Microagresiunile: Mesaje subtile care creează un mediu ostil

Microagresiunile sunt comportamente, comentarii sau acțiuni aparent banale, dar care pot transmite mesaje negative și dăunătoare către anumite persoane sau grupuri. Deși deseori neintenționate, aceste remarci au un efect cumulativ profund, generând disconfort, stres și, în cele din urmă, un mediu de lucru sau social toxic. Microagresiunile pot apărea în diverse contexte și pot fi direcționate către orice aspect al identității unei persoane, cum ar fi genul, rasa, orientarea sexuală, dizabilitatea sau chiar obiceiurile și comportamentele la locul de muncă.

Microagresiunile sunt, adesea, mascate sub forma unor „sfaturi binevoitoare”, remarci personale sau exprimarea unor opinii aparent nevinovate. Cu toate acestea, ele pot avea un impact semnificativ asupra celor care le receptează. Să analizăm câteva exemple concrete care evidențiază acest tip de interacțiuni subtile și impactul lor.

Exemple de microagresiuni:

1. „Mie nu îmi place să tip, ar fi bine să îți pui aparat auditiv.”

Acest comentariu este o microagresiune față de persoanele cu deficiențe de auz. Pe lângă lipsa de sensibilitate față de situația persoanei, remarca sugerează că aceasta ar trebui să se conformeze nevoilor vorbitorului, și nu invers. Impunerea unei soluții necerute, cum ar fi purtarea unui aparat auditiv, este un exemplu de invalidare a experienței și nevoilor persoanei afectate.

2. „Trebuie să îți echilibrezi energiile masculine și feminine și te provoc să vii în fustă.”

Acest comentariu pune presiune pe o persoană să se conformeze unor norme de gen și perpetuează stereotipuri. Această „provocare” reduce complexitatea identității de gen la un simplu simbol vestimentar și promovează o viziune rigidă asupra „echilibrului” dintre masculinitate și feminitate.

3. „Îți stă bine machiată.”

Deși pare un compliment, poate fi perceput ca o microagresiune. Subtextul poate sugera că persoana arată mai bine sau este mai acceptabilă atunci când respectă standardele estetice impuse de societate. În loc să fie un simplu compliment, comentariul poate reflecta o presiune subtilă asupra femeilor de a respecta anumite norme de frumusețe.

4. „Îți ofer statul, dacă vrei să îl asculți.”

Aceasta este o microagresiune prin tonul paternalist și condescendent. Sugerează că persoana căreia i se adresează nu ar fi suficient de competentă să ia o decizie fără „ajutor”. Remarca creează o ierarhie informală, plasând vorbitorul într-o poziție de superioritate și invalidând profesionalismul sau autonomia interlocutorului.

5. „Îți spun ca de la colegă la colegă.”

Această frază poate părea o formulă de apropiere, dar poate reflecta o microagresiune prin faptul că induce ideea unui standard diferit de comunicare între persoane de același gen. De asemenea, poate sugera că genul influențează modul de a comunica sau a aborda o situație, lucru care poate diminua valoarea profesională a relațiilor bazate pe competență și merit.

6. „Mă deranjează balansoarul cu delfini (perpetuum mobile) de pe biroul tău, dar eu pun muzică.”

Această frază reflectă o microagresiune prin care se invalidează preferințele unei persoane, în timp ce autorul își justifică propriile comportamente perturbatoare. Subtextul arată o lipsă de considerație față de echilibrul la locul de muncă și o impunere a preferințelor personale, în ciuda faptului că ele ar putea fi mai deranjante.

7. „Mi-ai aruncat o privire și ai avut două săptămâni să te justifici, iar dacă vom mai fi colege trebuie să explici.”

Aceasta este o formă de microagresiune prin presiunea nerezonabilă și autoritară exercitată asupra celeilalte persoane. În primul rând, un simplu gest (o privire) este exagerat și transformat într-o problemă de justificare prelungită, sugerând o interpretare extrem de personalizată și o cerință de „explicație” care creează un mediu de lucru ostil. Aceasta reflectă o dinamică dezechilibrată de putere și control și implică o formă de manipulare emoțională. Mesajul este nu doar unul de supraveghere nejustificată, dar și de umilire prin forțarea persoanei să se explice pentru un gest trivial.

Impactul unui ton ridicat asupra colegilor

Un ton ridicat constant la locul de muncă poate fi un alt mod de a crea un mediu ostil. Chiar dacă intenția nu este agresivă, tonul ridicat poate fi perceput ca o formă de intimidare sau control. Impactul său asupra colegilor poate include:

• Creșterea nivelului de stres: Persoanele expuse frecvent unui ton ridicat se pot simți sub presiune, ceea ce le afectează bunăstarea emoțională și performanța.

• Tensiuni interpersonale: Un ton ridicat poate duce la deteriorarea relațiilor de muncă, creând un climat de neîncredere și lipsă de respect.

• Crearea unui mediu ostil: Atunci când tonul ridicat este combinat cu alte microagresiuni, locul de muncă poate deveni unul toxic, în care angajații se simt intimidați și nesiguri.

Cum contribuie microagresiunile la un mediu ostil?

Microagresiunile, în combinație cu alte comportamente precum tonul ridicat, pot contribui la crearea unui mediu ostil la locul de muncă. Când aceste interacțiuni sunt frecvente, ele pot duce la scăderea încrederii, afectarea relațiilor interpersonale și creșterea nivelului de stres. Un mediu ostil se formează atunci când angajații nu se simt respectați, ci mai degrabă controlați sau marginalizați. Chiar dacă microagresiunile sunt deseori neintenționate, impactul lor este unul real și poate contribui la disfuncționalitatea unei echipe.

Microagresiunile, precum comentariile aparent inofensive sau comportamentele paternaliste, au un efect cumulativ negativ, care poate transforma treptat un mediu de lucru într-unul ostil. Este esențial ca fiecare persoană să fie conștientă de modul în care interacțiunile sale pot afecta pe ceilalți și să contribuie activ la crearea unui spațiu de lucru respectuos și empatic. Fiecare dintre noi are responsabilitatea de a reflecta asupra propriilor cuvinte și comportamente, pentru a evita perpetuarea unor dinamici de putere și control care dăunează relațiilor interpersonale.

Ilustratie Karen Nicolescu (acuarele, creion)

Despre cat de daunatoare poate fi gandirea (fals) pozitiva

Gândirea (fals) pozitivă este un imperativ social pe care ne forţăm să îl impunem atunci când emoţiile noastre, de regulă negative, sunt în contradicţie cu ceea ce afişăm. Gândirea (fals) pozitivă este un relativism cultural. În SUA, de pildă, oamenii se simt obligaţi să afişeze o mină optimistă, veselă, pusă pe treabă, atunci când, de fapt, se simt demotivaţi, trişti sau chiar deprimaţi.

Frica de respingere socială este suficient de puternică încât să acţioneze în mod negativ asupra celui care ar putea căpăta ajutor, în loc să disimuleze o stare ireală de fericire, întârziind procesul de vindecare şi afectând stima de sine. A fi deprimat sau a gândi negativ, în unele societăţi, echivalează cu a avea o boală contagioasă. Într-un fel, acest lucru este parţial adevărat, întrucât, intuitiv ne asociem cu persoanele spumoase, vesele şi care afişează o mină optimistă, evitându-i pe cei care par deprimaţi şi care au o gândire negativă. Evitarea lor nu face decât să le adâncească starea, alimentând şi mai mult depresia, aceasta devenind în cerc vicios. Astfel, oamenii au învăţat să mimeze un comportament (fals) pozitiv o dată pentru a îi induce pe ceilalţi în eroare („Vezi, nu e nimic în neregulă cu mine") şi în al doilea rând din autoamăgire („Dacă îmi spun suficient de des că sunt bine, voi fi în final bine").

Acest tip de gândire este mai degrabă „wishful thinking" - îmi doresc să - şi nu e obligatoriu să se întâmple. În plus, creează atât presiune, cât şi expectanţa că va trebui în final să mă simt bine. De la dorinţă la schimbare sunt foarte multe etape de parcurs.

„Gândeşte pozitiv!" devine astfel un sfat contraproductiv pentru că nu numai că trebuie să facem faţă obstacolelor reale, care ne întristează, dar trebuie să ne luptăm şi cu gândirea negativă. Psihologul Barbara Ehrenreich spune că fericirea şi gândirea pozitivă nu sunt acelaşi lucru. Fericirea e în primul rând o emoţie, un construct subiectiv care variază de la mici bucurii la stări intense de plăcere, pe când gândirea pozitivă este o formă de disciplină, este un demers cognitiv. Dacă ne punem o mască, minţindu-ne că ceea ce simtim - tristeţe - nu este ceea ce gândim - gândesc că mă simt bine, mă forţez să gândesc pozitiv - nu facem decât să creăm o tensiune şi o discrepanţă între emoţie şi gândire.

S. Rao propune o variantă pentru această problematică, prin a începe să nu mai punem etichete pe evenimente, oricât de rele ni s-ar părea. Când un eveniment nu are etichetă, ne este mai uşor să îi găsim o rezolvare, cu alte cuvinte, drumul spre fericire (un cuvânt vehiculat atât de des încât s-a demonetizat) este gândirea nedihotomică. Lucrurile nu sunt rele sau bune; ele se întâmplă. Dacă „viaţa îmi dă lămâi", înainte să vin cu proverbialul „o să fac limonada", să mă gândesc întâi dacă lămâile sunt cu adevărat rele. Am nevoie de limonadă? Pot face limonadă fără apă şi zahăr? Am toate datele problemei sau mă forţez să iau ceva negativ şi îi aplic o matrice lingvistică sperând ca aceasta să repare situaţia? Lămâile sunt lămâi: sunt galbene, uşor acrişoare, abundă în vitamina C, fructe exotice, utilizabile în industria cosmetică, pentru băuturi răcoritoare sau salate etc. Restul categoriilor le punem noi. Ca să vreau să fac limonadă din lămâi, atunci când mi le oferă viaţa, înseamnă că eu deja am hotărât că lămâile sunt rele şi vreau să le transform în limonadă. Lămâile nu mă mulţumesc şi am hotărât deja acest lucru.

Psihologii Congleton şi David propun ca în locul sfatului contraproductiv „Gândeşte pozitiv!" să ne cultivăm agilitatea emoţională. Problema apare atunci când încercam să reparăm gândurile negative în loc să acceptăm ca toată lumea are gânduri negative. Realitatea este: nimeni nu gândeşte pozitiv tot timpul şi cine susţine contrariul, minte. Cei agili emoţional nu încearcă să îşi suprime emoţiile negative, ci încearcă să le abordeze într-o manieră inovatoare şi conştientă. Autoamăgirea prin gândire (fals) pozitivă nu rezolvă problema, deoarece creierul nostru este construit să fie alert atunci când apar situaţii problematice în viaţa noastră.

Jan Bruce propune următoarele idei pentru a ne dezvolta agilitatea emoţională, în loc de „gândirea pozitivă". 
Gândurile negative sunt ca vremea rea. Ele se vor întâmpla. Obişnuieşte-te cu asta.

1) Conştientizează gândul (prinde-l); încearcă să te distanţezi de el ca şi cum l-ai privi dinafară.
 2) Caută-i sursa (cartografiază-l); ce este de această dată? Care e cauza acum? 
3) Acceptă şi treci mai departe (taie-l de pe listă); cheia este să accepţi că un gând e doar un gând, nu cine eşti; el nu te defineşte ca persoană. 
4) Lasă-ţi valorile şi nu gândurile să te conducă; viaţa e mai mult decât bătălia dintre gândire negativă şi cea pozitivă; adu-ţi aminte ce te călăuzeşte în viaţă, care sunt valorile şi principiile de bază şi aminteşte-ţi să fii coerent şi autentic în raport cu tine.

Publicat la 01.07.2016 in Adevarul 

Ilustratie: Karen Nicolescu

Retreatul, Noua Mantuire de Weekend

În vremuri nu foarte îndepărtate, „îngrijirea de sine” era o practică reală, profundă, gândită pentru cei care se aflau la limita epuizării emoționale și fizice – medici, profesioniști copleșiți, oameni care simțeau că totul se prăbușește sub presiunea constantă a responsabilităților. Adevărata îngrijire de sine era despre găsirea echilibrului într-o viață haotică, despre recâștigarea controlului când toate păreau că scapă de sub el, despre a fi bun cu tine însuți în momentele cele mai dificile. Medici, psihologi, asistente și alte persoane aflate în prima linie – pentru acești oameni, îngrijirea de sine era o necesitate, nu un moft.

Îngrijirea de Sine ca Spectacol și Performanță Socială

Dar, cum se întâmplă cu orice concept bun, wellness-ul modern a pus rapid mâna pe termen și l-a transformat în ceva complet superficial: spa-uri pline de petale de trandafir, retreat-uri „de regăsire” și poze cu lumânări parfumate pe Instagram. E o mini-producție teatrală, nu o practică de refacere reală. Să fim serioși: oricâte băi cu spumă ai face, problemele din viața ta reală rămân la fel. Nu poți „medita” responsabilitățile să dispară, oricât de drăguț ar arăta ritualul tău pe camera frontală a telefonului.

Retreatul ca Noua „Mântuire” de Weekend

Și, dacă spa-ul nu te „salvează”, probabil că următorul pas este un retreat de weekend. După o săptămână în care te simți epuizat, soluția pare a fi să evadezi într-o cabană scumpă, unde să „lucrezi la tine” prin câteva „workshops de autenticitate.” E ca și cum am fost păcăliți să credem că o combinație de yoga și sucuri detox îți va reseta complet viața. Ajungi acasă tot tu, cu aceleași probleme, dar cu un portofel mai gol și cu promisiuni vagi despre „claritate mentală.”

„Mindfulness cu Instructor” – Ce a Rămas Dintr-o Idee Simplă?

Mindfulness-ul, simpla practică de a fi prezent, a fost și el deturnat de cultura wellness-ului. Azi e o activitate programată în calendar, cu un instructor care îți spune cum să „respiri profund” și un playlist pregătit special. Faci o poză cu ochii semi-închiși, adaugi un filtru, și voila! Ești „mindful.” Dar adevăratul mindfulness e rar și simplu, și nu are legătură cu lumânările parfumate sau ghidările motivaționale. E despre a te liniști în mijlocul haosului real, nu doar în atmosfera controlată a unei camere cu aromaterapie.

Fata Veselă a Coach-ului și Auto-Îngrijirea „Made Easy”

La apogeul acestui teatru al auto-îngrijirii, îi găsim pe „coachii” care te învață să atingi iluminarea în câteva ședințe. Îți promit o transformare totală, dar prețul pe care îl plătești e doar încă o iluzie vândută de cineva care de multe ori nu are calificările necesare. Vindecarea reală și creșterea personală nu sunt compatibile cu tehnicile rapide ale coach-ilor de weekend. Ironic, acești „guru” ai schimbării rapide au ajuns portdrapelul îngrijirii de sine când, în realitate, au transformat-o într-o afacere cu ambalaj frumos și conținut gol.

Îngrijirea de Sine Adevărată și Lecția Simplității

Auto-îngrijirea, așa cum ar trebui să fie ea în esență, e mult mai puțin glamour. E despre momente de liniște reală, despre a-ți oferi răbdare și a învăța să te împaci cu tine. Adevărata îngrijire de sine nu arată mereu bine și cu siguranță nu e o oportunitate de PR. Fără retreat-uri scumpe, fără cursuri de mindfulness pe bază de plată și fără coaching-urile la minut – doar sinceritate, simplitate și grijă pentru tine în sensul real al cuvântului.

Trauma: cand banalele suparari devin traume si pericolul suprautlizarii

În ultimii ani, termenul „traumă” a fost extins în mod îngrijorător pentru a descrie experiențe care, în mod tradițional, nu ar fi fost considerate traumatice. Dr. Kostadin Kushlev, profesor la Universitatea Georgetown, explică: „Există acest fenomen în limbaj în care cuvintele, în timp, își pierd sensul original. Și cred că, într-un fel, acest proces se întâmplă cu cuvântul ‘traumă.’ ‘Trauma’ este folosită pentru a descrie ceva care persistă în timp—o experiență nerezolvată ani mai târziu. Dar orice experiență negativă din copilărie nu este, neapărat, traumatică.”

Suprautilizarea Termenului: O Criză de Înțelegere Psihologică și Socială

Observația lui Kushlev evidențiază o problemă mai largă: abuzul termenului „traumă” nu este doar o simplă extensie lingvistică, ci reflectă o criză culturală și psihologică. Această tendință de a eticheta orice neplăcere ca fiind traumatică subminează înțelegerea reală a suferinței și cultivă o cultură a fragilității. În loc să dezvoltăm reziliență, învățăm să ne vedem ca victime chiar și în fața unor provocări minore. Astfel, experiențele autentice de suferință sunt îngropate sub o avalanșă de „traume” auto-proclamate, iar adevărata suferință devine aproape imposibil de identificat

Cultura Victimizării și Subminarea Responsabilității Personale

Când orice supărare devine o „traumă,” ne îndepărtăm de la responsabilitatea personală, alegând să ne victimizăm în loc să ne înfruntăm provocările. Suprautilizarea termenului „traumă” servește, adesea, ca o scuză pentru a evita dificultățile inevitabile ale vieții. Aceasta este o problemă mai profundă de educație, nu doar în sens psihologic, ci și moral. Într-o societate care pune fragilitatea pe un piedestal, termeni precum „trauma” sunt pervertiți, iar responsabilitatea personală și reziliența devin aproape irelevante.

Banalizarea Suferinței și Pericolele Hiper-sensibilității

Folosirea exagerată a termenului duce la o periculoasă desensibilizare. Când totul este „traumă,” ne pierdem capacitatea de a discerne suferința reală și de a răspunde empatic. Odată ce empatia noastră este diluată într-o mare de disconforturi auto-declarate, riscul este să nu mai fim capabili să oferim sprijin autentic celor care suferă cu adevărat. În cele din urmă, această tendință ne subminează și relațiile sociale, reducându-ne capacitatea de a ne conecta într-un mod profund și autentic.

Reevaluarea Necesității de a Folosi Termenul „Traumă”

Așa cum subliniază și Dr. Kushlev, suprautilizarea termenului „traumă” ne împiedică să ne raportăm la experiențele de suferință cu discernământ. Aceasta nu este doar o problemă de vocabular, ci o problemă de integritate psihologică și morală. Pentru a menține semnificația autentică a traumei, trebuie să ne educăm în privința diferențierii dintre experiențele dureroase și cele cu adevărat traumatice. Numai printr-o reevaluare a modului în care folosim acest termen putem să cultivăm o cultură a rezilienței și să redescoperim valoarea empatiei reale.

Foto de Karen Nicolescu.

Cand un psihoterapeut isi pierde auzul, cum te mai asculta?

Întotdeauna am avut o relație specială cu sunetele. Le-am studiat, le-am folosit ca unelte și, poate mai mult decât atât, le-am interpretat ca o parte esențială a muncii mele ca psihoterapeut. Dar ce se întâmplă atunci când, într-o zi, aceste sunete se pierd? Cum îți mai asculti clientul când începi să nu mai auzi? În liniștea mea, aud altfel. Vorbesc mai puțin și privesc mai mult. Acord mai multă importanță pauzelor din discursuri, momentelor în care privirea cuiva se frânge sau umerii se lasă. Empatia nu mai este doar o abilitate, ci un limbaj secret, un cod pe care încerc să-l descifrez fără ajutorul sunetelor.

Cu o pierdere a auzului de 80% pe partea dreaptă, mă simt ca și cum aș merge prin viață cu un fel de voal între mine și lume. Vocea fiecărei persoane pe care o ascult devine mai difuză, ca și cum aș pluti în mijlocul unei ape liniștite, unde cuvintele ajung la mine cu întârziere, amestecate, deformate. Mă uit la clienții mei mai atent acum, mă uit la micile grimase pe care le fac, cum își strâng mâinile când vorbesc, cum își schimbă poziția corpului. Empatia mea a devenit o ancoră, un mod de a compensa, dar nu e niciodată de ajuns. Lipsa sunetului mi-a scos la iveală vulnerabilitatea într-un mod în care nu credeam că e posibil.

Această pierdere îmi aduce aminte de tot ce ignoram înainte. Gândiți-vă doar la cât de obișnuiti suntem cu zgomotul vieții de zi cu zi. 

Un copil care râde, strigă sau chiar plânge. Ascultându-i, simți imediat tumultul lor de emoții, entuziasmul, frustrarea, bucuria. În lipsa acestor sunete, realizezi cât de mult contează. Și da, aș da orice să pot să îmi auzi copiii strigând. Aș vrea să mă trezească în mijlocul nopții, să îmi zică ceva, orice, doar să le pot auzi vocea în forma ei clară, neatinsă.

Pierderea auzului aduce cu ea un gol și un regret – un regret că nu am apreciat fiecare sunet pe care îl luam de bun. Sunetul apei care curge din robinet, bâzâitul unui țânțar, foșnetul frunzelor în vânt. Când ai pierdut 80% din auz, sunetele acestea se pierd, dispar ca și cum n-ar fi fost niciodată acolo. Dincolo de partea tehnică a pierderii auditive, de studiile de la McGill care demonstrează cum se perturbă coordonarea vorbirii sau cum încercăm să compensăm cu alte simțuri, rămâne realitatea tristă și dureroasă că pierdem o parte din noi în acest proces.

Și am înțeles în sfârșit ceva din teoria lui Steven Pinker despre "mentalese" – acea limbă a gândurilor care există dincolo de sunet, dincolo de cuvinte. Nu e un limbaj real, dar mă ajută să îmi găsesc liniștea în zgomotul redus al vieții mele. La fel cum un copil surd își creează propriile gesturi, eu trebuie să îmi creez propria "voce interioară," care acum înseamnă mai puțin sunet și mai mult sentiment, mai puțină muzică și mai multă tăcere.

Încă îmi mai aduc aminte cum suna râsul. Cum se ondula prin aer, cum se transforma într-o explozie de bucurie și speranță. Cum îl ignoram, poate, pierdută în grijile de zi cu zi. Și acum, mă întreb: oare ce se va întâmpla când nu voi mai auzi deloc? Când copiii mei vor veni acasă și eu voi fi nevoită să îmi amintesc cum suna vocea lor? Mă gândesc adesea la asta, și îmi dau seama că sunt sunete care nu se vor mai întoarce niciodată. Și asta doare.

Învăț să apreciez ceea ce mai aud acum. Fiecare șoaptă, fiecare glas, fiecare notă muzicală devin prețioase, ca niște bijuterii rare, pe care le protejezi cu toate puterile tale. 

Pentru că, atunci când pierzi sunetele, pierzi și amintirile. Pierzi conexiunile invizibile, acele momente mici și nebăgate în seamă care, de fapt, dau sens vieții. Mă simt înconjurată de liniște, o liniște profundă care mă face să realizez cât de important e zgomotul – chiar și cel pe care îl ignorăm zilnic.

Sunt momente când aș da orice să pot auzi din nou cu claritate vocile celor dragi. Muzica pe care o iubesc, care altădată îmi umplea sufletul, acum pare deformată și distorsionată. Cuvintele lor, acele note familiare, se transformă în fragmente de sunet care nu îmi mai ating inima în același fel. În acest univers tăcut, îmi dau seama cât de prețioase erau aceste momente și cât de ușor le-am trecut cu vederea. Fiecare notă pierdută, fiecare frază ratată îmi amintește de un fel de pierdere care nu poate fi recuperată.

Așa că, dacă poți, te rog să îți apreciezi copilul când cântă, când țipă, când îți vorbește sau când face gălăgie. Bucură-te de fiecare sunet. Pentru că, într-o zi, acestea ar putea fi doar amintiri, iar tăcerea – tăcerea e un companion mult mai trist decât ne dăm seama.

Sunt momente în care mă simt înfrântă de această tăcere. Dar dincolo de asta, pierderea auditivă m-a forțat să devin o versiune mai atentă și mai receptivă a mea. Am învățat să citesc mai mult decât cuvintele, să ascult tăcerea și să descifrez mesajele din ea. Empatia devine o formă de ascultare la un nivel mai profund. Ca psihoterapeut, sunt aici pentru alții, dar în același timp, îmi înțeleg mai bine propriile slăbiciuni și lupte.

Învăț să apreciez vocile și momentele de liniște în feluri în care înainte nici nu le remarcam. Tăcerea îmi amintește că lumea sunetului este o binecuvântare subtilă, una pe care nu o mai iau de bună, sunetul nu mai este un dat, ci un dar rar, unul care mă provoacă să fiu mai conștientă, mai empatică, și mai aproape de cei cu care lucrez și pe care îi iubesc.

Sunetele care se pierd devin umbrele unor cuvinte care se transformă în gesturi, expresii și momente de liniște. Și în acele momente, îmi dau seama că nu doar ascult altfel, ci trăiesc altfel. În absența sunetului, descopăr o lume profundă, plină de semnificații pe care înainte nici nu le observam. 

Poate nu aud cum auzeam înainte, dar asta nu înseamnă că nu ascult. Ascult cu inima, cu empatie și cu atenție – iar uneori, chiar și în liniștea cea mai adâncă, reușesc să aud.

Discalculia, Tribul fara concepte numerice si descoperirea lui zero. Ce invatam despre creier si matematica?

Discalculia este o tulburare specifică de învățare care afectează capacitatea unei persoane de a înțelege și a lucra cu numere. Pentru mulți, este o luptă cu ceva care pare invizibil, de neatins: matematica. Totuși, pe măsură ce cercetările evoluează, începem să descoperim nu doar mecanismele care stau la baza acestei dificultăți, dar și cât de profund este creierul nostru conectat la concepte abstracte precum numerele și zero-ul.

Un punct de pornire pentru o înțelegere mai bună a discalculiei poate veni surprinzător dintr-o direcție neașteptată: unele triburi indigene, cum ar fi tribul Pirahã din Amazon, care trăiesc fără un sistem numeric propriu-zis. Acești oameni nu au cuvinte pentru numere precise, bazându-se doar pe termeni generali, cum ar fi „câteva” sau „multe”. Aceasta ridică o întrebare fascinantă: cum reușesc aceștia să navigheze prin viață fără a folosi numere în mod abstract, așa cum facem noi? Și ce putem învăța despre creier și matematică din acest mod de viață?

În acest context, ne putem întreba cum ar fi pentru cineva cu discalculie să perceapă lumea. Asemenea tribului Pirahã, persoanele cu discalculie au dificultăți în a gestiona numerele și conceptele numerice abstracte. Totuși, în timp ce pentru tribul Pirahã lipsa numerelor este o chestiune culturală, pentru cei cu discalculie este o provocare biologică, rezultată din modul în care creierul procesează informația numerică.

Această paralelă între discalculie și civilizațiile fără numere ne arată că există multe modalități prin care oamenii pot naviga prin lume chiar și fără a se baza pe calcule matematice complexe. Oamenii cu discalculie și triburile precum Pirahã demonstrează că matematicile abstracte nu sunt singura cale prin care mintea umană poate percepe cantitățile și relațiile între obiecte.

Totuși, spre deosebire de Pirahã, persoanele cu discalculie trăiesc într-o lume unde numerele sunt esențiale. Aici intervine importanța înțelegerii recente despre zero. Descoperiri recente arată că creierul nostru nu percepe zero doar ca pe un nimic, ci ca pe un număr propriu-zis. S-au descoperit neuroni specifici care reacționează la zero, ceea ce sugerează că, în loc să fie un vid sau o absență, zero are o valoare concretă în mintea noastră.

Aceasta schimbă modul în care înțelegem matematica și abilitățile cognitive implicate. Oamenii cu discalculie, de exemplu, pot avea dificultăți în a gestiona zero în același fel în care au dificultăți cu alte numere. Cu toate acestea, faptul că zero este perceput de creier ca având o valoare ar putea deschide noi căi de a-i ajuta să înțeleagă concepte numerice prin accentuarea tangibilității acestui număr aparent abstract.

Pentru psihologi, aceste descoperiri despre zero, alături de înțelegerea provocărilor din discalculie, pot schimba radical modul în care abordăm tratamentul și diagnosticul acestei tulburări. Recunoașterea faptului că zero are o reprezentare neuronală specifică ar putea duce la ajustarea testelor de diagnostic, care până acum au tratat zero-ul ca un concept oarecum mai abstract decât celelalte numere. De exemplu, includerea de exerciții speciale care să testeze reacția și înțelegerea zero-ului în rândul persoanelor cu discalculie ar putea aduce noi perspective asupra naturii acestei tulburări.

În plus, adaptarea materialelor de învățare pentru a aborda zero-ul într-un mod mai tangibil și mai accesibil ar putea ajuta persoanele cu discalculie să se simtă mai confortabile cu acest concept. Psihologii pot integra aceste noi informații pentru a dezvolta tehnici mai eficiente de remediere. De exemplu, introducerea unor exerciții vizuale și experiențiale care să transforme zero dintr-un concept abstract într-o entitate clară și distinctă ar putea avea efecte benefice.

Coroborarea acestor trei aspecte – discalculia, triburile fără concepte numerice și descoperirea lui zero ca număr – ne oferă o privire mai profundă asupra modului în care creierul uman se raportează la matematică. Înțelegerea naturii creierului și a modului în care acesta procesează informațiile numerice ne ajută să descoperim noi modalități de a sprijini persoanele cu dificultăți de învățare, cum ar fi discalculia.

Pe măsură ce cunoașterea despre zero și despre abilitățile numerice ale creierului nostru evoluează, putem dezvolta metode educaționale mai eficiente și mai personalizate, care să le permită celor cu discalculie să depășească provocările și să găsească căi noi de înțelegere a lumii. Acest lucru nu doar că poate revoluționa intervențiile psihologice, dar poate schimba modul în care privim matematicile, ca o parte integrantă a vieții, și nu doar o serie de abstracții fără legătură cu realitatea noastră de zi cu zi.

Descoperirile recente în neuroștiință, care arată că zero este perceput ca un număr cu valoare proprie, deschid o serie de oportunități interesante pentru cercetarea viitoare și pentru dezvoltarea de intervenții psihologice și educaționale pentru persoanele cu discalculie. Deși majoritatea testelor de diagnosticare și intervenție pentru discalculie s-au concentrat pe operațiuni aritmetice de bază (adunare, scădere, înmulțire), importanța înțelegerii zero-ului ca parte centrală a sistemului numeric sugerează că ar putea exista un rol esențial pentru acest număr în dezvoltarea conceptelor numerice timpurii.

Aceasta ridică întrebarea dacă persoanele cu discalculie întâmpină dificultăți specifice cu zero, care nu au fost încă bine documentate. Ar putea zero-ul să fie un „test de litmus” pentru severitatea discalculiei sau pentru modul în care persoanele afectate percep abstracțiile numerice? Studiile viitoare ar putea explora dacă există diferențe clare în modul în care persoanele cu discalculie procesează zero în comparație cu alte numere.

În lumina acestor noi descoperiri, testele tradiționale pentru discalculie ar putea beneficia de modificări pentru a include evaluări specifice legate de percepția zero-ului. În prezent, majoritatea testelor pun accent pe capacitatea de a efectua calcule sau de a înțelege cantități și serii numerice, dar o evaluare specifică a modului în care o persoană percepe zero ar putea dezvălui noi aspecte ale tulburării.

De exemplu, teste interactive care implică recunoașterea zero-ului în diverse contexte numerice sau teste de vizualizare ar putea aduce o mai bună înțelegere a dificultăților pe care le întâmpină persoanele cu discalculie. Dacă zero este perceput mai degrabă ca un număr tangibil decât ca o absență, cum reacționează creierul unei persoane cu discalculie la sarcini care implică zero? Aceste informații ar putea oferi date valoroase pentru îmbunătățirea diagnosticării și intervenției.

În plus, psihologii educaționali ar putea dezvolta materiale și metode noi care să facă zero-ul mai accesibil și mai puțin abstract pentru elevi. În educația matematică tradițională, zero este adesea introdus fie ca o noțiune golită de conținut, fie ca o absență de cantitate. Noile descoperiri sugerează, însă, că zero este mai mult decât atât – este o parte fundamentală a sistemului nostru numeric, pe care creierul îl recunoaște și îl procesează activ.

Un mod de a face zero-ul mai ușor de înțeles pentru persoanele cu discalculie ar putea fi introducerea unor abordări vizuale și senzoriale, care să transforme concepte abstracte într-o experiență concretă. De exemplu, folosirea unor resurse educaționale vizuale, care să arate cum zero influențează operațiuni numerice, sau utilizarea unor jocuri interactive care să implice acest concept în mod activ.

Aceste metode ar putea ajuta nu doar persoanele cu discalculie, ci și pe cei care învață matematică în general, oferindu-le o înțelegere mai profundă a numerelor și a relațiilor dintre acestea.      

Pe măsură ce continuăm să explorăm interacțiunile subtile dintre creier și matematică, devine evident că ceea ce consideram odată concepte matematice simple – precum zero – sunt de fapt fenomene cognitive extrem de complexe. În cazul discalculiei, aceste descoperiri subliniază că dificultatea nu este pur și simplu una de „neînțelegere” sau de „incapacitate”, ci reflectă o diferență fundamentală în modul în care creierul procesează aceste informații abstracte.

Psihologii pot folosi aceste noi cunoștințe pentru a explora intervenții mai nuanțate și personalizate, care să țină cont de specificitatea fiecărui individ. Fie că este vorba de adaptarea materialelor educaționale, de dezvoltarea unor metode alternative de evaluare sau de crearea unor strategii compensatorii mai eficace, viitorul cercetărilor privind discalculia este promițător.

Legătura dintre discalculie, culturile fără concepte numerice și descoperirile recente despre zero oferă noi perspective asupra naturii matematice a creierului uman. Deși trăim într-o lume care este profund dependentă de matematică, aceste exemple ne arată că există multiple modalități de a percepe și de a naviga lumea, chiar și fără a avea acces complet la abstractizările numerice.

Pentru psihologi și educatori, aceste descoperiri deschid uși pentru o mai bună înțelegere și sprijinire a celor care se luptă cu dificultăți de învățare matematică. Prin adaptarea materialelor, tehnicilor și metodelor de evaluare, putem ajuta persoanele cu discalculie să înțeleagă mai bine conceptele numerice și să depășească provocările pe care le întâmpină în viața de zi cu zi.

Mai important, aceste descoperiri ne amintesc că, indiferent de complexitatea conceptelor matematice, creierul nostru are resurse extraordinare pentru a le înțelege – chiar și atunci când acestea par, la prima vedere, de neînțeles.

Un alt aspect esențial de luat în considerare este impactul acestor descoperiri asupra felului în care predăm și înțelegem matematicile în general, nu doar în contextul discalculiei. Înțelegerea faptului că zero are o valoare percepută activ de creier ar putea influența modul în care abordăm conceptele matematice abstracte încă din educația timpurie. Predarea nu ar mai trebui să fie despre simpla manipulare de simboluri, ci ar putea fi orientată către experiențialitate, oferindu-le elevilor o mai bună înțelegere a modului în care conceptele precum zero și numerele sunt integrate în viața de zi cu zi.

Această nouă înțelegere poate inspira noi paradigme educaționale, care să fie mai incluzive și adaptate la nevoile individuale. În loc să vedem discalculia ca pe o barieră greu de depășit, putem începe să o considerăm o modalitate diferită, dar la fel de validă, de a înțelege lumea numerică, iar zero poate deveni un punct de plecare în construirea unor concepte mai accesibile.

Pe măsură ce continuăm să investigăm aceste conexiuni fascinante dintre neuroștiință, educație și cultură, deschidem o fereastră spre o înțelegere mai profundă a creierului uman și a diversității cu care acesta interpretează realitatea matematică. Iar pentru psihologi, aceste descoperiri oferă un cadru puternic pentru dezvoltarea de noi tehnici de diagnostic și intervenție, mai rafinate și mai adaptate la nevoile celor care trăiesc cu discalculie.

Pentru un articol comprehensiv puteti accesa site-ul Academia

Scroll-ul infinit: Eterna cautare a sensului intr-o lume digitala

Trăim într-o epocă digitală în care tehnologia ne-a schimbat profund viața. Printre obiceiurile care au devenit o parte constantă a zilelor noastre se află scroll-ul infinit – acel gest de glisare fără sfârșit prin fluxuri de postări, meme-uri, articole și imagini. Este ceva pe care îl facem fără să ne gândim prea mult, dar de ce suntem atât de atrași de acest gest repetitiv? Și, mai important, ce efecte are asupra noastră pe termen lung?

Pentru a înțelege mai bine acest fenomen, este interesant să-l privim atât prin prisma psihologiei, cât și a filosofiei. Aceste două perspective ne pot dezvălui nu doar motivele din spatele comportamentului nostru, ci și impactul mai profund pe care scroll-ul infinit îl are asupra felului în care ne trăim viața.

Din punct de vedere psihologic, scroll-ul infinit este conceput să ne țină captivi. Cu fiecare glisare, feed-ul ne arată o nouă informație sau o imagine care ne poate stârni interesul. În acest proces, creierul nostru eliberează mici doze de dopamină, neurotransmițătorul responsabil pentru plăcere și motivație. La fel ca într-un joc de noroc, nu știi exact când vei găsi ceva care îți va plăcea, dar continui să scroll-ezi, sperând că următoarea postare va fi „cea mai bună”.

Acest mecanism este similar cu ceea ce psihologii numesc slot-machine effect: câștigul este imprevizibil și rareori semnificativ, dar tocmai această incertitudine te face să revii iar și iar. Rezultatul? Petreci ore întregi scrollând, fără să realizezi cum trece timpul și cât de puțin ai obținut din experiență.

Schopenhauer are o teorie care explică perfect acest comportament. El vorbește despre „voința de a trăi” – un impuls interior care ne determină să căutăm mereu mai mult, fără să ajungem vreodată la o satisfacție completă. În esență, suntem condamnați să dorim și să căutăm, fără a găsi vreodată ceva care să ne împlinească pe deplin.

Scroll-ul infinit este o manifestare modernă a acestei voințe nesfârșite. Glisăm și căutăm mereu ceva nou, fie că este vorba despre un meme amuzant, o știre interesantă sau un comentariu la o postare. Dar, la fel ca în cazul voinței descrise de Schopenhauer, odată ce găsim ceva satisfăcător, plăcerea este trecătoare și imediat simțim nevoia să continuăm.

Această căutare continuă a noutății ne lasă adesea cu un sentiment de nemulțumire. Deși obținem mici „recompense” pe parcursul sesiunilor noastre de scroll, rareori simțim că am găsit ceva cu adevărat valoros sau care să ne împlinească.

Heidegger vorbește despre conceptul de „inautenticitate”, referindu-se la felul în care ne lăsăm distrași de zgomotul și agitația lumii exterioare, pierzându-ne legătura cu cine suntem cu adevărat. Scroll-ul infinit este o formă modernă de „zgomot” care ne îndepărtează de propriile noastre gânduri și ne împiedică să fim prezenți în viața noastră.

Când petrecem ore întregi absorbiți de conținutul de pe rețelele sociale, neglijăm momentele de reflecție și introspecție. În loc să ne gândim la ceea ce ne aduce cu adevărat satisfacție sau sens, suntem prinși într-un flux superficial de informații, validări externe și stimuli care ne țin ocupați, dar care nu ne oferă nimic esențial.

Pe lângă impactul filosofic, scroll-ul infinit are și efecte psihologice reale, demonstrate de numeroase studii recente.

Stres și anxietate: Bombardamentul constant cu informații ne poate suprasolicita mental. Mintea noastră nu este construită să proceseze atât de mulți stimuli în același timp, ceea ce duce la sentimente de agitație și anxietate.

Scăderea capacității de concentrare: Cu cât petrecem mai mult timp scrollând, cu atât devine mai dificil să ne concentrăm pe sarcini importante. Ne obișnuim cu scurte rafale de atenție și ne pierdem abilitatea de a rămâne concentrați pe termen lung.

Sentimentul de lipsă de împlinire: Deși petrecem mult timp pe social media, mulți utilizatori simt la finalul unei sesiuni un gol, ca și cum și-ar fi irosit timpul fără să obțină ceva de valoare.

O altă perspectivă filosofică interesantă vine de la Jean Baudrillard, care vorbește despre hiperrealitate. În viziunea sa, societatea modernă este inundată de simulacre – imagini și reprezentări ale realității care ajung să fie mai reale decât realitatea însăși. Scroll-ul infinit este, în acest sens, o plonjare într-o lume hiperreală, unde granița dintre real și virtual devine tot mai greu de distins. Pierdem ore întregi consumând reprezentări ale vieților altora, uitând să trăim propriile noastre vieți.

Cum putem recăpăta controlul? Există câteva soluții practice care ne pot ajuta să scăpăm din capcana scroll-ului infinit și să ne reconectăm cu noi înșine.

Mindfulness: Acordarea unei atenții conștiente timpului petrecut pe social media și folosirea tehnicilor de mindfulness pentru a fi prezenți în momentul de față. Învățând să fim conștienți de acțiunile noastre, putem reduce tentația de a glisa fără rost.

Detox digital: Limitarea timpului petrecut online și stabilirea unor perioade „offline” în fiecare zi. Folosirea aplicațiilor care monitorizează timpul petrecut pe rețele sociale poate fi un pas bun pentru a deveni mai conștienți de obiceiurile noastre.

Dezvoltarea unor hobby-uri offline: Găsirea unor activități care să ne ofere satisfacție reală, cum ar fi cititul, gătitul, sportul sau arta. Aceste activități ne pot oferi acea stare de „flow” și împlinire pe care scroll-ul infinit nu o poate oferi.

Pe măsură ce tehnologia avansează, este probabil ca provocările asociate cu scroll-ul infinit să devină și mai complexe. Cu realitatea augmentată și virtuală în creștere, vom fi poate și mai tentați să ne pierdem în lumi digitale și mai captivante. Așadar, este esențial ca nu doar noi, ca indivizi, să fim conștienți de aceste efecte, ci și companiile tehnologice să-și asume responsabilitatea pentru sănătatea mentală a utilizatorilor lor.

Scroll-ul infinit nu este doar un obicei digital, ci un simptom al căutării nesfârșite a sensului și noutății într-o lume hiperconectată. Filosofii precum Schopenhauer și Heidegger ne-au avertizat de mult despre pericolul de a ne pierde în căutări superficiale și zgomot exterior, iar acum, psihologia modernă confirmă că aceste obiceiuri ne pot afecta profund. Soluția nu este să renunțăm complet la tehnologie, ci să ne reconectăm cu ceea ce contează cu adevărat: relațiile autentice, timpul de reflecție și prezența în propria noastră viață.

Foto de Karen Nicolescu.