Postări

Ultimul marcaj

-
Imagine
Astăzi, o clientă mi-a spus ceva care mi-a rămas în suflet: „Când ești pe munte și pierzi drumul, cel mai simplu e să te întorci la ultimul marcaj. Dacă înaintezi, s-ar putea să pierzi timp și efort și să ajungi într-o fundătură.” Am tot răsucit în minte vorbele ei. Nu despre munte era vorba, ci despre viață. Mi-am dat seama cât de mult ne sperie ideea de a ne întoarce. Avem senzația că e un pas înapoi, că ne-am „înfrânt”. Dar adevărul e că a te întoarce la ultimul marcaj nu înseamnă renunțare, ci înțelepciune. Înseamnă să recunoști că te-ai rătăcit, să-ți dai voie să respiri și să-ți regăsești orientarea. E poate cea mai onestă formă de curaj: aceea de a nu te minți că știi drumul, atunci când nu-l știi. Și totuși, există momente când marcajele dispar. Când ceea ce înainte părea sigur nu mai există. Când principiile, oamenii sau certitudinile care te ghidau se evaporă și rămâi singur, într-un loc în care nimeni nu ți-a spus vreodată cum să mergi mai departe. Atunci apare dilema: te op...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Etichetele profesorilor și paradoxul Fii spontan! sau cum să strigi Aprinde-te! unei lumânări ude

-
Există un tip aparte de profesori care par să fi făcut un jurământ de sărăcie emoțională. Intră în clasă cu aerul unui funcționar blocat pe „se încarcă…” și îți cer să fii vulcan de idei, plin de scântei. „Arată mai mult entuziasm!”, îți spun cu tonul cu care casiera de la supermarket îți cere cardul de fidelitate. Asta nu e pedagogie, e stand-up absurdist. Problema? Nu doar că vocea lor e moartă, ci că percepția lor e deja îngropată. Psihologia i-a avertizat demult: prima impresie e o ancoră. Dacă li s-a șoptit că „ăsta e un elev bun”, chiar bâlbele par profunzimi shakespeariene. Dacă li s-a spus că „ăsta e un leneș”, atunci chiar și un eseu genial devine „plagiat, sigur l-a ajutat cineva.” Și nu e legendă urbană: Rosenthal și Jacobson au făcut experimentul. Profesorii au fost păcăliți că unele clase sunt „de elită”, altele „problemă”. Ghici ce? Cei buni au fost tratați cu răbdare și validare, cei răi cu sarcasm și ochi dați peste cap. Rezultatul? Exact ce scria pe etichetă. Efectul P...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Cand viata nu mai are raspunsuri, invata sa pui intrebarile care te salveaza

-
Imagine
În cabinet, cuvintele nu sunt doar sunete. Uneori sunt funii. Alteori, oglinzi. Dar rareori sunt salvatoare, dacă nu iau forma potrivită: întrebarea. Nu afirmația te salvează. Nu verdictul. Nu diagnosticul. Ci o întrebare bine pusă, care cade în suflet ca o sămânță în pământ ars. Viktor Frankl nu-i întreba pe pacienții săi ce îi doare. Nu-i întreba de ce vor să moară. Îi întreba: “Spune-mi zece motive pentru care nu te-ai sinucis.” Aceasta nu e o întrebare tehnică. E un act de curaj. E o detonare a narcisismului suferinței pure. Îi obligi să întoarcă oglinda, să nu mai contemple golul, ci ceea ce, în mod misterios, i-a făcut să reziste. Pentru unii, răspunsul era rușinea de a-și lăsa mama în viață. Pentru alții, pisica de care nu avea cine să aibă grijă. Pentru unii, o carte neterminată, o poezie încă nenăscută, o promisiune făcută unui copil de 5 ani. Frankl știa ceva ce mulți terapeuți uită: nu trebuie să inventezi sensul. Doar să-l revelezi. Sensul e acolo. Ca un bec stins. Întrebar...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Am facut tot ce am putut. Oare?

-
Imagine
Încep cu un adevăr greu de digerat: dacă ești în terapie de o lună și nimic nu s-a schimbat, poate nu pentru că terapeutul „nu ți se potrivește”, ci pentru că tu nu faci nimic diferit. A te duce la psihoterapie fără să-ți schimbi niciun obicei de gândire, niciun reflex emoțional, niciun comportament, e ca și cum ai urca în același autobuz în fiecare zi și te-ai aștepta să ajungi în alt cartier. Spoiler: o să cobori exact unde ai mai fost. Poate chiar mai obosit. Da, există terapii scurte. Dar terapie scurtă nu înseamnă terapie superficială. Înseamnă că se lucrează cu precizie, pe obiective clare, nu că vii o dată, spui două lucruri și pleci iluminat. Nu e speed dating cu traumele. Terapia nu oprește viața. Între două ședințe, ți se mai întâmplă un conflict, o criză de timp, o amintire din copilărie, o ceartă cu partenerul, un e-mail pasiv-agresiv de la șef. Problemele se multiplică, se suprapun, se sedimentează. Iar dacă vii la terapie cu o „problemă principală”, dar nu ești dispus să...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Stiinta admite cand greseste

-
Imagine
Nu ma asteptam sa vina asa repede acest studiu mai ales dupa postarea de ieri, dar iata ca danezii dupa ce au facut o cercetare pe 3 milioane de oameni au venit cu o concluzie care ne da putin peste cap pespectiva din care scriem rapoarte psihologice cu antecedente familiale.  Cum impacam ereditatea clara a ADHD-ului, dislexiei si anxietatii cu noile studii care arata ca majoritatea tulburarilor psihice apar fara antecedente familiale? In articolul meu precedent, spuneam ceva ce multi psihologi (si parinti) simt instinctiv: "Fiica-ta nu are nimic pentru ca tu nu vrei sa ai nimic. Surpriza: ai!". Vorbeam despre ereditate. Despre cum ADHD-ul, dislexia si anxietatea sunt deseori transmise ca niste mosteniri neuronale cu eticheta pierduta, iar creierul, un arbore genealogic cu sinapse in loc de radacini, se dezvaluia ca purtator de istorii nespuse. Am citat studii relevante: unul din Nature Genetics (2022), care spune ca peste 74% dintre cazurile de ADHD au explicatie genetica; a...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Stii cand zici ca fiica-ta nu are nimic, e pentru ca tu nu vrei sa ai nimic. Surpriza, ai!

-
Imagine
  Arborele genealogic al creierului defect: O saga ereditară cu sinapse (Ce au în comun ADHD-ul, dislexia și anxietatea? Răspuns: rudele proaste din ADN.) Imaginează-ți o rețea neuronală ca un arbore genealogic. Dar în loc de fotografii în sepia cu străbunici în uniforme prăfuite, ai aici sinapse vechi care fac glume proaste cu dopamina, alele dominate de impulsivitate, și un cromozom 15 care zice din spate: „Eu ți-am dat asta, ce te plângi?”. Din ce în ce mai multe studii arată că majoritatea tulburărilor neuropsihice NU apar din senin. Nu sunt mofturi, nu sunt „epidemii TikTok” și nici „copii răsfățați” – sunt moșteniri genetice. Uneori, „banale” și tăcute ca niște rude de la țară care ți-au trimis anxietatea prin poștă de la 5 ani. ADHD – Rădăcini adânci și ramuri netăiate Un studiu publicat în Nature Genetics (2022) arată că peste 74% din cazurile de ADHD sunt explicate genetic. Mai exact, e o combinație între variante genetice comune și o sensibilitate crescută la stimuli. ADH...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe

Conformismul- De la Asch la masacrul de la My Lai

-
Imagine
  Asistarea neputincioasă (sau poveşti despre difuzarea responsabilităţii)- fragment din cartea "Apel la emotie", 2007-2010 Partea 1: Crima Kitty Genovese a fost o tânără de 28 de ani care a fost înjunghiată de un bărbat de culoare (nu ştiu cât de importantă este culoarea, dar e menţionată în raportul poliţiei) în 1964, în New York. Vă spuneţi probabil că nu este nici prima şi nici ultima victimă a omuciderii. Este adevărat. Ca ea au fost şi vor mai fi.  Ce este însă fascinant în povestea lui Kitty este că în timp ce ea era atacată de către Winston Mosely, treizeci şi opt de vecini asistau la crimă. Probabil vă întrebaţi cum de nu a intervenit nimeni sau de ce nu au chemat poliţia sau salvarea. Pentru că toţi cei treizeci şi opt şi-au spus în gând, în barbă sau în şoaptă, că altcineva va face acest lucru. În final nu a făcut-o nimeni. Lăsaţi-mă să vă povestesc puţin despre Kitty, să personalizăm victima, deşi s-au scris râuri de cerneală despre ea. Kitty era născuta într-o fa...
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe