Cum ajuti o persoana depresiva?

Statisticile arată că 15 % dintre noi suferim de depresie la un anumit moment pe parcursul vieții. Cum te comporți cu cineva apropiat care trece printr-un astfel de episod? 

Cat de importanta este prezenta si sustinerea apropiatilor pentru o persoana predispusa la depresie?

Oamenii sunt, prin excelenta, fiinte sociale. Sprijinul social este deosebit de important in recuperarea unei persoane cu depresie, desi uneori acestora le este greu sa ceara ajutor. Conexiunea sociala are rolul de a atenua sentimentul de izolare pe care il da depresia.

La nivel evolutionist, in mediul ancestral, oamenii care se izolau si se departau prea mult de trib, isi diminuau sansele de supravietuire. Desi in zilele noastre solitudinea este lipsita de pericole, izolarea emotionala inca poate ameninta starea de sanatate mentala a unei persoane.

Cum sa ne comportam cu o astfel de persoana?

In primul rand trebuie inteles faptul ca depresia este o boala, ea nu este doar o tristete trecatoare, o stare de delasare sau lipsa de vointa, din care persoana deprimata nu vrea sa iasa. A iesi din depresie nu este legat de vointa. Depresia trebuie abordata imediat, iar prietenii si rudele sunt prima linie de aparare impotriva bolii. O persoana depresiva, singura, are sanse mai mici sa isi revina. Cum ne putem comporta? Sa ne pastram calmul si sa realizam ca simptomele nu sunt in legatura cu noi.

Ce ii spunem, ce nu ii spunem?

Comunicarea cu o persoana depresiva poate fi frustranta deoarece acestia s-ar putea sa nu aiba dorinta de a verbaliza ceea ce li se intampla sau ceea ce simt. Sa nu ii minimimalizam niciodata ceea ce simte. Sa nu ii spunem Lasa, o sa treaca, e doar o faza!' Sa nu ii spunem Nu ai nimic, altora li s-au intamplat lucruri si mai rele'. Ce putem sa ii spunem? Cum te pot ajuta?', Nu esti singur', Te poti sprijini si increde in mine', Exista speranta de vindecare si vom trece prin asta impreuna'. In primul rand, sa ii recunoastem starea, sa ii validam emotiile, sa o facem sa se simta sprijinita, respectata dar mai ales necriticata si judecata pentru ceea ce i se intampla. Depresia nu se intampla din vina ei. Nu va feriti sa adresati intrebari legate de siguranta personala daca aveti banuiala ca depresivul doreste sa isi faca rau.

Ii acceptam momentele de retragere, de singuratate, o incurajam sa iasa, daca daca refuza?

Oamenii depresivi au oricum tendinta de a se izola, insa depresia se poate manifesta in feluri variate. Uneori, depresivii mananca mai mult sau, dimpotriva, mai putin, slabesc sau se ingrasa brusc, consuma mai mult alcool, se simt fara speranta si fara ajutor, pierd interesul pentru lucruri care ii faceau placere inainte, pot fi coplesiti de tristete sau pot fi furiosi. Unui depresiv, ii putem arata ca ii respectam si acceptam spatiul si granitele personale, insa in acelasi timp, ca ne pasa de el. Este de dorit sa se intervina atunci cand suntem ingrijorati. Pentru interventii in depresie, ne trebuie tarie si stabilitate emotionala, pentru ca ne putem lovi frecvent de refuzul de a sta de vorba, de a iesi din camera, de a inceta sa bea, etc. Insa, o persoana, fie ea si depresiva, nu poate fi fortata sa faca lucruri impotriva vointei ei, dar putem incerca sa o convingem.

Cum sa-i sugeram psihoterapia?

Datorita prejudecatilor, oamenii, chiar si cei fara depresie, sunt reticenti fata de psihoterapeuti, acestia fiind asociati cu stigma pe care o poarta, din nefericire, persoanele bolnave psihic. Psihoterapia insa aduce beneficii tuturor, nu numai persoanelor depresive. Ea poate gasi sursa anxietatilor, mecanismele de a face fata acestor anxietati sau solutiile de a avea o viata mai buna. Ii putem vorbi despre psihoterapie ca despre o solutie pentru ce i se intampla in momentul de fata. Asa cum oamenii se duc la stomatolog pentru probleme dentare, tot asa, ei pot gasi ajutor pentru problema lor, la un psiholog sau un psihiatru. Uneori, daca depresia este severa, este de dorit ca un plan de tratament medicamentos sa insoteasca psihoterapia pentru rezultate maxime.

Articol scris in 2014 pentru Avantaje. Ilustratie originala de Karen Nicolescu.

Ghosting sau drop-out?

Ghosting și drop-out sunt doi termeni utilizați în contextul terapiei și al relației terapeutice, dar se referă la concepte diferite.

Ghosting in terapie este un termen folosit pentru a descrie situația în care un client întrerupe brusc contactul cu terapeutul și nu mai răspunde la mesaje, apeluri sau alte forme de comunicare. Practic, clientul dispare fără nicio explicație sau notificare. Aceasta poate avea mai multe cauze, cum ar fi nesatisfacția față de terapie, stresul sau anxietatea asociate discuțiilor terapeutice sau pur și simplu o schimbare de gândire sau de circumstanțe.

Pe de altă parte, drop-out se referă la situația în care un client decide să întrerupă terapia în mod oficial și anunțat. Acest lucru se întâmplă atunci când clientul ia decizia conștientă de a nu mai continua cu ședințele de terapie și poate fi însoțită de motive variate, cum ar fi ameliorarea simptomelor, nesatisfacția cu progresul terapeutic sau dificultăți financiare.

În esență, diferența principală dintre ghosting și drop-out este că ghosting implică întreruperea bruscă și neprevăzută a contactului fără notificare, în timp ce drop-out presupune o decizie conștientă și anunțată de a încheia terapia.

Insa si in drop-out, clientul poate să nu anunțe oficial terapeutul înainte de întreruperea terapiei. Diferența principală între ghosting și drop-out rămâne că ghosting implică întreruperea bruscă și neprevăzută a contactului fără notificare sau explicație, în timp ce în drop-out, chiar dacă clientul nu anunță oficial, aceasta poate fi o decizie conștientă de a încheia terapia.

 În situația de drop-out, clientul este de obicei conștient de decizia de a întrerupe terapia, dar nu este obligat să comunice oficial această decizie terapeutului. Acest lucru poate fi din diverse motive, inclusiv din comoditate sau din lipsa dorinței de a discuta motivele cu terapeutul. În această situație, clientul poate pur și simplu să nu mai programeze noi ședințe sau să nu mai răspundă la contactele terapeutului.

Dacă în cazul drop-out clientul decide să întrerupă terapia, dar nu anunță terapeutul, atunci diferența dintre drop-out și ghosting devine mai subtilă sau inexistentă. În ambele cazuri, terapia se încheie fără o comunicare oficială sau o notificare prealabilă terapeutului.

În ambele cazuri, terapia se încheie fără o notificare sau o comunicare oficială cu terapeutul.

Termenul "ghosting" a început să fie folosit în contextul relațiilor interpersonale și al comunicării digitale în jurul anilor 2000, mai ales în relațiile romantice sau în mediul online. Inițial, a fost folosit pentru a descrie situația în care o persoană înceta brusc să mai răspundă la mesaje sau apeluri fără nicio explicație sau încheiere a relației.

De-a lungul timpului, termenul s-a extins și a fost folosit în contexte mai largi, inclusiv în terapie sau în alte tipuri de relații profesionale sau personale, pentru a descrie situații în care o persoană întrerupe brusc contactul sau comunicarea fără explicații. Astfel, "ghosting" a devenit un termen cunoscut pentru a descrie această formă de întrerupere a relațiilor sau comunicării.

Termenul "drop-out" este utilizat de mult timp și are origini în contextul educațional, unde se referă la elevii sau studenții care părăsesc școala sau universitatea înainte de finalizarea cursului sau programului. Acest termen s-a răspândit și în alte domenii, inclusiv în domeniul terapiei, pentru a descrie situația în care un individ decide să întrerupă sau să părăsească un program sau un serviciu înainte de finalizarea sa.

Există o varietate de motive pentru care clienții ar putea decide să părăsească terapia înainte de finalizarea sa. Aceste motive pot varia de la persoană la persoană și pot include:

1. Ameliorarea simptomelor. Unii clienți ar putea simți că și-au atins obiectivele sau că simptomele lor s-au îmbunătățit suficient pentru a nu mai continua terapia.

2. Nesatisfacția cu terapia. Clienții ar putea simți că terapia nu îi ajută în modul dorit sau că nu au o relație terapeutică eficientă cu terapeutul.

3. Dificultăți financiare. Costurile terapiei pot deveni o problemă și pot determina pe unii clienți să renunțe.

4. Schimbarea circumstanțelor. Uneori, schimbările în viața personală sau profesională pot face dificilă continuarea terapiei.

5. Nesiguranța în fața procesului. Terapia poate să aducă la suprafață emoții și amintiri dificile, ceea ce poate crea nesiguranță sau disconfort pentru clienți.

6. Frustrare sau dezamăgire. Clienții ar putea simți că progresul în terapie este lent sau că nu se ating obiectivele într-un mod satisfăcător.

7. Timpul și logistica. Agenda încărcată sau dificultățile de transport pot duce la dificultăți în participarea regulată la ședințele de terapie.

8. Neînțelegerea procesului terapeutic. Clienții ar putea avea așteptări nerealiste în privința timpului necesar pentru a observa schimbări semnificative.

9. Rezistența la schimbare poate fi unul dintre motivele pentru care un client poate decide să facă drop-out în terapie. Atunci când un client se confruntă cu emoții sau gânduri dificile și lucrează pentru a-și schimba comportamentele sau perspectivele, acest proces poate fi foarte provocator. Rezistența la schimbare poate să apară din cauza unor motive precum frica de necunoscut, sentimentul de pierdere a unor vechi modele de gândire sau comportament, sau îngrijorarea cu privire la efectele schimbării asupra identității personale.

Dacă un client se confruntă cu o rezistență semnificativă în a face schimbări în terapie și se simte copleșit sau descurajat de acest proces, acest lucru ar putea contribui la decizia de a părăsi terapia prematur. Un terapeut poate ajuta clientul să exploreze această rezistență și să găsească modalități de a depăși obstacolele pentru a continua să lucreze în direcția schimbării pozitive.

Acestea sunt doar câteva dintre motivele posibile pentru drop-out în terapie. Este important ca terapeuții să fie deschiși în a discuta cu clienții despre orice nemulțumire sau preocupare pe parcursul procesului terapeutic, pentru a aborda problemele înainte ca acestea să conducă la o decizie de a părăsi terapia.

Ora de 45 de minute din terapie.

 "Mă duc la terapeut și simt că 45 de minute sunt insuficiente, așa că mă duc de două sau trei ori pe săptămână".

Ideea sesiunii de terapie de 45 de minute pe oră este atribuită lui Sigmund Freud. Freud a popularizat conceptul de "ora de 50 de minute", care a devenit o practică standard în psihoterapie, fără alte studii care să susțină acest lucru. Freud își chema clienții de șase ori pe săptămână. 

Practica de a efectua ședințe de terapie cu o durată de aproximativ 45 până la 50 de minute este o tradiție comună care s-a transmis în istoria psihoterapiei. Da, este pur și simplu o moștenire. 

Aceasta este o problemă pe care o întâlnesc des în cabinet, mai exact timpul alocat unei ședințe. Sunt ședințele de terapie scurte mai eficiente? Sunt cele lungi mai puțin eficiente? Cât ar “trebui” să dureze o ședință de terapie? Personal, ședințele mele durează între 75-90 de minute și numai atunci când am o înțelegere cu clientul, ele sunt de 60 de minute, evident la același tarif. Nu vreau să stric piața, ci să abordez o problemă pe care o ridică mulți clienți, în special cei care au mai fost la terapeut și au zis că 45 de minute li se par ca un cârlig ca să vină mai des. Da, inițial Freud chema pacienții zilnic și atunci 45 de minute erau suficiente și dese. Dar eu nu sunt de orientare psihanalitică și în cele din urmă mă bazez pe studii recente și pe nevoile clienților din 2023, nu de acum o sută de ani.

Lungimea și frecvența ședințelor terapeutice pot varia în funcție de nevoile și preferințele individuale ale clienților, precum și de tipul de terapie folosit. Nu există o abordare universal valabilă, deoarece fiecare persoană răspunde diferit la terapie și are nevoi specifice.

Ședințele terapeutice scurte pot fi eficiente în anumite situații, cum ar fi pentru a aborda probleme specifice sau pentru a oferi sprijin punctual în momente de criză. Da, există prim ajutor psihologic. Aceste ședințe pot fi concentrate pe un obiectiv clar și pot furniza strategii sau instrumente concrete pentru a face față unei situații specifice.

Pe de altă parte, ședințele terapeutice mai lungi pot oferi spațiu pentru a explora în profunzime istoricul personal, modele de gândire și comportamente, precum și pentru a dezvolta o înțelegere mai profundă a problemelor subiacente. Ele pot oferi, de asemenea, timp pentru a construi o relație mai solidă cu terapeutul și pentru a aborda aspecte mai complexe ale vieții și ale psihicului.

Eficiența terapiei nu este strict legată de durata ședințelor, ci mai degrabă de calitatea interacțiunii dintre client și terapeut, de potrivirea abordărilor terapeutice cu nevoile clientului și de capacitatea terapeutului de a facilita schimbări pozitive. Decizia privind lungimea ședințelor ar trebui luată în considerare în contextul specific al fiecărui individ și a obiectivelor terapeutice.

Există studii care au explorat relația dintre lungimea ședințelor terapeutice și eficacitatea terapiei. În general, rezultatele acestor studii sunt variate și pot depinde de mai mulți factori, inclusiv tipul de terapie utilizat, natura problemei tratate și preferințele individuale ale clienților, însă niciun studiu nu e evidențiat că ședințele scurte sunt mai puțin eficiente decât cele mai lungi. 

Iată câteva concluzii sau observații comune din studii legate de acest subiect:

1. Terapia scurtă poate fi eficientă. Studiile au arătat că terapia scurtă, cum ar fi terapia cognitiv-comportamentală focalizată pe o problemă specifică, poate fi eficientă în rezolvarea unor probleme specifice, cum ar fi anxietatea sau depresia.

2. Terapia lungă poate aduce beneficii în profunzime. Terapia mai lungă poate să permită explorarea mai detaliată a factorilor subiacenți, dezvoltarea unor schimbări de perspectivă și înțelegerea mai profundă a problemelor.

3. Calitatea relației terapeutice contează. Indiferent de lungimea ședințelor, relația terapeutică solidă dintre terapeut și client rămâne un factor cheie în eficacitatea terapiei.

4. Individualizarea este importantă. Durata ședințelor trebuie să fie adaptată nevoilor individuale ale clienților și să țină cont de natura problemei tratate.

5. Combinația lungimii ședințelor poate fi eficientă. Uneori, combinarea ședințelor scurte și lungi, în funcție de etapele terapiei și de evoluția clientului, poate să fie o strategie eficientă.

Durata unei ședințe de terapie poate varia în funcție de terapeut, tipul de terapie, preferințele și nevoile individuale ale clienților. În general, ședințele de terapie pot avea o durată de:

- 45-50 de minute: Aceasta este durata standard pentru multe ședințe de terapie, inclusiv pentru terapia individuală sau pentru unele terapii de grup.

- 60 de minute: Unele terapeuți pot alege să ofere ședințe de o oră pentru a permite mai mult timp pentru discuții în profunzime sau pentru a acoperi aspecte mai complexe.

- 75-90 de minute: Terapia mai lungă poate fi potrivită pentru anumite tipuri de terapie, cum ar fi terapia de cuplu sau terapia de familie, unde trebuie abordate mai multe perspective și dinamici interpersonale.

Durata ședințelor poate varia și în funcție de obiectivele terapeutice individuale și de evoluția procesului terapeutic.

O ședință individuală de 90 de minute poate fi o opțiune potrivită în anumite cazuri, dar depinde de preferințele și nevoile atât ale clientului, cât și ale terapeutului. Iată câteva motive pentru care o ședință de terapie de 90 de minute ar putea fi considerată potrivită:

1. Complexitatea problemelor. Pentru probleme complexe, 90 de minute pot oferi timpul necesar pentru a explora în detaliu aceste aspecte.

2. Explorarea în profunzime. Durata mai lungă poate permite discuții mai profunde și explorarea mai detaliată a gândurilor, sentimentelor și experiențelor.

3. Eficiența pentru anumite terapii. Unele tipuri de terapie, cum ar fi terapia de grup sau terapia cuplului, pot necesita mai mult timp pentru a acoperi multiple perspective sau dinamici interpersonale.

4. Flexibilitate în timp. Pentru unii clienți, programarea unei ședințe mai lungi poate fi mai convenabilă și mai puțin stresantă decât să participe la ședințe mai frecvente.

În funcție de preferințele și acordul dintre client și terapeut, pot fi organizate și ședințe de terapie mai lungi de 90 de minute. Durata ședințelor poate varia în funcție de tipul de terapie, complexitatea problemelor tratate și necesitățile individuale ale clienților. Iată câteva motive pentru care unele persoane ar putea opta pentru ședințe de terapie mai lungi:

1. Explorarea în detaliu. Pentru probleme complexe sau pentru a aborda subiecte foarte profunde, ședințele mai lungi pot oferi mai mult timp pentru a explora și a dezvolta o înțelegere mai profundă.

2. Timpul și spațiul. Pentru unii clienți, ședințele mai lungi pot oferi ocazia de a discuta mai multe subiecte într-o singură ședință, economisind astfel timp și efort.

3. Continuitate în proces. Unele persoane pot prefera să aibă ședințe mai lungi întrucât se simt mai conectate și mai implicate în procesul terapeutic.

4. Flexibilitate în program. Ședințele mai lungi pot fi potrivite pentru cei cu programe încărcate, reducând numărul total de ședințe necesare într-o perioadă dată.