amintesc nume sau date) decat a femeilor, indiferent de varsta.

Din punct de vedere evolutionist, o explicatie interesanta o detine David Geary, psiholog la Universitatea Missouri Columbia, care spune ca femeile isi amintesc fetele altor femei (dar nu si pe ale barbatilor) mai bine decat barbatii din cauza competitiei feminine. Femeile s-au luptat ca sa castige si sa mentina cele mai bune exemplare masculine, ce par sa aiba material genetic bun, iar amintirea unor detalii este importanta pentru a putea monitoriza si manevra unele relatii, inclusiv ruperea unor relatiilor sociale romantice ale barbatilor cu alte femei, care sunt competitoare. Tot Geary sustine ca femeile detin o memorie superioara, in ceea ce priveste informatia verbala pe care o folosesc, ca sa poata diseca intentiile si motivele ulteriore ale cuiva, o capabilitate care se pare ca lipseste barbatilor. 

De ce sarbatorim moartea?

Moartea este un eveniment cauzator de anxietate si a constituit o problema pentru existenta umana, ceea ce a condus la crearea unor actiuni care sa prelungeasca viata si sa  diminueze anxietatea omului. Au luat astfel nastere comemorarile sau reamintirile celor care au murit, celebrand mai degraba viata decat moartea sau nefiinta. Aceasta comemorare a celor morti este o actiune exclusiv umana si ea se datoreaza aproape in totalitate existentei constiintei, dar si a felului in care oamenii percep timpul, ca pe o axa liniara care include trecut, prezent sau viitor, precum si ideii ca viitorul este o perioada dominata de incertitudine si angoasa pentru fiinta umana. Ca sa se imputerniceasca in fata incertitudinii, omul isi trage experienta din trecut, pentru anticiparea propriilor nevoi. Un lucru pe care il au ritualurile si comemorarile religioase in comun este aceasta preocupare in legatura cu siguranta postmortem si dar si atitudinea emotionanta a omului in fata nefiintei. Sarbatorind moartea, sarbatorim de fapt, viata.

Despre neuronii von Economo, sau neuronii sinuciderii

Sinuciderea lui Robin Williams a fost îndelung mediatizată. Ce ar mai fi de spus? S-a speculat din belşug pe marginea potenţialelor ipoteze care au dus la sfârşitul tragic al celebrului actor: o depresie veche, survenită pe fondul consumului cronic de alcool şi droguri, accentuată de aflarea veştii că actorul are boala Parkinson şi o tumoră la creier. 

Dupa o vreme s-a aflat si adevarul: Robin Williams a suferit de demența difuză cu corpi Lewy, o boală neurodegenerativă care duce la dezechilibru mental. 

Într-adevăr, dacă aceştia au fost adevăraţii factori, au fost suficienţi ca să dezechilibreze şi cel mai puternic spirit. Este însă evident că mulţi trec prin probleme asemănătoare, însă nu toţi se sinucid. Întrebarea care se ridică şi care ar putea oferi variante de răspuns în cadrul managerierii riscului de suicid este: care este diferenţa, la nivel neuronal, între cei care văd în sinucidere o opţiune şi cei care continuă să îşi trăiască viaţa, în ciuda neajunsurilor ei?

Un posibil răspuns ar putea fi dat chiar de către un cercetător roman născut în Brăila. Constantin von Economo, căci despre el este vorba, a făcut această descoperire în anul 1929. Mai târziu, ca omagiu adus geniului său medical, Austria a emis, în 1976, un timbru cu chipul său.

Ce sunt neuronii von Economo, care ar putea deţine răspunsul la întrebarea „de ce unii se sinucid şi alţii nu?”. Aceşti neuroni cu arbori dendritici neobişnuiţi, se găsesc în zona cortexului cingular anterior şi în zona anterioară a insulei, la marile primate, dar şi la balenele cu cocoaşă, la balenele ucigaşe, la delfinii Risso, la balenele beluga precum şi la elefanţii africani şi asiatici. Recent, ei au fost descoperiţi la oameni şi în cortexul prefrontal dorsolateral. Ce îi face deosebiţi pe aceşti neuroni care ar putea deţine răspunsul pe care îl căutăm cu toţii? Din punct de vedere ontogenetic, neuronii von Economo apar la oameni în săptămâna 35 de gestaţie (din 40), iar la naştere sunt prezenţi în jur de 15%. La vârsta de 4 ani, un copil are deja în jur de 184.000, iar ca adult el va avea circa 193.000.

Ce este important la aceşti neuroni? Zona în care ei sunt localizaţi, cortexul cingular anterior, proiectează în cortexul prefrontal procese mentale precum disonanţa cognitivă şi incertitudinea. Disonanţa cognitivă este un disconfort mental experimentat de către cineva atunci când are două credinţe, idei sau valori contradictorii. Spre exemplu, un fumător ştie că fumatul îl va ucide, dar nu poate nici accepta această idee, dar nici renunţa la fumat, pentru că ar admite că vrea să moară. Atunci, el îşi spune că şi bunicul a fumat până la 80 de ani şi nu avut nimic. Până când a murit de cancer la plămâni sau emfizem pulmonar, evident. Dar, e important că el nu va muri la 40, ci la 80. Reducerea disonanţei cognitive joacă un rol major în diminuarea tensiunilor psihice personale, mai ales în urma alegerilor făcute. „M-am căsătorit cu beţivul asta, care e un abuzator şi un agresiv, dar măcar aduce bani în casă şi copiii au un tată”. Reducerea disonanţei, a disconfortului, intervine în momentul în care noi ne aducem argumente pentru o decizie despre care ştim, în adâncul nostru, că nu e bună.

Neuronii von Economo joacă un rol deosebit de important în intuiţie, ceea ce ne permite să trecem peste sentimentul de incertitudine, luând astfel decizii rapide şi rezolvând disonanţa cognitivă de care vorbeam mai sus.

Ce legătură au însă von Economo cu sinucigaşii? În conformitate cu un studiu german, oamenii care se sinucid au pachete mult mai dense ale neuronilor von Economo decât cei care mor de moarte bună sau accidentală. Cercetătorii din Germania au analizat creierele sinucigaşilor, prin comparaţie cu creierele altor subjecţi, şi au ajuns la concluzia că aceste celule poartă receptori pentru neurotransmiţători care ajută la reglarea emoţiei, neurotransmiţători precum dopamina, serotonina şi vasopresina. Echipa germană a găsit, după ce a comparat neuronii von Economo ai unor pacienţi care se sinuciseseră cu ai altora care muriseră de atac de cord, că densitatea neuronilor von Economo la sinucigaşi era semnificativ mai mare.

Concluzia la care au ajuns a fost următoarea: dacă aceşti neuroni joacă un rol atât de complex în procesarea unor emoţii precum empatie, vină şi ruşine, atunci un număr în exces al acestor neuroni poate duce la tulburari emoţionale, explicând astfel de ce la un sinucigaş aceste emoţii sunt prevalente. Dacă nu toţi oamenii care se simt ruşinaţi sau vinovaţi se sinucid, atunci aceasta ar putea fi o explicaţie de natură neurologică.

Densitatea crescută a neuronilor von Economo nu duce neapărat la sinucidere, precizează cercetătorii. A fi deosebit de empatic în anumite circumstanţe poate fi benefic câteodată, însă poate avea şi efecte devastatoare asupra persoanei cu un nivel ridicat de empatie. Aceasta este o receptare afectivă a stării celorlalţi, o capacitate de a înţelege şi de a trăi cu o intensitate asemănătoare stările celorlalţi.

Acest studiu nu pretinde că oferă un răspuns în ceea ce priveşte înţelegerea comportamentului sinucigaş, însă este o nouă piesă ce completează puzzle-ul psihicului uman.

Despre dementa cu corpi Lewy aici. 

Despre neuronii Von Economo aici.

De ce ne plac violenta si sexul la TV?

Succesul filmelor sau ştirilor care conţin violenţă şi sex nu este specific României. Această plăcere se bucură de o popularitate crescută din Orientul Mijlociu până în America de Sud. Oricât de sofisticaţi ne place să credem că suntem, în cele din urmă, oamenii au nevoie de violenţă, aşa cum au nevoie de sex sau de mâncare.

Ne place să ne batem (intrăm repede în stare de „luptă sau fugi“) şi când nu o putem face îi delegăm pe alţii să o facă: în filme, la ştiri etc. Agresivitatea este o trăsătură importantă în lumea animală pentru că ea îţi permite să-ţi păstrezi resursele, partenerii, teritoriul şi mâncarea. Mai mult decât atât, se pare că atunci când suntem agresivi se activează centrul răsplatei în creier şi se eliberează o cantitate semnificativă de dopamină.

Un studiu apărut în „Journal of Media Psychology“, în 2004, identifica trei factori care ne fac să ne uităm la filme violente (filme de tip „Spartacus“ şi filme de groază): tensiunea (generată de suspans, mister şi şoc), relevanţa (pot avea o relevanţă personală, însemnătate culturală, frica de moarte etc.) şi irealitatea. Cel din urmă factor este şi cel care ne permite, de fapt, să urmărim speriaţi, dar liniştiţi, filme care abundă în imagini şocante, sângeroase, membre tăiate etc.

Un alt studiu din 2018 a arătat că există trei factori principali care influențează comportamentul uman în legătură cu vizionarea filmelor violente: vârsta, sexul și personalitatea. De exemplu, adolescenții și tinerii adulți sunt mai predispuși să se uite la filme violente decât persoanele mai în vârstă. De asemenea, bărbații sunt mai predispuși să se uite la filme violente decât femeile. Personalitatea poate fi un alt factor important care influențează comportamentul uman în legătură cu vizionarea filmelor violente.

Pe de altă parte, Teoria Transferului de Excitaţie e mai puţin sumbră şi susţine că, de fapt, emoţiile negative create de filmele violente intensifică emoţiile pozitive atunci când eroul triumfă la sfârşit, iar criminalul este prins. Iar tensiunea şi suspansul trăite cu intensitate în timpul filmelor sau ştirilor despre violenţă sunt tocmai în aşteptarea verdictului în care îşi fac loc dreptatea, justiţia, echitatea, actul reparator.

Dependenţa de ştiri despre agresiuni.

Ştirile funcţionează pe pricipiul proximităţii şi răspund rapid la câteva întrebări vitale: cine, ce, unde, când şi cum. „Ştirile de la ora cinci“ au calitatea de a activa emoţional şi de a pune spectatorii în alertă (sistemul „luptă sau fugi“ se activează când auzi de pericole în zonă) tocmai datorită proximităţii. Principiul proximităţii este şi cel care ne face să trecem cu uşurinţă peste o ştire din care aflăm că au murit 200 de oameni într-o explozie în Bagdad, dar ne activează dacă auzim că există un violator în serie în vecinătate. Ele au succes pentru că ne menţin într-o stare de vigilenţă, vitală pentru siguranţa personală, pe când ştirile bune nu au această putere de a ne activa emoţional pe termen lung. Emoţiile negative se formează mai repede şi sunt mai rezistente la deconstrucţie decât cele pozitive.

Cei care preferă astfel de ştiri pot avea un comportament agresiv şi pot fi mai puţin empatici faţă de ceilalţi. În plus, programele de violenta ale TV pot constitui un suport şi un mijloc de eliberare a indivizilor de inclinaţii şi tentaţii agresive.

Reţeta succesului în media.

La nivel neuronal, televiziunea este mijlocul prin care obţinem recompense imediate pentru atenţia pe care o acordăm, în creier eliberându-se o cantitate semnificativă de dopamină. Aceasta este un neurotransmiţător eliberat în arii specifice din creier şi joacă un rol important în cogniţie, gratificaţie sexuală şi răsplată. Dar toate acestea nu pot fi susţinute dacă nu trezim emoţii în oameni. De aceea, telespectatorii vor ajunge să iubească sau să urască anumite personaje, pe care le vor delega să întreprindă diverse acţiuni. Aşa cum se întâmplă cu orice lucru repetitiv, frecvenţa crescută a acestor episoade va loializa în cele din urmă un segment de audienţă. Dacă simplificăm puţin explicaţia, o parte din „dependenţa“ pe care o dau serialele este o condiţionare de tip clasic: în fiecare zi la ora 4, telespectatorului îi este stimulată o emoţie, pe care va dori să o resimtă în mod constant, fie că e bucurie, tristeţe, furie sau frică. De aceea, îl vei găsi şi a doua zi, la aceiaşi oră, în faţa televizorului. Dacă această emoţie este stimulată zilnic, împreună cu un minim de efort cognitiv, în care telespectatorului nu i se cere să proceseze informaţii şi judecăţi complicate, succesul nu poate fi decât garantat.