Psiholog DIANA NICOLESCU - Cabinet de Psihoterapie

O fi fost sau nu salutul călugărilor trapiști, memento mori pare să fie un îndemn pozitiv.  Azi, in The Atlantic am citit un articol care se chema “Think about your death and live better”. Deși pare contraintuitiv, nu este.  În 2007, a apărut Teoria Managementului Terorii (TMT), cunoscută și sub denumirea de Teoria Managementului Morții. E o teorie psihologică dezvoltată de psihologii sociali Sheldon Solomon, Jeff Greenberg și Tom Pyszczynski (nu știu cum să îi pronunț numele celui din urmă).  Cei trei susțin că oamenii sunt conștienți în mod intrinsec de propria mortalitate și această conștientizare generează anxietate existențială sau teroare. Pentru a gestiona această anxietate, indivizii dezvoltă mecanisme de apărare psihologică și se angajează în credințe și comportamente culturale care le oferă un sentiment de sens și nemurire simbolică. TMT nu este singura teorie care abordează relația dintre conștientizarea mortalității și comportamentul uman. Există și alte teorii și cadre teo

Există o tehnică terapeutică numită "terapia șahului" care integrează jocul de șah în sesiunile de psihoterapie. Terapia șahului este o formă de terapie comportamentală cognitivă (TCC) care utilizează șahul ca metaforă pentru a ajuta pacienții să învețe cum să gândească strategic și să ia decizii mai bune în viața lor. Scopul terapiei șahului este de a îmbunătăți abilitățile de rezolvare a problemelor, de a crește auto-constientizarea și de a dezvolta flexibilitatea mentală. În timpul sesiunilor de terapie șah, clientii sunt rugați să analizeze o partidă de șah și să o relationeze cu luptele personale. De exemplu, un terapeut ar putea întreba un pacient cum ar gestiona o situație dificilă pe tabla de șah, și apoi să aplice același proces de rezolvare a problemelor într-o situație din viața reală. Cercetările au arătat că terapia șahului poate fi o intervenție eficientă pentru o varietate de probleme de sănătate mintală, inclusiv depresia, anxietatea și ADHD . De asemenea, po

Cu totii tragem de timp de parca timpul ar fi un slime sau un elastic si il putem intinde la nesfarsit. Constient, stim ca o data scurs, el nu se mai intoarce, iar momentul este acum. Cu toate acestea, tragem de timp. In romana, cuvantul "a trage de timp" a devenit procrastinare, care inseamna obiceiul de a amâna sau întârzia o sarcină sau o activitate pe care trebuie să o facem. Nu de putine ori auzim "mama, ce mai trage de timp sau cat o lungeste cu aia sau freaca menta sau taie frunza la caini sau pur si simpul e puturos". As dori sa diferentiez intre procrastinare si lene. Lenea este lipsa de dorință sau motivație pentru a face ceva, în timp ce procrastinarea este amânarea sau întârzierea unei sarcini importante care trebuie făcută. În timp ce lenea poate fi o problemă persistentă, procrastinarea poate fi mai degrabă o reacție la stres sau anxietate, care poate fi depășită prin implementarea unor tehnici de gestionare a timpului și a stresului. Procrastinarea e

În secolul XVII, John Locke spunea că ne naştem tabula rasa, iar de atunci s-a presupus că bebeluşii se nasc fără cunoştinţe, tot conţinutul mental fiind acumulat prin experienţă şi percepţie. Unul dintre aceste concepte, acumulate via experienţă, se crede a fi altruismul. Altruismul a fost definit în multe feluri - ca un comportament bazat pe empatie, ca un paradox evoluţionist al autosacrificiului şi cooperării, cu beneficii secundare, sau ca un schimb reciproc avantajos. Pentru biologi, un organism se comportă altruist dacă propriul comportament îşi reduce fitness-ul în favoarea fitness-ului altui organism. Cercetătorii au demonstrat că altruismul este o trăsătură care se moşteneşte.  Adiţional, dacă agresivitatea, depresia şi gelozia sunt trăsături care pot fi acceptate ca fiind necesare speciei umane pentru supravieţuire, la fel ar putea fi explicat şi altruismul, care este, în cele din urmă, nu numai un comportament socializat învăţat, dar şi o trăsătura genetică. Comportamentul

Ziua de nastere: sarbatorirea individualismului. In cadrul comemorarilor si sarbatoririlor, legaturile si identitatile individuale si de grup se pot intari, sarbatoririle oferind oportunitati pentru oameni de a isi valida atat unicitatea, cat si apartenenta la grupuri sociale diferite. Prin sarbatorire, participantii se pot simti speciali si unici (la zile de nastere), atunci cand sarbatoritul alege un loc favorit pentru petrecere, primeste cadouri si sarbatoreste cu familia si prietenii apropiati. In acelasi timp, o sarbatoare aduce oamenii mai aproape, punand accent pe legaturile de familie, dar si pe identitatea culturala. Prin comemorarea unor experiente comune grupului, oamenii se simt sprijiniti dar si legati de parteneri, familie si alte grupuri sociale importante pentru ei, dar construiesc si atasament fata de contextul familiar in care se desfasoara aceste sarbatoriri. Nu toate societatile sarbatoresc insa individualismul cetatenilor. De pilda, in gradinitele japoneze, copiii

Sinuciderea lui Robin Williams a fost îndelung mediatizată. Ce ar mai fi de spus? S-a speculat din belşug pe marginea potenţialelor ipoteze care au dus la sfârşitul tragic al celebrului actor: o depresie veche, survenită pe fondul consumului cronic de alcool şi droguri, accentuată de aflarea veştii că actorul are boala Parkinson şi o tumoră la creier.  Dupa o vreme s-a aflat si adevarul: Robin Williams a suferit de demența difuză cu corpi Lewy, o boală neurodegenerativă care duce la dezechilibru mental.  Într-adevăr, dacă aceştia au fost adevăraţii factori, au fost suficienţi ca să dezechilibreze şi cel mai puternic spirit. Este însă evident că mulţi trec prin probleme asemănătoare, însă nu toţi se sinucid. Întrebarea care se ridică şi care ar putea oferi variante de răspuns în cadrul managerierii riscului de suicid este: care este diferenţa, la nivel neuronal, între cei care văd în sinucidere o opţiune şi cei care continuă să îşi trăiască viaţa, în ciuda neajunsurilor ei? Un posibil r

Succesul filmelor sau ştirilor care conţin violenţă şi sex nu este specific României. Această plăcere se bucură de o popularitate crescută din Orientul Mijlociu până în America de Sud. Oricât de sofisticaţi ne place să credem că suntem, în cele din urmă, oamenii au nevoie de violenţă, aşa cum au nevoie de sex sau de mâncare. Ne place să ne batem (intrăm repede în stare de „luptă sau fugi“) şi când nu o putem face îi delegăm pe alţii să o facă: în filme, la ştiri etc. Agresivitatea este o trăsătură importantă în lumea animală pentru că ea îţi permite să-ţi păstrezi resursele, partenerii, teritoriul şi mâncarea. Mai mult decât atât, se pare că atunci când suntem agresivi se activează centrul răsplatei în creier şi se eliberează o cantitate semnificativă de dopamină. Un studiu apărut în „Journal of Media Psychology“, în 2004, identifica trei factori care ne fac să ne uităm la filme violente (filme de tip „Spartacus“ şi filme de groază): tensiunea (generată de suspans, mister şi şoc), rele