Asistarea neputincioasă (sau poveşti despre difuzarea responsabilităţii)- fragment din cartea "Apel la emotie", 2007-2010
Partea 1: Crima
Kitty Genovese a fost o tânără de 28 de ani care a fost înjunghiată de un bărbat de culoare (nu ştiu cât de importantă este culoarea, dar e menţionată în raportul poliţiei) în 1964, în New York. Vă spuneţi probabil că nu este nici prima şi nici ultima victimă a omuciderii. Este adevărat. Ca ea au fost şi vor mai fi.
Ce este însă fascinant în povestea lui Kitty este că în timp ce ea era atacată de către Winston Mosely, treizeci şi opt de vecini asistau la crimă. Probabil vă întrebaţi cum de nu a intervenit nimeni sau de ce nu au chemat poliţia sau salvarea. Pentru că toţi cei treizeci şi opt şi-au spus în gând, în barbă sau în şoaptă, că altcineva va face acest lucru. În final nu a făcut-o nimeni.
Lăsaţi-mă să vă povestesc puţin despre Kitty, să personalizăm victima, deşi s-au scris râuri de cerneală despre ea. Kitty era născuta într-o familie de italieni americanizaţi şi familia ei se mutase din Connecticut în New York, dupa ce însăşi mama lui Kitty (unii ar zice ca e ironia soartei) asistase la rândul ei, la o crimă.
Kitty lucra ca manager la un bar din apropiere şi era în drum spre casă, în noaptea de 13 martie, o noapte - spun cronicile- îndeajuns de friguroasă să forţeze vecinii să stea cu geamurile închise. În jurul orei 3 dimineaţa, Kitty şi-a parcat maşina şi se afla la 30 de metri de blocul în care locuia. Winston- să ii zicem pe nume, să personalizăm şi criminalul- a atacat-o pe la spate, perforându-i plămânii şi lăsând-o astfel în incapacitatea de a scoate vreun sunet. Kitty a apucat însă să strige “Ajutor, m-a înjunghiat! Ajutaţi-mă! Ajutaţi-mă!” însă cu excepţia lui Robert Mozer, un vecin care a ţipat pe geam “Lasă fata în pace!” nimeni nu a mai schiţat niciun gest. Winston a fugit, timp în care Kitty a reuşit să se târască până la scara blocului, într-un con de intuneric în care nu putea fi vizualizată sau auzită prea bine. Cei mai mulţi vecini avuseseră geamurile închise şi nu şi-au dat seama prea bine ce se întamplase, mulţi crezând că a fost vreo ceartă între îndrăgostiţi sau beţivi.
După alte zece minute, Winston s-a reîntors ca să îşi termine atacul, continuând să o înjunghie pe Kitty. În timp ce zăcea plină răni şi cu viaţa scurgându-i-se din corp, el a şi violat-o. Ulterior a marturisit ca singurul mobil al crimei fusese atacul sexual. Winston a mărturisit că era necrofil.
În noaptea respectivă, el îşi lăsase soţia acasă şi plecase la vânătoare de victime. Kitty era a treia lui victimă. La câţiva ani după ce a fost prins şi încarcerat pe viaţă, el a asaltat un gardian şi a evadat din inchisoare. Cu ajutorul unei bâte de baseball, a reuşit să ia cinci ostatici, ca mai apoi s-o violeze pe soţia unuia chiar sub ochii bărbatului. După alte două zile, poliţia a reuşit să îl prindă. Winston a fost încarcerat din nou şi şi-a luat licenţa în sociologie în închisoare, unde se află şi în ziua de azi. În 2008, el a făcut apel pentru eliberare condiţionată însă i-a fost refuzat.
În urma asasinării lui Kitty, psihologii sociali americani Bibb Latané şi John Darley au efectuat un studiu care a demonstrat la vremea respectivă efectul privitorului (bystander) şi difuzarea responsabilităţii. Pe scurt, cu cât este mai crescut numărul de martori al unui incident, cu atat se difuzează mai mult responsabilitatea.
În termeni corporatişti, acest lucru poate fi tradus prin raportul 80/20, care spune ca 20% dintre oameni fac 80% din lucru şi cu cât este mai mare echipa, cu atât mai mult va dura până ca ei să îşi termine sarcina.
Efectul de difuzie a responsabilităţii însă poate fi contracarat cu cât descreşte numărul de martori ai unui incident. Deşi cazul lui Kitty intră în orice manual de Introducere în psihologie socială, el nu este neapărat corect. Sursele sunt în principal biografice şi se bazează în mare parte pe raportul iniţial al ziarului New York Times, care titra după două săptămâni de la crimă, “ Treizeci şi opt de oameni au văzut crima şi nu au sunat la poliţie”.
Articolul a fost scris de către Martin Gangsberg în 1964. Criminalul era negru. Cu numai un an inainte, Universitatea din Alabama refuzase să înscrie studenţi negri iar preşedintele Kennedy a trebuit să trimită trupele federale speciale ca să permită celor doi studenţi de culoare, care să înscriseseră, să intre în clădirea facultăţii.
În acelaşi an, doi tineri de culoare, Charles Eddie Moore şi Henry Hezekiah Dee au fost omorâţi, cum altfel decât cu brutalitate, de către Ku Klux Klan. Amândoi aveau nouăsprezece ani. Unul dintre criminali era predicator baptist. Dar la ce ne putem aştepta din partea clerului, dacă însuşi dumnezeu şi-a trimis copilul la moarte?
Partea 2: America anilor ‘60
În mod cert, America anilor ‘60 nu era prietenoasă cu negri. Probabil că dacă criminalul ar fi fost alb, crima lui Kitty nu ar fi fost atât de mediatizată. Se poate. Nu vom ştii niciodată. Dar luaţi în considerare şi faptul că în acelaşi an, o mulţime de alţi oameni au fost omorâţi si nicio altă crimă nu a stârnit atât patos mediatic sau i-a făcut pe psihologi să pună bazele experimentelor sociale. Andrew Goodman, Sam Cooke, Luptătorii Pentru Drepturile Civile din Mississipi şi Michael Schwerner au fost cu toţii omorâţi în 1964. Au fost arestaţi peste 93,000 de răufăcători, criminali şi hoţi numai în New York. Singura excepţie a făcut-o ziua de 9 februarie, între orele 20:00-21:00 când Beatles au concertat live în emisiunea lui Ed Sullivan, iar în New York nu a fost înregistrată nicio crimă timp de o oră.
Partea 3: Martorii genocidului
Experimentul psihologic social al celor doi, Bibb Latané şi John Darley, are însă un sâmbure de adevăr, şi deşi el continuă să fie bazat pe fapte inexacte, efectul de difuzie a responsabilităţii a rămas în continuare valabil. Un exemplu concret şi prezent al acestui efect este razboiul din Rwanda. În 1994, aproximativ 800.000 (adică 20% din populaţia întregii ţări) de cetăţeni Tutsi au fost omorâţi de către compatrioţii lor Hutu, în timp ce Naţiunile Unite asistau neputincioase. Haideţi să le dăm nume, nu neapărat celor 800.000 de mii de oameni, dar celor care au fost implicaţi în asistarea neputincioasă. Romeo Antonius Dallaire a fost General în forţa de mentinere a păcii în Rwanda şi a fost un astfel de martor. Deşi ceruse suport logistic armat, nu mai mult de 5000 de oameni, Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite (în cadrul căruia sunt semnatare 192 din 195 de ţări) a refuzat în mare parte, datorită opoziţiei Statelor Unite care deveniseră sceptice după pierderile din Somalia.
Părăsit în primul rând de către trupele belgiene, Dallaire povesteşte că s-a simţit trădat: “Iată-mă, de unul singur, ca Hercule, în timp ce tatăl şi bunicul meu luptaseră cu 50 de ani în urmă să elibereze Belgia de către fascişti. Îi dispreţuiesc pe belgieni. Ne-au trădat”.
Partea 4 : Ce am învăţat?
Mai nimic. În 2009, locotenentul Mark Gagan de la poliţia din Richmond, USA, povesteşte că o tânără de 15 ani a fost violată în vreme ce martorii priveau – apoi unii s-au hotărât să participe- timp de două ore, până când cineva a catadicsit să anunţe totuşi politia. Alţii au făcut chiar fotografii. Unii au râs. Ce este în neregulă cu noi? Efectul de privitor devine normă. Dacă ne aflăm în mulţime şi vezi că nimeni nu face nimic, atunci “făcutul nimicului” devine normă, iar conformismul este validat cu acte în regulă.
Solomon Asch este un psiholog polonez emigrat în Statele Unite, în 1920, ce a făcut un astfel de experiment. Conformismul este procesul prin care atitudinile, credinţele şi comportamentele unui individ sunt condiţionate de ceea ce este conceput ca fiind percepţia celorlalţi. Conform dicţionarului, este o acceptare mecanică, necritică şi supunere formală, docilă, neprincipială faţă de orice obiceiuri, idei, hotărâri. Herbert Kelman, profesor de psihologie la Universitatea Harvard, a identificat trei tipuri majore de influenţă socială: complianţa, identificarea şi internalizarea. Complianţa, care ar mai putea însemna şi gradul de elasticitate al unui sistem mecanic, este un tip de conformism public, în timp ce îţi poţi încă menţine credinţele particulare. Identificarea este conformitatea cu cineva care este apreciat şi respectat, cum ar fi un unchi super de treabă sau o vedetă locală. În timp ce internalizarea este acceptarea credinţei sau comportamentului şi conformarea atât în mod public cât şi particular.
Partea 5: Totuşi...
Difuzarea responsabilităţii nu este întotdeauna un lucru rău. În cadrul unui pluton de execuţie, doar unul sau doi dintre soldaţi au arma încărcată, acest lucru permiţându-le tuturor, în mod egal, să creadă că nu ei au fost cei care au apăsat pe tragaci. În cazul execuţiei cu scaunul electric, există mai multe butoane de acţionare a curentului electric, dar numai unul singur este funcţional, gardienii sperând că cel apăsat de ei nu este cel real. Această difuzare a responsabilităţii funcţionează nu numai în sensul de asumare dar şi în cea de non-asumare, care uneori este benefică pentru echilibrul psihic al celor implicaţi.
Partea 6: "Nu este vina mea"
În consecinţă, difuzarea responsabilităţii a fost folosită ca o scuză legală de mulţi nazişti în procesul de la Nuremberg şi mai târziu de cei responsabili pentru masacrul de la My Lai. “Eu doar am executat ordine. Nu am putut face nimic” a devenit scuza principală. Nu este adevărat.
Claus von Stauffenberg a făcut ceva.
La fel şi Paul Rusesabagina.
Şi Oskar Schindler.
Şi Lance Orton.
Şi John Busch.
Şi Joe Darby.
Şi Wesley Autrey.
Ştiu. Nu aţi auzit de ei. De Schindler poate, pentru că Steven Spielberg a făcut un film hollywoodian despre el.
Partea 7: Ce putem face?
Cât de justificată este neputinţa şi neimplicarea mea? “Nu este treaba mea, de ce să mă bag?” are o motivaţie solidă, chiar dacă este învăluită într-o alură laşă. Din punct de vedere evoluţionist, este puţin probabil ca eu să îmi asum responsabilitatea pentru faptele altcuiva decât pentru cele ce îmi aparţin. Este firesc să aduc în discuţie comportamentul dezirabil prosocial, însă dictatul sociobiologic îmi spune că sarcina mea majoră este să mă menţin în viaţă. În momentul în care apare impulsul altruist, el poate fi justificat, cu o bătaie foarte lungă, cu o creştere a statusului. Dacă intervin şi reuşesc să salvez victima, acest lucru mă va face erou. Toată lumea iubeşte eroii, iar şansele mele de reproducere cresc o dată cu respectul de sine şi aprecierea celorlalţi. Varianta cealaltă ar fi să nu reuşesc, în care caz aş putea să pierd atât viaţa mea cît şi pe cea a victimei. Un status crescut post-mortem nu prea îmi este de folos, mai ales dacă nu am moştenitori care să beneficieze de el.
Partea 8: Efectul Lucifer sau dracul nu este atât de negru
Sfatul mamelor noastre de a “avea grijă de noi şi de a sta departe de necaz” este justificat. Deşi este dezirabil pro-social, eroismul este împotriva dictatului socio-biologic care îmi porunceşte ca scopul primordial este să rămân teafar şi nevătămat, în timp ce o intervenţie eroică mi-ar putea periclita viaţa. Eroii cu puteri supranaturale nu sunt exemple bune. Superman şi Spiderman nu au existat. Poveştile despre ei ar trebui interzise, nu cele cu Tom şi Jerry sau “De veghe în lanul de secară” a lui Salinger. Superman nu a fost un erou inteligent, altfel ar fi ştiut ca măcar să nu îşi pună chiloţii peste colanţi. Aşadar, ce este un erou? Dicţionarul explicativ al limbii române susţine că un erou este “o persoană care se distinge prin vitejie şi prin curaj excepţional în războaie, prin abnegaţie deosebită în alte împrejurări grele ori în muncă”.
Aşadar, dacă salvez pe cineva de la înec, nu mă pot considera un erou. Nu suntem nici la război şi nici nu dau dovada de abnegaţie în muncă. Spre deosebire de DEX, Merriam Webster avansează o definiţie mai aproape de idealul de erou: un om admirat pentru calităţile sale nobile şi caracterul integru, dar mai ales un om care arată curaj. Teoretic vorbind, avem cu toţii predispoziţia către eroism, ne trebuie doar un factor declanşator. Un erou este o persoană obişnuită care face un lucru neobişnuit în anumite circumstanţe, aşa cum a subliniat Zimbardo în “Efectul Lucifer”. Însă nu toti ne naştem eroi, dar mai ales nu toţi putem deveni eroi. Impulsul altruist generat de neuronii oglindă poate justifica un status crescut. Gândiţi-vă că eroii întotdeauna rămân cu fetele frumoase, cu care în cele din urmă au multe fiice (aşa cum susţine Kanazawa). Toată lumea iubeşte eroii, pentru că ei fac lucruri pe care noi nu le facem. Privind eroismul altora face parte din escapism. Pe de o parte îi invidiăm, iar pe de alta îi compătimim. Însă niciodată nu am vrea să fim în locul lor. Este ca şi cum am privi un film. Este minunat ca cineva salvează lumea sau se aruncă în faţa trenului ca să salveze o fetiţă cazută între şine, însă cine ar face-o cu adevărat? A fii erou este o meserie solicitantă, riscantă, ingrată şi neapreciată. Batman şi Robin Hood au fost proscrişi. Oraşul avea nevoie de ei, însă nu în mijlocul lor.
Să ne întoarcem la prima variantă şi să facem un calcul rapid. Sunt femeie şi observ ca altcineva este atacat, pe înserat. Ce am de făcut? Îmi estimez forţele şi ajung la concluzia că eu singură, neînarmată, nu voi putea face faţă, oricât de mult aş dori acest lucru, atacatorului aşa că, neputincioasă, dar plină de remuşcări, îmi văd de drum. Sigur, voi chema poliţia, însă până la apariţia ei, crima se va fi consumat deja. Ajutorul meu a fost inutil, însă am rămas cu senzaţia că “măcar am încercat”. Zimbardo - autorul experimentului eşuat al Închisorii Stanford- ne-a sfătuit să ne învăţam copiii să lupte cu păcatul inactivităţii şi să lăsam eroul din ei să crească. Pe baza celor spuse de Zimbardo, ar trebui să îmi învăţ fiica de 4 ani că este nu numai admirabil, dar recomandabil să intervină atunci când vede pe cineva fiind atacat cu cutiţul. Aceasta ar putea fi o sentinţă la moarte a propriului meu copil. Totuşi, cum putem scăpa de apatia socială? Putem? Vestea bună este, da, putem dar nu aşa cum a propus Zimbardo. Apatia socială este combatută atunci când realizăm că ce avem de pierdut este mai puţin decât ce avem de câştigat. Iar uneori, viaţa nu este pierderea noastră majoră.
Partea 9: Iraţionalitatea Legii Bunului Samaritean
Utilitarianist vorbind, senzaţia mea însă nu va fi ajutat victima prea mult. Există şi unele ţări care încearcă să combată inerţia spectatorului încadrând legal ajutorul obligatoriu pe care un martor trebuie să îl ofere victimei. Ea se cheamă Legea Bunului Samaritean, iar în Canada şi Australia precum şi în unele state din America de Nord, este un principiu legal care ne obligă la fapte de binefacere. Dacă nu acţionează în timp ce asistă la o crimă de orice natură, se consideră că martorul consimte în mod tacit. Cât de morali suntem însă, dacă am ajuns să legiferăm actele altruiste sau să ne simţim obligaţi de a face bine sub ameninţarea privării de libertate? Nu sfidează această lege insăşi fundaţia altruismului, de a face bine necondiţionat şi din impuls strict moral?
De ce stăm deoparte? Poate din frică, care este în cele din urmă un imperativ sănătos al conservării speciei. Legea organică ne spune “fight or flight” (luptă sau fugi). S-ar putea să nu fii în stare să lupţi. Atunci ce îţi rămâne de făcut? În mediul animal, o gazelă nu va interveni niciodată să scape o altă gazelă din ghearele unui leu. Nici măcar propria mamă a gazelei. Însă noi nu suntem gazele, ci ne consideram oameni, cu un înalt simţ moral, conştiinţă şi un grad de altruism elevat. Aşa să fie? Hai să vedem. Câţi dintre noi ar interveni dacă ar fi martorii unui atac? Latané şi Darley au făcut următorul experiment. Au plasat subiecţii în birouri aşezate în spaţiu deschis, departajate doar de nişte pereţi subţiri, lăsându-i să creadă că mai sunt şi alţi oameni acolo. Apoi au dat drumul unei benzi pe care era înregistrată o voce care cerea ajutor. Când subiectul a crezut că este singura persoană de acolo, 85% dintre ei au sărit să ajute. Când au crezut că mai este şi altcineva, numai 65% au sărit să ajute, iar când au crezut că sunt cel puţin patru alte persoane, procentul a scăzut dramatic la 31%.
De ce nu au intervenit cei treizeci şi opt de martori din New York? Din acelaşi motiv pentru care nu au intervenit 192 de tari în Rwanda. Unii îi zic anonimatul marilor oraşe. Fără faţă, fără nume- este uşor să devii criminal, un anonim social. Dacă psihologia a confirmat vreodată ceva, ea ne-a întărit convingerea că suntem capabili de orice. O dată cu mărimea oraşului, vine şi un grad mare de libertate care implică, de fapt, un grad crescut de anonimat. Iar în umbra anonimatului se nasc mulţi eroi, dar şi mai mulţi monştri. Cei mai mulţi însă sunt nişte spectatori inerţi, nişte simple numere sociale care trăiesc în deriva neasumării.
Statisticile spun că în cazul unui atac, există numai 31% şanse să fii ajutat dacă sunt mai mult de patru martori la incident. Acest lucru însemnând o treime deloc sfântă. Agnostic sau nu, totuşi, roagă-te să nu te afli niciodată printre victime, mai ales daca eşti în mijlocul mulţimii.
