Bine ca esti tu destept!

 “Bravo, asa, taie-mi calea! Desteptule!”, aplauda soferul de la Uber.

A existat un delay în a realiza sarcasmul aplauzelor sale, mai ales că se spune prin lumea anglo-saxonă că sarcasmul este cea mai joasă formă de inteligenţa, iar tipul de la volan pare un bărbat deştept. Parcă nu aş fi de acord cu saxonii. Acum cativa ani, David Beckham (frumos bărbat!) a fost eliminat de pe terenul de fotbal pentru că a aplaudat (în mod sarcastic, fireşte) decizia unui arbitru de a-i acorda cartonaşul rosu. Evident, nedumerirea nu a venit din neputinţa mea fiziologică (vom vedea mai incolo ce lipseşte celor care nu pot percepe sarcasmul) de a percuta reacţiei lui, ci din modalitătile noastre diferite de a ne raporta acestor situaţii. În mod firesc, o persoana mai aprinsa, ar fi aruncat câteva vorbe de duh bine ţintite, menite să uşureze imediat stresul produs de şoferul nesimţit. Flegmaticul tip a aplaudat şi şi-a incrucişat mâinile în sân. De ce nu am perceput gestul lui ca fiind unul ironic/sarcastic? Să am oare probleme cu partea dreaptă a girusului parahipocampal acolo unde rezidă centrul sarcasmului sau un început de demenţă semantică? 

Dr. Rankin, profesor la Centrul de Memorie şi Îmbătrânire al Universităţii din California, a folosit un test innovator în 2002 (Tasit- Awareness of Social Inference Test ). Testul a prezentat unor subiecti un mic paragraf citit de pe o hârtie, care însă spus cu voce tare căpăta o altă semnificaţie, înţelegi, ce vreau să spun, pac pac? Dr Rankin a dorit să vadă dacă abilitatea oamenilor de a detecta sarcasmul se bazează în întregime pe semnificaţii paralingvistice şi pe maniera de expresie.  Mai revin la Rankin, ţineţi aproape. 

Alcanter de Brahm a fost un poet francez care, prin secolul 19, a venit cu strălucita idee de a introduce un semn de punctuaţie care să marcheze ironia în textul scris, în cazul în care cineva nu o “prindea din mers”. Semnul propus de el era un semn al intrebării cu spatele ؟ În schimb, în unele limbi etiopiene (amarigna, oromigna, tigrigna, guaragigna, sidamigna, hadiyigna şi altele) sarcasmul sau nerealismul din fraze este indicat la sfârşitul propoziţiei cu un semn sarcastic, numit temherte slaqî ( ¡ ), şi este un soi de semnul exclamării cu fundul în sus. 

În studiul lui Rankin, deşi subiecţii cu Alzheimer au perceput sarcasmul la fel de bine ca oricine altcineva, cei cu demenţă semantică, o boală progresivă a creierului în care oamenii uită cuvintele şi înţelesul lor, nu au priceput o iotă. Dr Rankin a fost puţin mirată şi a zis că ar fi crezut ca cei care îşi pierd limbajul ar acorda mai multă atenţie elementelor de comunicare. Spre supriza ei, rezonanţa magnetică a relevat că partea din creier, care era “pierdută” la cei care nu au perceput sarcasmul, nu se află în emisfera stângă, care se specializează în limbaj şi interacţiuni sociale, ci în partea dreaptă, care fusese iniţial identificată ca fiind importantă numai în detectarea schimbărilor background-ului contextual din teste vizuale. Atunci, trage concluzia autoarea, girusul parahipocampal drept este implicat în mai mult decat detectarea contextului vizual- el percepe şi contextul social. 

Într-un studiu de S. G. Shamay-Tsoory & R. Tomer de la Rambam Medical Center şi Universitatea din Haifa şi J. Aharon-Peretz de la Rambam Medical Center, care a apărut în 2005, în Neuropsychology, autorii au explorat neurobiologia sarcasmului şi procesele cognitive care se afla în spatele perceperii acestuia, prin examinarea performanţei participanţilor cu leziuni focale pe sarcini care necesită întelegerea sarcasmului şi cogniţiei sociale.  Participanţii cu leziuni prefrontale au arătat o performanţă scăzută la sarcinile privind sarcasmul, în timp ce participanţii cu leziuni posterioare au îndeplinit sarcina fără probleme. În grupul prefrontal, leziunile ventromediale au fost asociate cu un deficit profund în înţelegerea sarcasmului. În plus, deşi leziunile prefrontale au fost asociate cu deficite ale teoriei minţii, iar leziunile din emisfera dreaptă cu deficite în identificarea emoţiilor, aceste două abilităţi au fost relaţionate de abililitatea de a înţelege sarcasmul. Acest lucru sugerează că lobul frontal drept mediază înţelegerea sarcasmului prin integrarea procesului afectiv cu înţelegerea perspectivei. 

Dacă las deoparte suspiciunea la graniţă cu paranoia care mă urmăreşte precum muştele mexicanul din desene animate, am început să cer detalii atunci când mi se oferă un compliment. Cum adică sunt deşteaptă? Ce vrei să spui? Prin comparaţie cu cine? Mi-ai măsurat IQ-ul? Mă cunoşti de undeva? De unde nu ştiu că nu eşti doar politicos atunci când îmi lauzi plăcinta cu somon şi spanac sau ultimul meu articol? Mă rog, în cazul meu, un simplu şi inocent, şi de cele mai multe ori doar politicos compliment, duce la o tiradă de întrebari menită să afle scopul “complimentelor”. Ce scop au complimentele, din punct de vedere evoluţionist, dacă nu pentru a impresiona un eventual “mate” şi pentru a-i ridica statusul în ochii tăi, prin isteţimea ta care o confirmă pe a lui şi care spune: suntem asemănători, mi-ar plăcea să ne cunoaştem, în sensul biblic al cuvântului? Însă dacă eu nu sunt potenţialul tău “mate” la ce bun îţi iroseşti energia? Ei, omul e dator să încerce, nu? Vorba lui Buss: everything a man does, he does to get laid. Unii scriu pe bloguri, alţii urcă pe Himalaya, alţii se fac profesori şi îşi expun magnificele cozi de păun intelectual (although, some say those who can't do, teach). Fair enough. 

"România este, oficial, cea mai săraca ţară din Europa". Minunat! Este într-adevăr minunat?  “Ce este atât de minunat că suntem săraci?”  Tocmai, ca nu este minunat….deloc. De ce râdem la sarcasme? Evident, nu râdem la cele ale căror ţintă suntem chiar noi, ci numai atunci când privim cu luxul celui neimplicat de pe margine. Cât de tare ne bucură un schimb de replici acide între doi politicieni sau doi oameni de cultură? Foarte tare. Citiţi următorul schimb de replici dintre câştigătoarea Premiului Nobel pentru Literatură, Herta Muller şi Gabriel Liiceanu: “Când povesteşte despre situaţiile umilitoare în care te punea regimul comunist, Gabriel Liiceanu remarcă, ironic, „asta ni s-a întâmplat mai multora", iar Herta Müller ripostează: „Trebuia să vă enervaţi". „Dar ne-am enervat", spune Liiceanu. „Desigur. Şi asta a fost tot", conchide scriitoarea, în hohotele asistenţei”. (România Liberă, 29 Septembrie 2010). 

Care este diferenţa între ironic, sarcastic şi sardonic? Unii zic că ironia implică umor, iar dacă nu percepi umorul atunci ai altfel de probleme decât cei care nu percept sarcasmul. Este un om, care nu are simţul umorului, un om care nu poate percepe sarcasmul?

DEX ne zice că sarcasmul înseamnă acrimonie, causticitate, incisivitate. În timp ce ironia înseamnă persiflare, zeflemea, împunsătură sau fichiuitură. Sardonicul însă merge o treaptă mai sus (sau mai jos?) şi devine batjocoritor. Englezii zic despre Americani că nu au simţul ironiei după cum nu îl au nici pe cel al umorului. 

Simon Pegg dă următoarele exemple într-un articol din The Guardian: 

Britanicul: "A trebuit să mă duc la înmormântarea bunicului meu, săptămâna trecută.”

Americanul: "Îmi pare rău să aud aşa ceva”.

Britanicul: "Ah, să nu îţi pară. A fost pentru prima dată când bunicul a plătit pentru băutură”.

Americanul: "Înţeleg”.

Să disecăm puţin etimologic (nu cred în explicaţia facilă “sarcasmul este o formă de defensă”) cei doi termeni ca să vedem unde şi dacă este vreo diferenţă şi de ce. În timp ce ironia este în mod general apreciată, sarcasmul mai puţin. Cuvântul “ironie” vine din grecescul εἰρωνεία şi înseamnă disimularea ignoranţei, devenind o tehnică literară, retorică în care se subliniează incongruenţa sau discordanţa şi care merge mai departe de simplul înţeles al cuvintelor.  Din punct de vedere al retoricii, ironia poate fi: verbală (ex: Uau, Ciolacu este un bărbat superb!), dramatică (Te iubesc până la moarte, zise el cu un picior în groapă) şi situaţională (Eşti deştept, măi, ce să mai vorbim!- dar celalalt nu percepe ca pe-un compliment, ci dimpotrivă). Ironia este o formă indirectă de vorbire folosită să transmită sentimente într-un mod ocolit. Exprimările ironice sunt caracterizate de opoziţia dintre înţelesul literal al frazei şi semnficaţia pe care vrea să o exprime (Winner 1988). O formă de ironie este sarcasmul. Sarcasmul este folosit pentru a comunica o critică implicită despre ascultător/interlocutor/situaţie. Este folosit în situaţii şi provoacă un afect negativ fiind acompaniat de dezaprobare, critică şi dispreţ (Sperber & Wilson, 1986). Bunăoară, un şef care îşi surprinde  angajatul dormitând în post, cu capul pe birou, poate remarca: “Băi, Ciolacu, nu mai munci atât de mult!” pentru a-şi prezenta dezaprobarea. Ascultătorul trebuie să identifice opoziţia dintre sensul literal al frazei (Ciolacu munceşte prea mult) şi intenţia şefului de a-l critica pe Ciolacu (Ciolacu este un angajat puturos).

Vorbitorul ironic intenţionează ca ascultătorul să detecteze în mod deliberat falsitatea remarcii lui şi să priceapă critica (acolo unde e bătută iapa); în acest caz, el face o afirmaţie care violează contextual intenţia ca ascultătorul/interlocutorul să recunoască această afirmaţie (Dennis, Purvis, Barnes, Wilkinson, & Winner, 2001). Interpretarea sarcasmului implică aşadar înţelegerea unor intenţii exprimate în situaţie şi pot include procese ale cogniţiei sociale şi ale teoriei minţii. Aşa cum a fost demonstrat, uzul sarcasmului are câteva funcţii sociale comunicative, cum ar fi o critică mai politicoasă (Brown & Levinson, 1978), descreşterea ameninţării şi agresivităţii criticii (Dews & Winner, 1995), şi crearea unei atmosfere umoristice (Dews &Winner, 1995). Se pare că un deficit în a percepe expresiile sarcastice poate reflecta o inaptitudine de a înţelege semnalele sociale precum intenţiile, credinţele şi emoţiile. În concordanţă, spun Shamay-Tsoory, R. Tomer &  J. Aharon-Peretz,  teorii recente care explică ironia au argumentat că ele, comentariile sarcastice, sunt interpretate în lumina relevanţei lor la situaţie. Teoria Relevanţei a lui Sperber şi Wilson (1981) susţine că interpretatea expresiilor ironice  necesită recunoaşterea atitudinii vorbitorului şi în acest fel o împărtăşire/participare, chiar o complicitate, între vorbitor şi ascultător. Cu alte cuvinte, nu poţi fi victima sarcasmului dacă nu ai abilităţi de a detecta şi percepe sarcasmul. Dicţionarul lui Fowler (A Dictionary of Modern English Usage ) spune că sarcasmul nu implică neapărat ironie iar ironia nu are de cele mai multe ori nici urmă de sarcasm. Acestea fiind zise, este cazul să le diferenţiem. Spre deosebire de suava şi haioasa ironie, scopul sarcasmului este de a jigni, răni sau critica pe cineva în mod voluntar, şi se bazează pe causticitatea limbajului. 

Winner et al. (1998). Shamay, Tomer şi Aharon-Peretz (2002) au raportat leziuni prefrontale ale creierului care au fost asociate atât cu inabilitatea empatică cât şi cu inabilitatea de a interpreta expresii ironice, aceste două abilităţi fiind corelate în mare măsură (Shamay et al., 2002). OK, dar cum se face atunci că unii perfect sănătoşi, cu girusul intact, au totuşi probleme în a recunoaşte şi percepe sarcasmul, ca fiind sarcasm? Da, explică Rankin, cu toţii avem slăbiciuni şi puncte forte în abilităţile noastre cognitive, inclusiv cele care detectează aluzii sociale. 

Psihologul Rod Martin a scris în cartea sa “Psihologia umorului” că este clar că în timp ce ironia este acel loc unde semnificaţia literală este opusă celei intenţionată, sarcasmul este un umor agresiv care face din interlocutor o ţintă. El dă următoarele exemple: Ironic- “ce zi splendidă!” (atunci când plouă cu găleata) şi pentru sarcasm îl citează pe Winston Churchill care a replicat atunci când i-a fost spus de către o doamnă că era beat “Draga mea, tu eşti urâtă dar eu mâine voi fi treaz”. 

 În fond, diferenţa dintre ironie şi sarcasm este evidentă: "Ai o minte de maimuţă” este sarcasm. “Mintea ta este atât de perspicace…pentru o maimuţă” este ironie. 

Eu? Sunt doar o maimuţă.