Psiholog DIANA NICOLESCU - Cabinet de Psihoterapie

Microagresiunile sunt comportamente, comentarii sau acțiuni aparent banale, dar care pot transmite mesaje negative și dăunătoare către anumite persoane sau grupuri. Deși deseori neintenționate, aceste remarci au un efect cumulativ profund, generând disconfort, stres și, în cele din urmă, un mediu de lucru sau social toxic. Microagresiunile pot apărea în diverse contexte și pot fi direcționate către orice aspect al identității unei persoane, cum ar fi genul, rasa, orientarea sexuală, dizabilitatea sau chiar obiceiurile și comportamentele la locul de muncă. Microagresiunile sunt, adesea, mascate sub forma unor „sfaturi binevoitoare”, remarci personale sau exprimarea unor opinii aparent nevinovate. Cu toate acestea, ele pot avea un impact semnificativ asupra celor care le receptează. Să analizăm câteva exemple concrete care evidențiază acest tip de interacțiuni subtile și impactul lor. Exemple de microagresiuni: 1. „Mie nu îmi place să tip, ar fi bine să îți pui aparat auditiv.” Acest com

Gândirea (fals) pozitivă este un imperativ social pe care ne forţăm să îl impunem atunci când emoţiile noastre, de regulă negative, sunt în contradicţie cu ceea ce afişăm. Gândirea (fals) pozitivă este un relativism cultural. În SUA, de pildă, oamenii se simt obligaţi să afişeze o mină optimistă, veselă, pusă pe treabă, atunci când, de fapt, se simt demotivaţi, trişti sau chiar deprimaţi. Frica de respingere socială este suficient de puternică încât să acţioneze în mod negativ asupra celui care ar putea căpăta ajutor, în loc să disimuleze o stare ireală de fericire, întârziind procesul de vindecare şi afectând stima de sine. A fi deprimat sau a gândi negativ, în unele societăţi, echivalează cu a avea o boală contagioasă. Într-un fel, acest lucru este parţial adevărat, întrucât, intuitiv ne asociem cu persoanele spumoase, vesele şi care afişează o mină optimistă, evitându-i pe cei care par deprimaţi şi care au o gândire negativă. Evitarea lor nu face decât să le adâncească starea, alime

În vremuri nu foarte îndepărtate, „îngrijirea de sine” era o practică reală, profundă, gândită pentru cei care se aflau la limita epuizării emoționale și fizice – medici, profesioniști copleșiți, oameni care simțeau că totul se prăbușește sub presiunea constantă a responsabilităților. Adevărata îngrijire de sine era despre găsirea echilibrului într-o viață haotică, despre recâștigarea controlului când toate păreau că scapă de sub el, despre a fi bun cu tine însuți în momentele cele mai dificile. Medici, psihologi, asistente și alte persoane aflate în prima linie – pentru acești oameni, îngrijirea de sine era o necesitate, nu un moft. Îngrijirea de Sine ca Spectacol și Performanță Socială Dar, cum se întâmplă cu orice concept bun, wellness-ul modern a pus rapid mâna pe termen și l-a transformat în ceva complet superficial: spa-uri pline de petale de trandafir, retreat-uri „de regăsire” și poze cu lumânări parfumate pe Instagram. E o mini-producție teatrală, nu o practică de refacere rea

În ultimii ani, termenul „traumă” a fost extins în mod îngrijorător pentru a descrie experiențe care, în mod tradițional, nu ar fi fost considerate traumatice. Dr. Kostadin Kushlev, profesor la Universitatea Georgetown, explică: „Există acest fenomen în limbaj în care cuvintele, în timp, își pierd sensul original. Și cred că, într-un fel, acest proces se întâmplă cu cuvântul ‘traumă.’ ‘Trauma’ este folosită pentru a descrie ceva care persistă în timp—o experiență nerezolvată ani mai târziu. Dar orice experiență negativă din copilărie nu este, neapărat, traumatică.” Suprautilizarea Termenului: O Criză de Înțelegere Psihologică și Socială Observația lui Kushlev evidențiază o problemă mai largă: abuzul termenului „traumă” nu este doar o simplă extensie lingvistică, ci reflectă o criză culturală și psihologică. Această tendință de a eticheta orice neplăcere ca fiind traumatică subminează înțelegerea reală a suferinței și cultivă o cultură a fragilității. În loc să dezvoltăm reziliență, înv

Întotdeauna am avut o relație specială cu sunetele. Le-am studiat, le-am folosit ca unelte și, poate mai mult decât atât, le-am interpretat ca o parte esențială a muncii mele ca psihoterapeut. Dar ce se întâmplă atunci când, într-o zi, aceste sunete se pierd? Cum îți mai asculti clientul când începi să nu mai auzi? În liniștea mea, aud altfel. Vorbesc mai puțin și privesc mai mult. Acord mai multă importanță pauzelor din discursuri, momentelor în care privirea cuiva se frânge sau umerii se lasă. Empatia nu mai este doar o abilitate, ci un limbaj secret, un cod pe care încerc să-l descifrez fără ajutorul sunetelor. Cu o pierdere a auzului de 80% pe partea dreaptă, mă simt ca și cum aș merge prin viață cu un fel de voal între mine și lume. Vocea fiecărei persoane pe care o ascult devine mai difuză, ca și cum aș pluti în mijlocul unei ape liniștite, unde cuvintele ajung la mine cu întârziere, amestecate, deformate. Mă uit la clienții mei mai atent acum, mă uit la micile grimase pe care le

Discalculia este o tulburare specifică de învățare care afectează capacitatea unei persoane de a înțelege și a lucra cu numere. Pentru mulți, este o luptă cu ceva care pare invizibil, de neatins: matematica. Totuși, pe măsură ce cercetările evoluează, începem să descoperim nu doar mecanismele care stau la baza acestei dificultăți, dar și cât de profund este creierul nostru conectat la concepte abstracte precum numerele și zero-ul. Un punct de pornire pentru o înțelegere mai bună a discalculiei poate veni surprinzător dintr-o direcție neașteptată: unele triburi indigene, cum ar fi tribul Pirahã din Amazon, care trăiesc fără un sistem numeric propriu-zis. Acești oameni nu au cuvinte pentru numere precise, bazându-se doar pe termeni generali, cum ar fi „câteva” sau „multe”. Aceasta ridică o întrebare fascinantă: cum reușesc aceștia să navigheze prin viață fără a folosi numere în mod abstract, așa cum facem noi? Și ce putem învăța despre creier și matematică din acest mod de viață? În aces

Trăim într-o epocă digitală în care tehnologia ne-a schimbat profund viața. Printre obiceiurile care au devenit o parte constantă a zilelor noastre se află scroll-ul infinit – acel gest de glisare fără sfârșit prin fluxuri de postări, meme-uri, articole și imagini. Este ceva pe care îl facem fără să ne gândim prea mult, dar de ce suntem atât de atrași de acest gest repetitiv? Și, mai important, ce efecte are asupra noastră pe termen lung? Pentru a înțelege mai bine acest fenomen, este interesant să-l privim atât prin prisma psihologiei, cât și a filosofiei . Aceste două perspective ne pot dezvălui nu doar motivele din spatele comportamentului nostru, ci și impactul mai profund pe care scroll-ul infinit îl are asupra felului în care ne trăim viața. Din punct de vedere psihologic, scroll-ul infinit este conceput să ne țină captivi. Cu fiecare glisare, feed-ul ne arată o nouă informație sau o imagine care ne poate stârni interesul. În acest proces, creierul nostru eliberează mici doze de