Ultimul marcaj

Astăzi, o clientă mi-a spus ceva care mi-a rămas în suflet: „Când ești pe munte și pierzi drumul, cel mai simplu e să te întorci la ultimul marcaj. Dacă înaintezi, s-ar putea să pierzi timp și efort și să ajungi într-o fundătură.”

Am tot răsucit în minte vorbele ei. Nu despre munte era vorba, ci despre viață. Mi-am dat seama cât de mult ne sperie ideea de a ne întoarce. Avem senzația că e un pas înapoi, că ne-am „înfrânt”. Dar adevărul e că a te întoarce la ultimul marcaj nu înseamnă renunțare, ci înțelepciune. Înseamnă să recunoști că te-ai rătăcit, să-ți dai voie să respiri și să-ți regăsești orientarea. E poate cea mai onestă formă de curaj: aceea de a nu te minți că știi drumul, atunci când nu-l știi.

Și totuși, există momente când marcajele dispar. Când ceea ce înainte părea sigur nu mai există. Când principiile, oamenii sau certitudinile care te ghidau se evaporă și rămâi singur, într-un loc în care nimeni nu ți-a spus vreodată cum să mergi mai departe. Atunci apare dilema: te oprești și sapi acolo, consumându-ți resursele în speranța că vei descoperi ceva, sau îți asumi necunoscutul și mergi înainte, riscând să-ți rupi genunchii pe drumuri neumblate?

Viața nu e doar despre a alege între siguranță și risc. E despre a înțelege că ambele sunt necesare. Evoluția umană a existat pentru că unii au ales să rămână și să exploateze ce aveau, iar alții au avut nebunia de a explora necunoscutul. Fără exploatare nu supraviețuiam. Fără explorare nu evoluam.

Și atunci, ce faci când ești pe muntele tău interior și nu mai vezi niciun semn? Te întorci la ceea ce știi sigur că funcționează, îți aduni forțele și apoi, dacă simți că ai resurse, faci pasul în necunoscut. Uneori vei găsi o fundătură. Alteori vei fi tu cel care lasă un marcaj nou, pe care cineva, într-o zi, îl va urma cu recunoștință.

Pentru că nu există viață fără rătăciri. Nu există drum fără pauze, fără ezitări, fără momente în care te întrebi dacă mai are rost. Dar adevărul e că drumul nu se pierde niciodată cu adevărat. Se pierde doar iluzia că știm dinainte unde duce.

Și poate că marcajele nu sunt pentru a ne conduce la destinație, ci pentru a ne aminti că n-am fost singuri pe potecă. Restul îl facem noi, cu pașii noștri, cu fricile noastre, cu curajul nostru.

Iar dacă într-o zi nu vei găsi niciun marcaj, amintește-ți: poate că e semnul că a venit rândul tău să lași unul în urmă.

Etichetele profesorilor și paradoxul Fii spontan! sau cum să strigi Aprinde-te! unei lumânări ude

Există un tip aparte de profesori care par să fi făcut un jurământ de sărăcie emoțională. Intră în clasă cu aerul unui funcționar blocat pe „se încarcă…” și îți cer să fii vulcan de idei, plin de scântei. „Arată mai mult entuziasm!”, îți spun cu tonul cu care casiera de la supermarket îți cere cardul de fidelitate. Asta nu e pedagogie, e stand-up absurdist.

Problema? Nu doar că vocea lor e moartă, ci că percepția lor e deja îngropată. Psihologia i-a avertizat demult: prima impresie e o ancoră. Dacă li s-a șoptit că „ăsta e un elev bun”, chiar bâlbele par profunzimi shakespeariene. Dacă li s-a spus că „ăsta e un leneș”, atunci chiar și un eseu genial devine „plagiat, sigur l-a ajutat cineva.”

Și nu e legendă urbană: Rosenthal și Jacobson au făcut experimentul. Profesorii au fost păcăliți că unele clase sunt „de elită”, altele „problemă”. Ghici ce? Cei buni au fost tratați cu răbdare și validare, cei răi cu sarcasm și ochi dați peste cap. Rezultatul? Exact ce scria pe etichetă. Efectul Pygmalion: pixul roșu ca baghetă magică, dar în mâna greșită.

Apoi vine framing-ul. Dacă întârzii, profesorul optimist spune: „Probabil a avut o dimineață proastă.” Profesorul pesimist: „Normal, iar n-a învățat nimic, iresponsabilul.” E ca și cum ai privi printr-o lentilă murdară și ai refuza să o cureți, de frică să vezi că elevul chiar s-a schimbat.

Și ironia finală? Profesorii care ucid entuziasmul sunt primii care cer elevilor să „vină motivați de acasă”. Ca și cum școala ar fi un drive-thru emoțional: noi dăm testele, voi aduceți energia. Dar psihologia știe: feedback-ul e combustibilul învățării. Nu nota seacă, nu comparația meschină, ci validarea progresului. Filosofia știe la fel: Aristotel a zis-o acum două mii de aniȘ „suntem ceea ce facem repetat.” Dacă repeți că elevul e prost, prost va deveni.

Dar nu, e mai comod să fii autosuficient. Mulți profesori trăiesc în autoservirea ego-ului: știu tot, au văzut tot, n-au nimic de învățat. Respectul e obligatoriu, dar responsabilitatea de a inspira? Opțională, mulțumesc.

Un mic secret, dragilor: entuziasmul nu se predă cu ton de jandarm, ci se transmite ca un virus. Dacă vii în clasă cu aceeași energie cu care un modem din 2001 făcea „trrrr-bzzz”, nu ai cum să le ceri elevilor artificii. E ca și cum ai închide lumina și ai ordona: „Luminați voi clasa cu retinele!”

Dacă profesorii ar lua din psihologie conștiența biasurilor și din filosofie obiceiul de a-și pune la îndoială propriile certitudini, școala ar fi altă poveste. Dar pentru asta ar trebui să accepte un adevăr incomod: nu doar elevii trebuie să muncească. Și profesorii trebuie să-și lase etichetele la ușă.

Până atunci, „Fii spontan!” rămâne sloganul ridicol al unei educații care cere flăcări, dar vine la oră cu bricheta goală.