Psiholog DIANA NICOLESCU

Aseară m-am uitat la un film. Despre iubire, poezie și alte flecuștețe menite să ne facă să lăcrimăm seara pe ascuns. In film, un personaj îl menționează pe Thoreau și trăirea lui deliberată, conștientă. Thoreau nu s-a retras la Walden pentru a fugi de lume, ci pentru a nu dispărea în ea. “To live deliberately” nu era un exercițiu de stil sau o formă de escapism, ci o poziție radicală: să trăiești astfel încât viața să nu se întâmple în lipsa ta. Să nu ajungi, cum avertiza el, să descoperi la final că ai fost ocupat, adaptat, funcțional, dar absent. În cabinet, oamenii nu vorbesc despre Thoreau. Spun doar, cu o liniște greu de suportat: “Trăiesc, dar asta nu e viață.” Nu e o criză. E o constatare. Au bifat etapele, au devenit ce se aștepta de la ei, au învățat să funcționeze bine. Și totuși, ceva esențial lipsește: senzația că viața le aparține. Nu e depresie clasică. Nu e colaps. E o existență administrată corect, dar nelocuită. Bogdan Cezar Ion , unul dintre profesorii care m-au în...

Sunt zile în care ești sigur că ai fost privit ciudat. Că ceva din tine “s-a văzut”. Și sunt zile în care problema nu este ce văd ceilalți, ci cât de mult crezi tu că se vede. Această diferență, aparent minoră, este una dintre cele mai incomode zone ale psihologiei sociale: spațiul dintre realitate și interpretare. Un spațiu în care mintea nu inventează pur și simplu, ci completează, anticipează, se protejează. Uneori corect. Alteori prea mult. În anii ’70, psihologul Robert Kleck a realizat un studiu care continuă să fie citat și astăzi, de multe ori pentru ce pare să demonstreze, dar mai rar pentru ce spune cu adevărat. Experimentul a devenit cunoscut sub numele de “ experimentul cicatricii ” și este adesea invocat pentru a susține ideea că “totul e în percepția noastră”. Doar că lucrurile sunt mai nuanțate.  Pe scurt, participanții au fost convinși că au o cicatrice vizibilă pe față, realizată cu machiaj profesional. Au văzut-o în oglindă. Apoi, fără știrea lor, cicatricea a fo...

Trăim într-o cultură care tratează îndoiala ca pe un defect de caracter. Dacă te îndoiești, înseamnă că nu ești suficient de sigur pe tine. Dacă nu ești sigur, probabil că nu meriți să continui. Dacă ai fi “bine”, n-ai simți asta. Psihologia clasică a mers mult timp pe aceeași linie simplificatoare: mai multă îndoială înseamnă mai puțină motivație. Studiul prezentat de Neuroscience News vine și spune ceva mult mai inconfortabil și, tocmai de aceea, mult mai adevărat: problema nu este îndoiala, ci cât de mult o credem. Ceea ce este remarcabil în cercetarea recentă publicată de Ohio State University este că oferă o confirmare experimentală a unei intuiții vechi de secole: îndoiala devine paralizantă nu prin conținutul ei, ci prin statutul de certitudine pe care i-l acordăm. Studiul a urmărit persoane aflate într-o așa-numită action crisis, acel moment de răscruce în care nu te mai îndoiești de un detaliu, ci de un scop identitar: cine sunt, ce caut, dacă am dreptul să continui. Participa...