Psiholog DIANA NICOLESCU - Cabinet de Psihoterapie

  Alexitimicul e noul narcisist la modă: dacă nu ai un narcisist acasă, mulțumește-te cu un alexitimic – sunt mai ușor de găsit și terapia e mai ieftină. În zilele noastre, parcă fiecare ședință de terapie, discuție la cafea sau postare pe Facebook ne aduce față în față cu „marele diagnostic”: narcisismul. Fiecare pare să aibă un „ex” narcisist, un șef narcisist sau un prieten narcisist. Dar ce-ar fi dacă, în loc să alergăm cu toții după acest narcisist închipuit, am realiza că, de fapt, avem de-a face cu o variantă mai accesibilă? Da, dragii mei, în spatele acelei priviri goale, acelei insensibilități glaciare, s-ar putea ascunde doar... un alexitimic. Termenul „alexitimie” se referă la incapacitatea de a recunoaște, înțelege și exprima emoții, atât pe ale proprii, cât și pe ale celorlalți. Institutul Max Planck a dezvăluit că persoanele cu alexitimie au dificultăți reale la nivel neurologic, în special în cortexul insular – partea responsabilă de procesarea emoțiilor. Practic, pentru

Ah, frumosii ani 2020, perioada în care toata lumea e psiholog de bar, gata să diagnosticheze tipurile de „personalitate toxică” la o cafea și un scroll pe Insta. Da, azi toată lumea are un doctorat în relatii toxice și psihologia narcisismului și, dacă-i asculți, ți-ar putea face chiar și un profil psiho-patologic al fostului din facultate. De nou, gaslighting-ul, narcisismul și manipularea sunt ca pâinea și untul fiecărei conversații decente. Toată lumea îți spune despre ei, dar nimeni nu pare să știe cum să-i recunoască în propriile relații. Și ce să mai vorbim de acele postări vagi, „deep” despre „persoanele toxice” care fac și desfac relații, fără să-ți dai seama că, poate, poate chiar tu joci un rol în acest show al dramelor auto-provocate. Narcisistul e noul mascul alfa.  Vă aduceți aminte când bărbații erau doar…bărbați? Acum, parcă mai toți sunt „narcisiști” sau „toxici,” și am ajuns să-i căutăm exact pe cei cu aceste calități, ca pe un fel de trofeu. O, dar nu-i așa că suntem

Microagresiunile sunt comportamente, comentarii sau acțiuni aparent banale, dar care pot transmite mesaje negative și dăunătoare către anumite persoane sau grupuri. Deși deseori neintenționate, aceste remarci au un efect cumulativ profund, generând disconfort, stres și, în cele din urmă, un mediu de lucru sau social toxic. Microagresiunile pot apărea în diverse contexte și pot fi direcționate către orice aspect al identității unei persoane, cum ar fi genul, rasa, orientarea sexuală, dizabilitatea sau chiar obiceiurile și comportamentele la locul de muncă. Microagresiunile sunt, adesea, mascate sub forma unor „sfaturi binevoitoare”, remarci personale sau exprimarea unor opinii aparent nevinovate. Cu toate acestea, ele pot avea un impact semnificativ asupra celor care le receptează. Să analizăm câteva exemple concrete care evidențiază acest tip de interacțiuni subtile și impactul lor. Exemple de microagresiuni: 1. „Mie nu îmi place să tip, ar fi bine să îți pui aparat auditiv.” Acest com

Gândirea (fals) pozitivă este un imperativ social pe care ne forţăm să îl impunem atunci când emoţiile noastre, de regulă negative, sunt în contradicţie cu ceea ce afişăm. Gândirea (fals) pozitivă este un relativism cultural. În SUA, de pildă, oamenii se simt obligaţi să afişeze o mină optimistă, veselă, pusă pe treabă, atunci când, de fapt, se simt demotivaţi, trişti sau chiar deprimaţi. Frica de respingere socială este suficient de puternică încât să acţioneze în mod negativ asupra celui care ar putea căpăta ajutor, în loc să disimuleze o stare ireală de fericire, întârziind procesul de vindecare şi afectând stima de sine. A fi deprimat sau a gândi negativ, în unele societăţi, echivalează cu a avea o boală contagioasă. Într-un fel, acest lucru este parţial adevărat, întrucât, intuitiv ne asociem cu persoanele spumoase, vesele şi care afişează o mină optimistă, evitându-i pe cei care par deprimaţi şi care au o gândire negativă. Evitarea lor nu face decât să le adâncească starea, alime

În vremuri nu foarte îndepărtate, „îngrijirea de sine” era o practică reală, profundă, gândită pentru cei care se aflau la limita epuizării emoționale și fizice – medici, profesioniști copleșiți, oameni care simțeau că totul se prăbușește sub presiunea constantă a responsabilităților. Adevărata îngrijire de sine era despre găsirea echilibrului într-o viață haotică, despre recâștigarea controlului când toate păreau că scapă de sub el, despre a fi bun cu tine însuți în momentele cele mai dificile. Medici, psihologi, asistente și alte persoane aflate în prima linie – pentru acești oameni, îngrijirea de sine era o necesitate, nu un moft. Îngrijirea de Sine ca Spectacol și Performanță Socială Dar, cum se întâmplă cu orice concept bun, wellness-ul modern a pus rapid mâna pe termen și l-a transformat în ceva complet superficial: spa-uri pline de petale de trandafir, retreat-uri „de regăsire” și poze cu lumânări parfumate pe Instagram. E o mini-producție teatrală, nu o practică de refacere rea

În ultimii ani, termenul „traumă” a fost extins în mod îngrijorător pentru a descrie experiențe care, în mod tradițional, nu ar fi fost considerate traumatice. Dr. Kostadin Kushlev, profesor la Universitatea Georgetown, explică: „Există acest fenomen în limbaj în care cuvintele, în timp, își pierd sensul original. Și cred că, într-un fel, acest proces se întâmplă cu cuvântul ‘traumă.’ ‘Trauma’ este folosită pentru a descrie ceva care persistă în timp—o experiență nerezolvată ani mai târziu. Dar orice experiență negativă din copilărie nu este, neapărat, traumatică.” Suprautilizarea Termenului: O Criză de Înțelegere Psihologică și Socială Observația lui Kushlev evidențiază o problemă mai largă: abuzul termenului „traumă” nu este doar o simplă extensie lingvistică, ci reflectă o criză culturală și psihologică. Această tendință de a eticheta orice neplăcere ca fiind traumatică subminează înțelegerea reală a suferinței și cultivă o cultură a fragilității. În loc să dezvoltăm reziliență, înv