Apel la emotie

 Apelul la emoţie este o tactică prin care se face apel, alţii zic se manipulează, la emoţiile interlocutorului în loc să se folosească logica, pentru a construi un argument valid. Ceea ce este absolut firesc şi uman, pentru că oamenii, deşi sunt cei care au inventat logica (adică relevarea raportului de determinare de la general la particular şi invers) nu o folosesc de cele mai multe ori. Orice compendiu de Logică susţine că Apelul la Emoţii include la rândul lui apelul la consecinţe, apelul la frică, apelul la milă, apelul la ridicol sau apelul la dispreţ.

Le includ pe toate. Fac apel la teama voastră de a nu vă pierde pe drum, la mila pe care o putem arăta cuiva, la ridicolul dezbaterii dintre religie şi ştiinţa, la dispreţul pe care ar trebui să îl arătăm necondiţionat versiunii noastre nerafinate, la furia pe care ar trebui să o resimţim (adică să o simţim repetat) atunci când auzim despre poveşti precum cea a lui Kitty Genovese, la ruşinea pe care o încercăm atunci când asistăm neputincioşi la injustiţie şi intoleranţă. 

Jeremy Sherman dădea următorul exemplu de apel la ruşine, însă el o numea compasiunea pentru ticăloşi: stai la coadă la medicamente. Vine un tip cu ochelari de soare şi se bagă nonşalant în faţa ta. Eşti furios, dar totuşi nu zici nimic. Ai vrea însă să îi tragi vreo două nesimţitului cu ochelari de soare şi începi să te foieşti nervos. Apoi, cineva din spatele tău comentează “săracul, este orb”. Deodată, te simţi ruşinat. 

Deşi Apelul la Emoţie este considerat o eroare logică, nu fac apel nici la erori şi nici la logică, în accepţiunea largă a cuvântului, de a raţiona neapărat corect. Cine stabileşte corectitudinea? Regulile. Dar pe ele cine le stabileşte? Noi. Dar noi ne putem înşela. Aşadar, consider dubiul ca pe o stare nu neapărat firească, dar necesară pentru echilibrul intelectual. În greaca veche, expresia logos avea următoarele semnificaţii: cuvânt, idee, raţiune, ordine. Noi ne dorim o aplicaţie explicativă şi ordonată a gândurilor şi emoţiilor, nu neapărat uzitarea lor în sensul sec şi strict al raţiunii reci calculate. Acesta este un Apel la Emoţiile Umane (nu, nu este redundant, pentru că şi animalele au emoţii, chiar şi numai primitive), la libertatea acestora de a fi exprimate şi importanţa lor asupra comportamentului nostru. În orice manual de psihologie, emoţiile sunt asociate cu temperamentul, starea de bine, personalitatea, dispoziţia şi motivaţia. Etimologic vorbind, cuvântul derivă din latinescul emotus care înseamnă „mişcare”, de aici expresia „m-a mişcat profund”. Până la momentul scrierii acestei cărţi nu există o taxonomie a emoţiilor, deşi există o clasificare rudimentară a acestora: emoţii cognitive versus emoţii non-cognitive, emoţii instinctuale (precum cele generate de amigdală-centrul fricii) şi emoţii caracterizate de temporalitate (pe perioade scurte- frică, sau care pot dura o viaţă-iubirea).  Psihologii Nico Frijda şi Freitas-Magalhaes oferă o abordare funcţionalistă a emoţiilor şi susţin că emoţiile, din punct de vedere evoluţionist, au funcţia particulară de a menţine subiectul într-o stare securizată. Fără emoţii şi felul firesc în care ele se exprimă, probabil că am fi dispărut ca specie. Emoţiile sunt cele care dau nu numai sens şi implicit direcţie vieţii noastre, dar o fac în cele din urmă să merite a fi trăită.