Spune NU!

Sunt furioasă. Ştiu, am propovăduit toleranţa şi compasiunea pentru că ele ne diferenţiază de maimuţe. Sau aşa îmi place să cred. Ele şi lobul frontal, poziţia bipedă şi degetul mare de la mână. Un prieten buddhist mi-a zis că o persoană tolerantă şi compasională nu este şi nici nu ar trebui să fie molatecă sau călcată în picioare. Nici vorbă. O fi ştiind buddhistul din Chicago despre ce vorbeşte.  

Lumea este într-adevăr un pat de trandafiri, însă pe lângă petale, mai sunt şi spini. Ce clişeu, nu-i aşa? Unde vreau să bat? Ei bine, chiar la bătaie. Furia este firească, ar zice unii care ne îndeamnă să ne lăsăm copiii să îşi degreveze din furie pe animăluţe de pluş, însă violenţa gratuită ne oripilează pe toţi. 

Scuza “îl iubesc”

O bună prietena de-a mea a fost abuzată fizic de către soţul ei. Prietenia mea, o romantică incurabilă, era căsătorită de cinci ani. La telefon, mi-a descris în detaliu cum soţul ei a trântit-o pe pat, a zgâlţâit-o, aproape a strâns-o de gât şi a oprit pumnul la numai câţiva milimetri de faţa ei. “Niciodată nu mi-a fost atât de frică”, mi-a mărturisit. 

Dacă lăsăm deoparte gestul în sine, ce s-a întâmplat între ei a ajuns la o răscruce fără de întoarcere.

Multe cupluri ajung în acest stadiu, însă unii refuză să admită că s-a terminat şi încearcă să resusciteze relaţia cu amintiri vechi şi plăcute, dintr-o încercare disperată de a cârpi o legătură ruptă irevocabil.

Mi-am întrebat prietena dacă era sigură că acela era sfârşitul, iar, spre surprinderea mea nu mi-a zis un “da” categoric şi clar, ci un “nu ştiu” cu jumătate de gură, lăsând posibilitatea de a continua relaţia disfuncţională. Soţul şi-a cerut ulterior scuze, arătând remuşcări oneste, de parcă vorbele ar putea suda fractura căsătoriei lor. 

Pe moment, prietena mea părea decisă să nu se întoarcă, însă mi-a adresat o întrebare, probabil mai mult ei decât mie, “ dacă nu pot trăi fără el?” Cum procedez cu toţi amicii mei care vin pentru comfort şi sfat, am încercat să îi ascult argumentele pentru care s-ar întoarce la el, păstrându-mi părerile pentru mine. După ce şi-a degrevat supărarea, m-a întrebat pe neaşteptate ce aş face eu. Precaută, i-am răspuns că experţii maritali consideră că un gest violent duce la un altul, iar violenţa casnică vine de obicei însoţită de efectul avalanşei, iar o palmă se opreşte arareori la una singură, violenţa nefiind un comportament care se poate stinge în mod firesc. 

“Crezi că ar trebui să îl las?” 

“Cred că ar trebui să laşi. Nu pe el neapărat, ci situaţia. Să îi pui capăt”.

Vânătăile în statistici

În conformitate cu un studiu românesc, numărul femeilor care sunt victimele violenţei casnice a crescut de şapte ori din 1996 până în 2002, iar în 2008 au fost peste 5000 de cazuri de femei abuzate. Treizeci şi cinci dintre ele au murit.  

Numai în Bucureşti, peste 1000 de victime se duc anual la adăposturile pentru femei abuzate. La Polimed, în incinta fostei întreprinderi APACA, veneau anual 300 de femei cu dinţi rupţi, coaste fracturate, vânătăi şi traume cerebrale. Însă, să nu trăim cu falsa impresie că aceasta este o problemă strict românească. In 2022, cifrele violenței domestice sunt teribile: 42 de femei și 4 copii au murit, în urma bătăilor și abuzurilor din familie, iar aproape 40.000 de femei și 9.000 de copii au fost victimele agresiunilor

În conformitate cu Centrul pentru Controlul Bolilor din SUA, violenţa casnică afectează peste 32 de milioane de americani, adică peste 10% din populaţia ţării. Estimările arată că 248 la fiecare mie de femei sunt victimele abuzului fizic şi/sau violului comis de către proprii soţi. 

La nivel global, o femeie din trei este abuzată sau forţată să facă sex cel putin o dată în viaţa ei; o cincime dintre femei este abuzată înainte de vârsta de 15 ani; o jumătate de milion de femei mor din cauza complicaţiilor la naştere înaintea vârstei de 20 de ani, în urma sarcinilor datorate violurilor; violenţa omoară mai multe femei decât accidentele de maşină şi malaria luate împreună; 70% dintre victimele violenţei casnice au fost ucise chiar de proprii lor parteneri; între 2 si 40%  dintre femeile din întreaga lume sunt abuzate chiar în timpul sarcinii; între 10 si 69% dintre femei au fost abuzate cel puţin o dată de către partenerul lor; peste 130 de milioane de femei sunt victimele mutilării genitale; în sfârşit, numărul victimelor crimelor de onoare se ridică la 5000 de femei anual.

Violul ca armă de război

Violul în timpul conflictelor armate este folosit ca armă de război şi a traumatizat milioane de femei. El datează din antichitate şi este folosit ca mijloc de intimidare psihologică, cu scopul umilirii şi scăderii moralului inamicului. Asociaţiile drepturilor omului şi alte organizaţii non-guvernamentale au estimat că în timpul războiului din Bosnia, au fost violate între 20.000 şi 50.000 de femei. Raportorul Special trimis în Rwanda a estimat că în 1996 au fost înregistrate între 2000-5000 sarcini cauzate de viol, şi peste 250.000-500.000 de femei rwandeze au fost violate. Similar, se estimează că sunt în jur de 200.000 de victime ale violurilor care trăiesc în Republica Democrată Congo. Violenţa sexuală a avut loc în feluri multiple, cum ar fi sticle, cozi de mătură, ţeava puştii sau alte obiecte.  

Acordul tacit

Când este vorba de violenţă casnică, unii specialişti insistă că există un acord tacit implicit între victimă şi agresor, că prima o invită pe cea de-a doua la violenţă printr-o atitudine docilă şi supusă, sau folosesc gesturi şi cuvinte care instigă agresorul – aşa se scuză cei care susţin că in 90% din cazuri, femeile iniţiază cazurile de violenţă casnică- să îşi domine victima. Iar această dominaţie trebuie obţinută cu orice preţ. Logica ne spune că atunci când epuizăm argumentele verbale şi când intelectul eşuează în a mai face faţă disputei articulate, cei implicaţi vor face apel la argumentum ad baculum (al bâtei) care înseamnă a face apel la argumentul forţei sau al intimidării fizice. 

Oamenii fac apel la violenţă, casnică sau nu, atunci şi numai atunci când epuizează toate argumentele logice care pot susţine punctul lor de vedere. Cele mai multe cupluri nu ştiu să se certe, iar judecata le este întunecată de hormoni şi iraţionalitate. “Cearta” într-un cuplu ar trebui să fie un schimb sau prezentare a punctelor de vedere care diverg, iar un rezultat satisfăcător ar trebui să atingă un compromis. 

De ce ne rezonează totuşi atât de negativ cuvântul “compromis”?

Mulţi nu se schimbă pentru că, la rândul lui, cuvântul “compromis” a căpătat o rezonanţă peiorativă. Deşi a compromite este definit ca o concesie, înţelegere sau promisiune mutuală în urma deciziei unui arbitru, şi vine din latinescul compromissum, iar în cele din urmă denotă o înţelegere a disensiunilor pe baza consimţirii, în urma concesiilor reciproce. 

În timp, expresia “ea a fost compromisă” a ajuns să însemne că cineva a fost expus suspiciunii sau discreditării. O persoană compromisă nu este cineva care a făcut un pact în urma unui acord comun, ci o persoană dezonorată sau cu reputaţia pătată.

Este OK să ne răzgândim într-o relaţie. Deşi se spune că răzgânditul este prerogativul unei femei, el este oportunitatea oferită tuturor de a termina relaţii care ne afectează negativ. În limba latină, praerogativa însemna să votezi primul în comitia. Era un privilegiu. Iniţial, praerogatus însemna să ceri o părere cuiva înaintea părerii altcuiva şi implicit era un semn de respect pentru înţelepciunea primului întrebat. 

În schimb, prerogativ a ajuns să însemne un privilegiu, un drept obţinut sau putere discreţionară. A se răzgândi înseamnă a te gândi mai bine şi a lua o decizie opusă celei iniţiale, a-ţi schimba opinia primară. Pare uşor de făcut însă cei care dau dovadă de asemenea flexibilităţi intelectuale, sunt destul de rari. Cei mai mulţi bătătoresc căile aceluiaşi model. Într-o relaţie, este observabilă, mai ales din partea bărbaţilor, o reticenţă atunci când vine vorba de schimbare. Ca şi proverbul, cei mai mulţi intră într-un mariaj cu ideea că femeile 1) nu sunt ca vinul, adică nu ajung mai bune o dată cu înaintarea în vârstă şi 2) bărbaţii speră ca ele să rămână la fel ca în prima zi, în timp ce ele speră că ei se vor schimba. Schimbarea nu este aproape niciodată binevenită. Ea implică necunoscut, incertitudine şi ceea ce nu cunoaştem tinde să ne sperie. Schimbarea devine teamă. De orice: de un nou preşedinte, de un nou partener, de o nouă slujbă sau un nou fel de mâncare. 

Evoluţionist vorbind, teama este naturală şi chiar recomandabilă. Teama copiilor de a experimenta noi feluri de mâncare este bazată pe teama ancestrală că unele feluri de mâncare primitive sau fructe în aparenţă exotice ne-au omorât predecesorii. Prin urmare, inferenţa ca schimbarea e primejdioasă, înnăscută şi firească. Însă, schimbarea este bine venită întotdeauna, pentru că schimbarea a însemnat adaptare şi evoluţie. Schimbarea înseamnă dezvoltare. 

În realitate, este evident că oamenii nu se comportă tipic în moduri optime, atunci când se află în faţa acţiunii, precum Conu’ Leonida. Dificultatea apare în momentul în care trebuie să determinăm care este comportamentul optim şi ce implică pentru noi schimbarea.

Prietena mea avea de luat o decizie: să rămână cu soţul ei, care părea să aibă tendinţe violente şi care, din punct de vedere statistic, prezenta posibilitatea de a recidiva, sau să plece şi să trăiască cu regretul că ar fi putut face lucrurile să meargă şi a abandonat vaporul când era în derivă. Ea s-a aflat faţă în faţă cu o decizie bazată pe incertitudine şi cu toţii suntem conştienţi de paradoxul alegerii: mai multe alegeri duc la o decizie mai slabă sau chiar la eşecul de a lua o decizie. În acest caz însă, ar fi trebuit să fie simplu. Există o singură decizie de luat. 

De ce ar rămâne, totuşi

Cuplurile se ceartă. Unii susţin că ar fi normal. Însă ei trebuie să ştie că norma nu implică violenţă, ci respect. A rămâne într-o situaţie abuzivă nu este firesc. De ce rămân totuşi unele femei? Dr Nancy Faulkner enunţă câteva motive:  

1) Căutătoarea de Securitate. Crede că este familiar ce i se întâmplă şi paradoxal, este un stil de viaţă normal. 

2) Oarba. Nu vede abuzul. Care abuz? 

3) Cea fără valoare. Of, nimeni nu ar mai iubi-o.

4) Defensiva. Îşi spune că o merită, o să se străduiască mai tare, sigur a avut motive să o bată.

5) Naiva. Îşi spune că probabil soţului îi pare cu adevărat rău, ştie că nu o să o mai bată. S-a întâmplat o dată, de două ori… Şi numai cu cele dinainte. Pe ea nu o să o bată. 

6) Prefăcuta. Ce îşi spune sieşi: “ştiu că îl fac să pară oribil, dar este o persoană bună în fond, majoritatea timpului”. 

7) Apărătoarea. Crede că el nu a vrut să o rănească. A fost o greşeală că a rupt uşa dormitorului cu ea.

8) Îngrijitoarea: Nimeni nu îl va putea înţelege aşa cum o face ea. 

9) Fantezista. Dar, îl iubeşte. Iubirea va rezolva toate problemele. 

10) Martira: Zice că cel puţin nu bate copiii, dacă ar face-o, ar pleca. Nu o face însă niciodată iar copiii vor creşte abuzaţi, devenind la rândul lor abuzatori.

11) Neajutorata. Crede că nu poate avea grijă de copii de una singură, are nevoie de el. 

12) Disperata. Ce îşi spune: o să mă omoare dacă încerc să plec.

Fără scuze

Nu există scuze pentru cei care îşi abuzează soţiile, iar legendele urbane susţin că există numai anumite categorii de bărbaţi care îşi bat soţiile: beţivii, cei needucaţi, sau cei din mediul rural mai mult decât din mediul urban etc.

Sunt câteva mituri conform cărora bărbaţii îşi bat soţiile. Fundaţia Kababaihan Laban Sa Karahasan, care luptă împotriva abuzurilor casnice, a identificat câteva: 

1) Numai şomerii sau beţivii îşi bat nevestele. Fals.

Imaginea bărbatului iresponsabil care îşi bate soţia este un mit. Sunt aşa-zişii bărbaţi responsabili sau respectabili care îşi agresează soţiile. Opt din cei zece bărbaţi care îşi bat femeile sunt angajaţi guvernamentali, ingineri, doctori, oameni de afaceri sau militari. Desigur, unii abuzatori sunt muncitori în construcţii, şoferi sau muncitori necalificaţi. 

2) Violenţa domestică este cauzată de droguri sau alcool. Fals.

Contrar credinţei populare, şase din zece bărbaţi sunt perfect lucizi şi nu sunt sub influenţa drogurilor sau alcoolului când îşi bat soţiile.

3) Femeile instigă sau provoacă bătăile. Fals.

Cicălirea sau articularea verbală repetitivă este un mecanism defensiv de a face faţă stresului şi nemulţumirii casnice. Cicălirea nu este un motiv pentru a bate femeile.

4) Femeile îşi pot părăsi soţii când doresc. Fals.

Cele mai multe femei nu pleacă pentru că nu au unde se duce sau propriile lor familii nu le sprijină. Femeile pot fi prinse în capcana lipsei de oportunităţi economice sau sociale şi chiar aceste impedimente pot împiedica întreprindere unei vieţi noi. Începând cu lipsa banilor care asigură transportul sau plecarea, continuând cu lipsa încrederii în forţele proprii şi terminând cu lipsa unui sprijin emoţional corespunzător, femeile rămân blocate într-un cerc vicios al violenţei domestice.  Multe femei sunt bătute atunci când soţii lor deţin mai multă putere economică, fizică sau financiară decât ele.

Acest aspect este în mod clar legat de discriminarea sexuală, care în cele din urmă, nu e mai mult decât violarea drepturilor omului şi a decenţei comune. Bărbaţii care îşi bat soţiile o fac din slăbiciune, ca să îşi exercite controlul şi de cele mai multe ori din cauza unei agresivităţi animalice aşa-zis incontrolabile, iar uneori ca să demonstreze că sunt “bărbaţi adevăraţi”. Dar de cele mai multe ori o fac din cauza sentimentului de neputinţă şi frustrare. Bărbaţii adevăraţi nu îşi bat partenerele, iar o palma marchează întotdeauna o răscruce de la care nu te mai poţi întoarce. Este timpul să spui: NU!