Sensul, ca unitate cuantificabila

Imaginează-ți că am putea cuantifica sensul în sine ca pe o resursă finită – la fel ca apa sau energia. Să presupunem că fiecare interacțiune, fiecare privire, fiecare cuvânt spus sau scris ar consuma o mică "unitate de sens" dintr-o rezervă tot mai redusă. Problema este că avem doar un număr limitat de astfel de unități în viață, iar odată ce le-am epuizat, sensul dispare.

Gândește-te: am mai derula la fel de automat prin feed-uri? Am petrece ore întregi pe e-mailuri lipsite de substanță sau am sta prin ședințe triviale, fără scop? Am mai lăsa cuvintele să se piardă în aer sau, mai rău, am arunca afirmatii goale în care nici noi nu credem? Sau am începe să alegem cu grijă, extrăgând sensul doar în conversațiile și interacțiunile care contează cu adevărat?

Poate că am folosi cu adevărat potențialul nesfârșit de sens din fiecare cuvânt și din fiecare moment.

Imaginând sensul ca pe o resursă limitată, ne invită să reflectăm la cât de des ne lăsăm prinși într-un flux continuu de activități și interacțiuni automate, fără să ne întrebăm dacă ele aduc cu adevărat valoare. Dacă fiecare „unitate de sens” pe care o consumăm ar fi palpabilă, precum o monedă prețioasă, am putea începe să vedem cât de risipitoare devine viața noastră zilnică în fața unor scopuri abstracte și nesatisfăcătoare.

Majoritatea conversațiilor noastre de zi cu zi sunt pline de convenții sociale. Întrebăm „Ce mai faci?” fără să ne dorim un răspuns autentic, răspundem mecanic și evităm adesea momentele de vulnerabilitate. Dacă sensul ar avea un preț, poate am avea mai puține conversații banale și am căuta să purtăm discuții în care să explorăm gânduri profunde, vulnerabilități, perspective. Și poate, în loc să evităm disconfortul, am descoperi o nouă dimensiune a apropierii umane.

Cât de des suntem cu adevărat prezenți în moment? Poate că vorbim cu cineva, dar gândurile ne sunt departe, încercând să bifăm activități viitoare sau preocupări constante. Dacă am privi prezența ca pe o formă de investiție a „unităților de sens”, am realiza că mintea absentă irosește resurse valoroase. Poate că am trăi în moment cu o intenție mai mare, aducând astfel o claritate mai profundă fiecărui moment și o conectare reală cu cei din jur.

Trăim într-o lume suprasaturată de comunicare: e-mailuri, mesaje, notificări, statusuri pe rețelele sociale, toate îndemnându-ne să spunem sau să „reacționăm” la fiecare detaliu, chiar și la cele lipsite de importanță. Dacă fiecare mesaj trimis sau primit ar consuma sens, probabil că am începe să fim mai selectivi. Am trece dincolo de comunicarea funcțională sau de suprafață și am căuta cuvinte care contează, mesaje care transmit emoții reale sau creează un impact.

O resursă finită de sens ne-ar forța să evităm răspunsurile automate la stimuli, ca în conversațiile din rețelele sociale sau în comentariile banale la postări. Am căuta, mai degrabă, să facem pauze și să ne întrebăm ce este, de fapt, important. În loc de a răspunde pur și simplu pentru că asta se așteaptă, poate am învăța să rămânem tăcuți, să oferim răspunsuri doar atunci când avem ceva autentic de spus.

Într-un univers digital nesfârșit, derulăm pagini la nesfârșit, consumați de ideea că „poate următorul post” va aduce acea „scânteie de sens” pe care o căutăm. Dacă fiecare scroll ar reduce resursa limitată de sens, am începe poate să folosim timpul online într-un mod mai intenționat. Ne-am întreba mai des dacă ceea ce vedem chiar ne îmbogățește viața sau ne apropie de ceea ce contează pentru noi.

Privind întreaga viață ca pe o colecție de alegeri de sens, am deveni mai conștienți de direcțiile pe care le urmăm. Am reconsidera activitățile de zi cu zi, relațiile în care investim și poate chiar cariera pe care o alegem, toate în funcție de cât de mult sens ne aduc înapoi. Am înțelege că suntem responsabili pentru modul în care ne consumăm „unitățile de sens” și că, atunci când alegem activități sau oameni care ne oferă puțin, ne privăm de o viață mai bogată și mai profundă.

Desigur, la baza acestui concept stă un paradox: dacă am ști că sensul e limitat, am ajunge probabil să trăim mai intens, dar am putea trăi cu o tensiune constantă de a „nu-l irosi”. Aici, poate, învățătura ar fi să ne găsim propriul echilibru – să înțelegem că nu fiecare moment trebuie să fie „semnificativ”, dar că putem trăi cu intenție. Poate că, în fond, viața este o artă, iar sensul este doar culoarea pe care o alegem să o punem pe pânza noastră.

Exista o diferență subtilă, dar importantă, între sens și semnificație, chiar dacă adesea sunt folosite interschimbabil.

Sensul se referă, de obicei, la direcția sau scopul general al unui lucru. Este ceea ce oferă orientare sau valoare într-un context mai larg și poate fi văzut ca răspuns la întrebarea „De ce?”. De exemplu, atunci când vorbim despre sensul vieții, ne referim la scopul profund al existenței noastre, la motivul pentru care trăim, la înțelesurile fundamentale care ghidează viața. Sensul este, așadar, o valoare pe care o atribuim existenței sau experiențelor noastre, ceva ce dă coerență și direcție acțiunilor și deciziilor.

Semnificația, pe de altă parte, se referă mai concret la ceea ce reprezintă un anumit simbol, cuvânt, gest sau eveniment într-un context specific. Este mai contextuală și este mai aproape de un nivel interpretativ, legat de înțelesul atribuit unui anumit detaliu. Semnificația răspunde la întrebarea „Ce înseamnă asta?” și este, în general, mai precisă decât sensul. Poate avea multiple fațete și poate varia între persoane, culturi sau situații diferite.  

Dacă vorbim despre viață, sensul vieții poate implica întrebări existențiale, cum ar fi „Pentru ce trăiesc?”, „Ce mă motivează să merg mai departe?”, în timp ce semnificația vieții poate fi găsită în experiențe, interacțiuni și simboluri mai mici, cum ar fi momentele de conexiune profundă cu alți oameni, reușitele personale sau valorile culturale care oferă o interpretare mai particulară a unei trăiri.

Sensul se referă la o idee mai amplă de scop și coerență în viață, un fir călăuzitor ce leagă întreaga experiență.

Semnificația se referă la înțelesurile individuale și concrete pe care le atribuim unor simboluri, evenimente sau acțiuni în funcție de context.

Într-un mod frumos paradoxal, sensul dă o direcție vieții, iar semnificația o îmbogățește, oferindu-i nuanțe și profunzime în fiecare moment trăit.

Ideea de „unități de sens” nu este complet nouă, dar reinterpretarea și utilizarea sa ca o resursă finită poate fi considerată inovatoare și relevantă pentru contextul contemporan. În filozofie, psihologie și studii asupra comunicării, au fost explorate concepte legate de sens, semnificație și valoarea interacțiunilor umane, însă exprimarea acestora în termeni de unități de consum poate oferi o nouă dimensiune și o abordare practică.

În filosofia existențială, gânditori precum Viktor Frankl sau Jean-Paul Sartre au discutat despre sensul vieții ca despre o nevoie umană fundamentală. Frankl, în special, a subliniat că găsirea sensului în suferință și în condiții dificile este esențială pentru bunăstarea psihologică. Totuși, abordarea sa nu implica o cuantificare a sensului în unități, ci mai degrabă o explorare a semnificației subiective a experiențelor individuale.

Psihologii au studiat și ei conceptul de sens, adesea în legătură cu teoria nevoilor umane, cum ar fi cele enunțate de Abraham Maslow. În acest cadru, sensul poate fi văzut ca parte a nevoilor superioare, cum ar fi autoactualizarea. Totuși, nu s-a discutat în mod frecvent despre „unități” în termenii în care am propus noi, adică o resursă limitată.

În era digitală, cu informația abundentă și interacțiunile superficiale, conceptul de unități de sens devine foarte relevant. Trăim într-o lume în care suntem bombardați cu stimuli și informații, iar ideea că am putea „consuma” sensul prin aceste interacțiuni banale este o observație pertinentă. Această abordare ar putea încuraja o reevaluare a modului în care ne raportăm la comunicare, interacțiuni și chiar la social media.

Reinterpretarea sensului ca o resursă limitată poate fi considerată o noutate în gândirea contemporană, punând accent pe responsabilitatea personală și alegerea conștientă a modului în care ne gestionăm interacțiunile. Într-un context în care suntem adesea distrași sau copleșiți, ideea de a „investi” unități de sens în conversații semnificative și experiențe profunde poate oferi o nouă motivație pentru a trăi cu intenție.

Astfel, în timp ce ideea de sens și semnificație este bine ancorată în gândirea filozofică și psihologică, conceptul de „unități de sens” aduce o perspectivă proaspătă și provocatoare, invitându-ne să ne reconsiderăm modul în care ne raportăm la propriile experiențe și interacțiuni. Aceasta poate stimula o conștientizare mai profundă asupra valorii fiecărui moment, promovând un stil de viață mai intenționat și mai împlinit.

Foto de Karen Nicolescu

Daca nu ai un narcisist acasa, multumeste-te cu un alexitimic

 

Alexitimicul e noul narcisist la modă: dacă nu ai un narcisist acasă, mulțumește-te cu un alexitimic – sunt mai ușor de găsit și terapia e mai ieftină.

În zilele noastre, parcă fiecare ședință de terapie, discuție la cafea sau postare pe Facebook ne aduce față în față cu „marele diagnostic”: narcisismul. Fiecare pare să aibă un „ex” narcisist, un șef narcisist sau un prieten narcisist. Dar ce-ar fi dacă, în loc să alergăm cu toții după acest narcisist închipuit, am realiza că, de fapt, avem de-a face cu o variantă mai accesibilă? Da, dragii mei, în spatele acelei priviri goale, acelei insensibilități glaciare, s-ar putea ascunde doar... un alexitimic.

Termenul „alexitimie” se referă la incapacitatea de a recunoaște, înțelege și exprima emoții, atât pe ale proprii, cât și pe ale celorlalți. Institutul Max Planck a dezvăluit că persoanele cu alexitimie au dificultăți reale la nivel neurologic, în special în cortexul insular – partea responsabilă de procesarea emoțiilor. Practic, pentru ei, emoțiile sunt la fel de greu de descifrat ca un manual de inginerie navală: e ceva acolo, dar nimic din ce-ar putea să îi ajute să facă față unui moment sensibil sau să ofere o vorbă bună.

Ei bine, pentru mulți dintre noi, Titanic este o epopee emoțională. Vedem marea iubire dintre Jack și Rose, simțim tragedia și ne amintim, inevitabil, de acea scenă când Jack nu primește loc. Dar ce vede un alexitimic? În primul rând, observă că vaporul a fost proiectat prost – nimic nou acolo. Poate că vor menționa și faptul că „a fost o problemă de inginerie navală” și vor ridica din umeri. Iar când Jack dispare în ape, singurul lor comentariu s-ar putea să fie un pragmatic „ar fi trebuit să ia o vestă de salvare, doar a fost neglijență.”

Dacă un narcisist îți face zile fripte cu un ego enorm și o sete inepuizabilă de validare, alexitimicul oferă o formă de neglijență mai subtilă. Narcisicul are o agendă clară: să fie în centrul atenției, să obțină confirmare. Alexitimicul? Ei bine, el nu caută nimic – nici măcar nu înțelege ce e de găsit. De fapt, dacă ești lângă un alexitimic și te trezești plângând, cel mai probabil te vor privi de parcă te-ai stricat pe undeva. Când îi întrebi dacă măcar înțeleg de ce ești supărat, răspunsul poate suna ca un ghid de supraviețuire tip The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy: „Nu intra în panică, doar repară-te, dacă poți.”

Dacă îi întrebi ce părere au despre povestea lui Jack și Rose, e foarte posibil să înceapă să întrebe de ce nu s-a gândit nimeni la o soluție mai eficientă. Emoțiile? Da, ele nu fac parte din tabloul final.

Sfaturi pragmatice și lipsa oricărei empatii: Povestești despre o zi grea la muncă, despre șeful enervant care ți-a criticat tot ce ai făcut? Un narcisist probabil te-ar întrerupe să îți spună cât de greu îi e lui. Dar un alexitimic te va întreba, serios și nonșalant: „Și ce ai de gând să faci în legătură cu asta?” Practic, în loc de o empatie călduroasă, primești soluții tehnice – doar că tu nu ești un calculator care poate fi „reparat.”

Indiferență absolută la situațiile încărcate emoțional: De la despărțiri dureroase până la vești tragice, alexitimicul va rămâne calm, ca o barcă pe lac. Ai pierdut pe cineva drag? E posibil să-ți ofere un scurt „Asta-i viața,” fără să înțeleagă de ce pentru tine e mult mai mult decât atât.

Dacă despărțirea de un narcisist poate necesita ani de terapie intensivă și o reconstrucție majoră a stimei de sine, relația cu un alexitimic nu te va lăsa distrus, ci mai degrabă epuizat de atâtea încercări nereușite de comunicare emoțională. Ei sunt mai accesibili din punct de vedere „economic” – pentru că nu au nevoie de confirmare, de laude constante, de adulație. Tot ce cer e un minim de „spațiu” emoțional, care pentru tine va părea mai degrabă o distanță glacială.

Așadar, data viitoare când cineva din jur îți pare total insensibil, mai gândește-te. Poate că nu e un narcisist care te subjugă cu ego-ul lui, ci pur și simplu un alexitimic. Dacă e să alegem între un narcisist care îți cere totul și un alexitimic care nu cere nimic, poate că această „variantă economică” nu e chiar cea mai rea. Cel puțin, terapia de ieșire e mai puțin costisitoare și, cine știe, poate vei ajunge chiar să apreciezi că ai lângă tine un „echipament emoțional” mai ușor de întreținut.

Într-o lume plină de narcisici diagnosticați de fosti partenneri de viata, poate că e timpul să ne reorientăm vocabularul: nu mai avem nevoie de narcisici în viața noastră, când avem din plin alexitimici. Și da, se pare că nu ne va costa atât de mult să „scăpăm” de ei.

Ilustratie de Karen Nicolescu.

Bine ati venit in era gaslighting-ului de weekend si a pseudo-psihologiei la cafea!

Ah, frumosii ani 2020, perioada în care toata lumea e psiholog de bar, gata să diagnosticheze tipurile de „personalitate toxică” la o cafea și un scroll pe Insta. Da, azi toată lumea are un doctorat în relatii toxice și psihologia narcisismului și, dacă-i asculți, ți-ar putea face chiar și un profil psiho-patologic al fostului din facultate.

De nou, gaslighting-ul, narcisismul și manipularea sunt ca pâinea și untul fiecărei conversații decente. Toată lumea îți spune despre ei, dar nimeni nu pare să știe cum să-i recunoască în propriile relații. Și ce să mai vorbim de acele postări vagi, „deep” despre „persoanele toxice” care fac și desfac relații, fără să-ți dai seama că, poate, poate chiar tu joci un rol în acest show al dramelor auto-provocate.

Narcisistul e noul mascul alfa. Vă aduceți aminte când bărbații erau doar…bărbați? Acum, parcă mai toți sunt „narcisiști” sau „toxici,” și am ajuns să-i căutăm exact pe cei cu aceste calități, ca pe un fel de trofeu. O, dar nu-i așa că suntem mândri când putem spune: „Fostul meu era un narcisist clasic”? Pe bune, parcă am primi un premiu dacă am reușit să supraviețuim lângă cineva cu o personalitate atât de „complexă.” Și nu, faptul că poate el doar avea o zi proastă sau nu își dorea o discuție despre „ce simți” nu înseamnă că era narcisist. Dar hei, trăim vremuri dramatice, și cine nu vrea o poveste în care să fie eroul neînțeles care a suferit?

Gaslighting: Sportul Național al Relațiilor Postmoderne

Bine, hai să recunoaștem. Dacă ești într-o relație în care lucrurile nu merg chiar bine, evident că partenerul tău face gaslighting, nu? În fond, dacă el nu-ți aprobă toate emoțiile și dacă îndrăznește să aibă o opinie diferită, clar, e manipulator. Dar cum e gaslighting-ul acesta văzut azi? E ca o etichetă de designer. Îți validează suferința și te scutește să te uiți în oglindă să vezi ce nu funcționează de fapt.

Acum, să fim serioși. E drept că există oameni care își fac un hobby din a te face să te simți prost. Dar ce nu vedem e că, uneori, „manipularea” de care ne plângem e doar nevoia noastră de a transforma fiecare discuție neplăcută într-un atac personal. La urma urmei, e mai ușor să spui că ai fost „gaslightuit” decât să recunoști că poate uneori chiar exagerezi cu propriile reacții, nu-i așa?

„Psihologia Toxicității” – Materie De Bază la Facultatea de Social Media

Să fim clari: majoritatea oamenilor știu despre psihologia narcisismului cam cât știu despre fizica nucleară. Dar asta nu-i împiedică să îți explice, într-o conversație de 5 minute, toate trăsăturile narcisice ale cuiva, doar pentru că au citit două postări pe social media. E aproape un spectacol comic – stai la masă cu cineva care îți povestește despre cum „a înțeles el/ea totul” după ce a citit un articol vag despre personalități toxice. Cât despre diferența dintre un narcisist autentic și un tip cu o personalitate puțin mai puternică? Ah, detalii.

Adevărul e că, în zilele noastre, nu mai poți scăpa. Oriunde te uiți, oamenii sunt experți. Mai nou, fiecare a avut cel puțin un partener narcisist în viață. Și dacă te uiți cu atenție la aceleași persoane, o să vezi că același tipar de „persoană toxică” apare iar și iar în viața lor. Acum, nu vreau să insinuez nimic, dar uneori e util să ne întrebăm: oare partenerii sunt toxici sau poate sunt atrași de un model de relație pe care nici ei nu-l pot defini?

Postările Vagi pe Social Media: Mesajele Cifrate Ale Victimelor Moderne

Și dacă tot am ajuns aici, să nu uităm de celebrul „vaguebooking,” acele postări criptice gen „Sunt puternică și merit mai mult!” sau „Într-o zi, oamenii toxici vor înțelege ce-au pierdut.” Ah, sublim! Aceste mesaje sunt concepute ca să provoace un val de compasiune din partea prietenilor care n-au altceva mai bun de făcut decât să lase un emoji „❤️”. Dar cineva știe foarte bine cui sunt adresate. Fostul tău sigur va vedea postarea și va înțelege cât de mult a pierdut, nu?

„Și Tu Ești Manipulativ… Dar Nu Contează”

Partea cea mai amuzantă? Mulți dintre cei care vorbesc despre „persoanele toxice” și „cum să te protejezi de manipulare” aplică aceleași tactici în mod inconștient. Te-ai gândit vreodată că, atunci când postezi indirect și „la mișto” despre cineva, încerci de fapt să-l manipulezi? Da, da, e acea mică ironie a vieții – ne plângem de manipulare și toxici, dar tot noi facem același lucru, doar că „la nivel emoțional”.

E O Artă Să Trăiești „Toxic” În Timp Ce Vorbești Despre Toxici

Așa că, dragi experți de buzunar, să ne bucurăm de această epocă minunată în care fiecare e expert în gaslighting, fiecare a fost „rănit” de un narcisist, și fiecare poate să dea lecții despre manipulare. Până la urmă, cine are nevoie de terapie când avem Instagram?

Ilustratie de Karen Nicolescu.