Când pescarii nu pot merge pe mare, își repară plasele

Când marea furioasă ne împinge în fața unei realități imposibile, instinctul este să vrem să o înfruntăm, să o străbatem. Dar adevărata forță nu constă în a lupta împotriva furtunii, ci în a învăța să stai pe loc. În acele momente când nu putem merge pe mare, când valurile par prea puternice, pescarii nu blesteamă marea. Ei nu urăsc furtuna. Ei își repară plasele.

Plasa nu este doar o unealtă pentru a prinde pește. Este un simbol al vieții. Fiecare fir rupt este o lecție, fiecare nod de adunat este o parte din noi care poate fi refăcută. Așa cum pescarul își reface plasa pentru a fi mai puternic când va ieși din nou pe mare, tot așa și noi, în fața greutăților, avem șansa să ne întărim, să reconstruim ceea ce a fost slăbit.

Am întâlnit o femeie care, după ce a pierdut tot ce știa, s-a oprit. Nu a știut ce să facă, nu știa cum să meargă mai departe. Și atunci am întrebat-o, nu cu intenția de a-i da un răspuns, ci pentru a o ajuta să găsească propria cale: Ce poți să repari acum? Nu îți spun că a găsit imediat o soluție. Nu există soluții rapide pentru durerile mari. Dar în acea tăcere, în acea întrebare simplă, a înțeles că nu totul fusese pierdut. Că putea să repare o parte din ea, să se reconecteze cu ceea ce era important, să regăsească în interiorul ei ceva ce credea că a dispărut.

Așa cum pescarii știu că furtuna este un moment de tăcere, un moment de introspecție necesar pentru a-și reface plasele, și noi avem momente de oprire. Nu sunt o slabiciune. Sunt șansa noastră de a ne regăsi puterea.

În fața furtunii, nu ne întrebăm când va trece, ci ce putem face pentru a ieși mai puternici. Reparația nu este doar o chestiune de a reface ce s-a rupt. Este despre a transforma acel „ceva” într-o parte esențială a noastră. Căci când marea se va liniști, nu vom fi doar supraviețuitori. Vom fi mai înțelepți, mai pregătiți pentru ceea ce va urma.

Și nu pentru că am rezistat furtunii, ci pentru că am știut cum să ne oprim și să ne reparăm.

Pe 20 ianuarie vei fi foarte deprimat!

Știi momentul ăla când stai pe canapea, te uiți pe geam, și griul de afară îți șoptește că viața e, de fapt, o comedie proastă? Yeap, e Blue Monday! Pe 20 ianuarie 2025, lumea se pregătește să celebreze (a se citi: să se tânguiască) „cea mai tristă zi a anului.” Pentru cine credea că ianuarie avea nevoie de un bonus de depresie, iată-l.

Totul a pornit de la un psiholog britanic, Cliff Arnall, care în 2005 a inventat o „formulă” pentru a calcula cea mai tristă zi. A luat niște variabile complet la întâmplare – datorii, vreme, motivație scăzută – și le-a amestecat ca pe niște ingrediente pentru o rețetă de eșec existențial. Scopul? Să te facă să cumperi vacanțe scumpe de la o agenție de turism. Pe bune, nu suntem toți matematicieni, dar știm să detectăm o schemă.

Stiind totusi sa e o pacaleala masiva Blue Monday💙 s-a lipit de noi mai ceva decât depresia post Crăciun. Adică, cine nu s-ar simți blue între factura de curent, cardul de credit gol după sărbători și perspectiva de a cheltui ultimii bani pe florile scumpe de Valentine’s Day?

Eu cred ca ianuarie nu e cel mai grozav început. E luna în care realizezi că:

👉Dieta ta „nouă și revoluționară” durează exact cât cozonacul rămas pe masă.

👉Sala de sport e mai plină decât Mall-ul de Black Friday, dar, culmea, nu de tine.

👉Cerul e gri, sufletul e gri, iar șeful tău are mai multă energie decât tine.

👉Ce să mai, e sezonul oficial al carbohidraților. 

Un studiu publicat în Journal of Affective Disorders confirmă că tulburarea afectivă sezonieră (TAS) afectează între 1% și 10% din populație. Restul, ca mine și tine, suntem doar obosiți, sictiriți și complet convinși că soarele a luat o vacanță permanentă în Bahamas.

Mituri:💬

„Este cea mai tristă zi a anului.”

Dacă am învățat ceva, e că tristețea nu are un calendar. Poate să te lovească pe 20 ianuarie sau fix pe 23 august, când ești în vacanță și realizezi că ți-ai uitat portofelul în taxi.

„Vacanțele exotice sunt soluția.”

Sigur, ce bine ar fi să-ți cumperi fericirea cu o săptămână în Maldive. Doar că după ce vezi cât costă biletul de avion, depresia se transformă instant în atac de cord.

„E vina ta că ești trist.”

Sigur că da, că doar n-au nimic de-a face clima, capitalismul și faptul că săptămâna de lucru are CINCI zile, iar weekendul doar două. Cine a decis asta? Aș dori să vorbesc cu managerul vieții, mulțumesc.

Sa iti povestesc din propria experiență: anul trecut, pe o Blue Monday, am cumpărat o lampă de luminoterapie. Ziceau reclamele că ajută cu TAS. Am folosit-o o dată, după care pisica mea, Mochi the Goddess, a decis că e un accesoriu perfect pentru somn. Am plătit 300 de lei ca să mă uit la mîța dormind mai bine decât mine.💤

Eu zic asa. Dacă tot ești deprimat, măcar scrie ceva despre cum ianuarie te-a transformat în carboholic și vezi câte like-uri strângi.

Întoarce-te la bucurii mici. Știi ce funcționează mai bine decât o vacanță în Maldive? O plăcintă sau o punga cu seminte pestrite si sarate, o pătură moale și un serial (Squid Game 2 sau Shogun) care te face sa uiti ca e doom luni.

Blue Monday este doar o scuză inventată să ne vândă ceva și să ne facă să ne simțim vinovați pentru stările noastre. Pe bune acum: fiecare luni e albastră în felul ei. Și dacă pe 20 ianuarie 2025 chiar simți că lumea s-a aliat împotriva ta, amintește-ți că, la fel ca orice altă zi, și aceasta va trece. Si daca e sa fie aliata impotriva ta, lumea va face asta si marti si miercuri si joi. Cine știe? Poate marți e ziua ta norocoasă. Sau nu. 

Creierul imparte ziua in capitole pe baza prioritatilor

Creierul tău e mai creativ decât crezi: îți organizează ziua în „capitole” bazate pe ceea ce atrage atenția și pe prioritățile tale. Nu doar schimbările evidente, cum ar fi intrarea într-un restaurant sau finalul unei ședințe, provoacă aceste tranziții, ci și ceea ce îți pasă cu adevărat în momentul respectiv. Așadar, dacă îți petreci dimineața îngrijorat de deadline-uri, creierul tău va împărți ziua în funcție de momentele în care reușești să rezolvi (sau să ignori) acele probleme.

Un studiu recent de la Universitatea Columbia a folosit narațiuni audio pentru a analiza cum „scrie” creierul aceste capitole. Participanții ascultau povești plasate în diverse locații (restaurante, aeroporturi, magazine) și cu diferite teme (despărțiri, cereri în căsătorie, afaceri). Creierul lor a împărțit povestirile în funcție de ceea ce li s-a cerut să observe: detalii despre mâncare, dialoguri emoționale sau acțiuni specifice.
Creierul creează capitole bazate pe ceea ce îți captează atenția.
Schimbările mari de mediu nu sunt suficiente dacă nu au legătură cu prioritățile tale.
Atenția și scopurile tale actuale determină ce rămâne în memorie.

Cum folosești aceste informații?

1. Prioritizează inteligent.
Dacă îți organizezi ziua pe baza obiectivelor, creierul va ține mai bine minte momentele importante. Concentrează-te pe ceea ce contează, iar restul devine zgomot de fundal.
2. Exersează mindfulness-ul.
Practicarea atenției conștiente te ajută să creezi momente semnificative. În loc să te lași pe pilot automat, fă fiecare activitate mai intenționată – chiar și spălatul vaselor poate fi un „capitol” liniștitor.
3. Învață mai eficient.
Structura informațiile în blocuri logice și conectează-le la interesele tale. Creierul iubește povestirile care au sens, așa că fă din fiecare subiect o poveste cu început, mijloc și sfârșit.
4. Joacă-te cu memoria.
Știi că așteptările îți influențează amintirile? Dacă îți setezi intenții pozitive pentru o activitate, vei înregistra mai bine momentele fericite. În psihoterapie, asta ar putea ajuta la reîncadrarea traumelor.
Acest studiu e mai mult decât o curiozitate științifică – are implicații concrete. Profesorii pot structura lecțiile în „capitole” relevante pentru elevi, crescând atenția și memorarea. Brandurile pot crea campanii care „scriu” un capitol memorabil în mintea consumatorului. Planificarea zilei pe segmente focusate pe priorități îți crește eficiența.
Creierul nu doar răspunde la mediu, ci și creează activ povestea vieții tale, în funcție de ce consideri important. Deci, dacă ziua ta pare un haos fără sens, poate nu ai dat creierului un scenariu suficient de captivant. Scrie-ți capitolele cu intenție – că doar tu ești protagonistul!

Desen de Karen Nicolescu.

Nu poti muta o statuie dacă ii place prea mult piedestalul

Despre cei care vor schimbare dar refuza sa se implice

Un paradox frustrant în lumea terapiei și sprijinului emoțional este cel al oamenilor care declară cu fermitate că vor ajutor, dar nu sunt dispuși să facă schimbările necesare pentru a-și schimba viața. Ei vin la terapie, participă la sesiuni, povestesc și chiar recunosc problemele, dar, când vine momentul să acționeze concret, se blochează. Practic, cer o reparație fără să deschidă ușa mecanicului.

Acești clienți nu sunt leneși sau lipsiți de voință; adesea, rădăcina acestui comportament este mai profundă. Motivele pot include:

👉Frica de Necunoscut: Schimbarea este înfricoșătoare. Chiar și atunci când status quo-ul este disfuncțional, este familiar și, prin urmare, mai confortabil. De ce să răstorni barca dacă deja te-ai obișnuit cu apa rece? E mai bine să plângi într-un colț confortabil.

👉Rezistența la Autoresponsabilizare: Este greu să accepți că soluția nu este în exterior și că nimeni nu poate face munca interioară în locul tău. E mult mai ușor să speri că terapeutul are o baghetă magică și ceva praf de zâne pe stoc.

👉Modele de Gândire Negativă: Convingerile limitative precum „Eu nu merit”, „Nu voi reuși” sau „Nimic nu se poate schimba” pot deveni bariere invizibile într-o sesiune de terapie. E greu să ieși din noroi dacă tu crezi că ți se potrivește.

👉Confortul Durării: Durerea poate deveni o parte a identității. Fără ea, cine sunt eu? Acesta este un gând terifiant pentru mulți oameni. Cum să te desprinzi de povestea dramatică dacă ai muncit atât să o perfecționezi?

Terapeutul, oricât de dedicat ar fi, nu poate forța schimbarea. Rolul său este să ghideze, să provoace și să inspire, dar adevărata muncă și responsabilitate revin clientului. Atunci când un client refuză să facă pașii necesari, este important ca terapeutul să:

👍Normalizeze Rezistența: Să explice că a simți frică sau blocaj este normal și face parte din proces. Uneori, „cine nu risca, nu primește nimic” trebuie adaptat la „cine nu risca, rămâne blocat”. Sau, mai bine zis, rămâne într-un loop de scuze creative.

👍Clarifice Expectanțele: Să sublinieze încă de la început că terapia este un proces activ, nu o soluție pasivă. Nu e Netflix, nu vii aici să dai „play” la soluții miraculoase.

👍Exploreze Blocajele: Uneori, refuzul de a acționa este un simptom al unei probleme mai profunde, cum ar fi trauma sau lipsa de resurse emoționale. Practic, e ca șantierul blocat de birocrație interioară.

👍Seteze Limite: Este esențial ca terapeutul să nu preia responsabilitatea clientului. Acest lucru poate perpetua pasivitatea. De ce să schimbi un sistem care pare convenabil? Ah, da, pentru că e ca șoferul care împreunează și accelerația, și frâna.

Progresul în terapie nu este liniar și nici rapid. Uneori, clienții au nevoie de mai multe sesiuni doar pentru a ajunge la punctul în care sunt gata să facă o mică schimbare. Terapia poate funcționa pe principiul picăturii care sapă stânca. Alteori, ai senzația că sapă într-un munte cu o linguriță de plastic. Dar chiar și lingurița poate deveni un instrument magic dacă clientul se hotărăște să o folosească.

Pentru terapeuți și cei care oferă ajutor, intrarea înceași capcană a dorinței de a „salva” poate duce la frustrare și burnout. Este crucial să înțelegem că nu putem controla procesul altcuiva. Putem doar să plantăm sămânța schimbării și să oferim un mediu propice pentru creșterea ei. Dar dacă persoana respectivă preferă să stea între ghivece, nu avem ce face.Schimbarea nu poate fi impusă, ci doar inspirată. Oamenii care vin în terapie, dar nu sunt gata să opereze schimbări, nu sunt lipsiți de speranță, sunt doar prinși între frică și dorință. Cu răbdare, empatie și limite clare, aceștia pot fi ghidați să facă primul pas, dar restul drumului le aparține. Până la urmă, nicio mână întinsă nu poate ridica o persoană care nu este dispusă să stea pe propriile picioare. Sau, cum se spune pe scurt, nu poți muta o statuie dacă îi place prea mult piedestalul.

Foto: ek.jorruang943231/Vecteezy