Ce este efectul oddball sau cum incetineste creierul timpul

Cand creierul nu are de procesat multa informatie noua, timpul pare sa treaca mai repede, insa pe masura ce suntem coplesiti de date noi, timpul pare sa se dilate. Acest efect de incetinire a timpului este o perceptie a creierului ca, de fapt, timpul se dilata si se scurge mult mai incet decat o face.

In cazul accidentului aviatic din Apuseni, in care au fost implicati mai multi doctori, unul dintre suprevietuitori a declarat ca au avut toti momente de abolire a constiintei si ca li s-a parut ca, de fapt, totul a durat doar jumatate de ora, in timp ce in realitate durase 6 ore.

Cand timpul pare sa se dilate sau sa incetineasca, simturile si cognitia isi maresc viteza, de aici rezultand senzatia de incetinire a timpului. Aceasta senzatie este una firesca si ea apare in situatii care ne pun in pericol viata si in care trebuie sa luam decizii rapide. Unor subiecti, care au fost aruncati cu coarda de la o inaltime considerabila, li s-a cerut sa estimeze cat timp ar lua altcuiva pana sa ajunga la pamant si cat timp le-ar lua lor. Evident, ca timpul estimat pentru ei insisi a fost cu 36% mai mult decat pentru ceilalti. In timp ce ochiul poate percepe in jur de 10-12 cadre pe secunda, in timpul unor evenimente care par sa pericliteze viata, creierul aflat sub un nivel de stres acut poate incetini timpul astfel incat ei pot citi 30 cadre/secunda, urgenta unei situatii avand efectul incetinirii timpului. Pentru ca secundele par mai lungi, acest lucru permite creierului sa aiba timp sa ia decizii salvatoare.

Unii cercetatori sustin ca acest efect de incetinire a timpului nu e o experienta directa a ceea ce simtim pe loc, ci doar o amintire a ceea ce s-a intamplat cu cateva milisecunde in urma. Respectiv, prezentul intens pe care consideram ca il traim, nu este decat o iluzie retroactiva.

Percepția timpului este un fenomen complex care implică mai multe zone ale creierului. Creierul poate “încetini” timpul în anumite situații, cum ar fi în momente de pericol sau când experimentăm ceva nou și neobișnuit. Acest lucru se întâmplă deoarece creierul nostru procesează informații noi sau amenințătoare mai detaliat, ceea ce poate face ca timpul să pară că trece mai lent.

Un exemplu interesant este când suntem într-o situație de urgență sau de mare stres, cum ar fi un accident de mașină. În aceste momente, amigdala - o parte a creierului care procesează emoțiile - devine foarte activă și înregistrează amintirile mai intens. Acest lucru poate face ca evenimentul să pară că a durat mai mult decât a durat de fapt.

De asemenea, când suntem concentrați intens pe o sarcină sau când trăim experiențe noi și stimulante, creierul nostru colectează mai multe informații decât în momentele de rutină, ceea ce poate duce la o percepție că timpul se scurge mai încet. Pe de altă parte, când suntem plictisiți sau facem activități repetitive, creierul colectează mai puține informații, și astfel timpul pare să treacă mai repede.

Percepția timpului poate fi influențată de nivelul de noutate și intensitate al experiențelor noastre, precum și de starea noastră emoțională și de atenție. 

Perceptia de lentoare temporala are si o explicatie evolutionista. Pentru cineva care urmareste din pozitia de martor un accident, timpul se deplaseaza cu viteza nomala (uneori foarte mare). Dar pentru cineva care sa afla implicat direct in accident, timpul pare sa se dilate si secundele par minute. Ca rezultat pentru individul implicat in accident, timpul pare ca a incetinit sau ca s-a dilatat. Prin urmare, persoana direct implicata are capacitatea de a gandi mai rapid in timpul acestor evenimente. De obicei, cei mai multi dintre cei direct implicati in accidente sustin ca timpul a incetinit. Nu e clar daca acest fapt este o crestere a rezolutiei timpului sau este doar o iluzie, o reamintire a unui eveniment emotional proeminent, cum spuneam mai sus.

Pentru ca in timpul unui accident, creierul primeste mult mai multa informatie decat intr-o situatie normala de viata, acest lucru duce la o perceptie alterata a scurgerii timpului. Acesta este un mecanism evolutionist care s-a adaptat pentru a creste rata de supravietuire a omului, care atunci cand era fata in fata cu un predator, in mediul ancestral, trebuia sa ia decizii rapide intr-un timp scurt, eventual fractiuni de secunda, dandu-i impresia ca timpul de gandire e mult mai lung (acest efect se cheama efectul oddball).  

Efectul “oddball” este un fenomen psihologic în care un eveniment rar, sau “oddball”, este perceput ca având o durată mai lungă decât evenimentele standard sau frecvente, chiar dacă durata reală este aceeași. Acest efect este adesea studiat în cadrul experimentelor de percepție a timpului și este un exemplu de iluzie temporală.

Conform efectului oddball, când un stimul rar este încorporat într-un flux de evenimente omogene, oamenii tind să supraestimeze durata acestuia. De exemplu, dacă într-o serie de tonuri auditive repetitive apare brusc un ton diferit, acest ton “oddball” va fi perceput ca durând mai mult decât celelalte, chiar dacă toate tonurile au aceeași durată fizică.

Explicația cea mai plauzibilă pentru acest fenomen presupune două mecanisme independente care exercită efecte opuse asupra duratei percepute:

Supresia repetiției la nivel scăzut: Aceasta se referă la tendința sistemului senzorial de a răspunde mai puțin la stimuli care se repetă, ceea ce poate duce la o subestimare a duratei evenimentelor frecvente.

Așteptările la nivel înalt: Așteptările noastre despre un eveniment pot influența modul în care percepem durata acestuia. Dacă ne așteptăm ca un eveniment să fie rar sau neobișnuit, atunci când se întâmplă, îi acordăm mai multă atenție și astfel pare să dureze mai mult.

Efectul oddball ne arată cât de subiectivă poate fi percepția timpului și cum așteptările și noutatea pot distorsiona modul în care procesăm informațiile temporale.

 De aceea, in timpul unui accident, o persoana poate reactiona rapid si lua o decizie intr-o fractiune de secunda, lucru pe care l-ar face in decurs de minute daca ar fi intr-o situatie de viata normala.

Foto: Karen Nicolescu

Glasofobie sau anxietate sociala: cum sa faci fata fricii de a fi privit si judecat

Salut, exploratori ai psihicului uman și călători pe drumul auto-descoperirii! Astăzi, ne aventurăm în teritoriul misterios al glasofobiei - acea teamă nebună de a fi pus sub lupă și judecat de ceilalți. Vom face o călătorie plină de înțelegere și, sperăm, cu o doză sănătoasă de umor, pentru a dezvălui misterele acestei frici urbane. Așa că, pune-ți cască de explorator mental și hai să pornești!

Glasofobia, cunoscută și sub numele de "Terorism Social", este ca o mică arătare care își face cuib în creierul nostru și ne face să ne temem de spectrul judecății sociale. Este ca și cum ai avea un spectacol imaginar cu o sală plină de critici neînduplecați, cu priviri penetrante și zâmbete superioare. Dar stai liniștit, nu-ți înfricoșa creierul încă, suntem aici să-l dezamorsăm!

În spatele cortinei de anxietate și sudori reci se află o orchestră neurală învățându-și partitura. Amigdala și cortexul cingular anterior dansează pe ritmuri de stres și teamă, dând naștere la simfonia panicării sociale. Dar nu-ți face griji, e doar o formă sofisticată de "tremurat la butonul de panică" al creierului. 

Prevalența în Era Digitală: Cu selfie-urile și postările fără număr pe rețelele sociale, glasofobia prinde aripi și zboară în inimile noastre digitale. Presiunea de a fi mereu în trend și de a primi like-uri poate face chiar și cel mai încrezător individ să-și simtă inima bătând cu putere sub cravată.

Impactul Asupra Vieții Cotidiene: Glasofobia poate transforma chiar și cele mai simple activități sociale într-o misiune de salvare a onoarei personale. De la întâlnirile cu prietenii la prezentările la locul de muncă, această frică poate pune un strop de vâsle în barca socială.

Tratament și Management: Înarmat cu armele terapiei cognitive-comportamentale, terapiei prin expunere și un strop de umor auto-ironic, glasofobia poate fi dusă la terapie cu rezultate surprinzător de bune. Și cine știe, poate un pic de meditație și o ședință de stand-up comedy ar putea face minuni!

Ce diferențe sunt intre Glasofobie, Anxietate Socială și Timiditate?

Glasofobie: E ca și cum ai avea un spectacol de stand-up comedy în minte, dar publicul sunt toate temerile și judecățile pe care le poți imagina.

Anxietate Socială: Este ca și cum ai avea un pitic al stresului care îți șoptește la ureche tot timpul: "Ce-ar zice oamenii dacă ai spune asta? Ești sigur că ai ales ținuta potrivită?"

Timiditate: E precum să ai un hamster timorat în stomac, care se ascunde la vederea oricărei situații sociale.

Da, știu, sună paradoxal, dar rețelele sociale pot fi ca un antrenor personal pentru cei cu glasofobie. În timp ce interacțiunile offline pot părea ca un câmp minat social, rețelele sociale oferă un mediu controlat în care să exersezi fără frica de a fi judecat. Plus, poți găsi și comunități online care să-ți ofere un strop de încurajare și să îți arate că nu ești singurul pasăre în cioc. 

În concluzie, glasofobia poate părea ca o călătorie de groază pe terenuri sociale, dar cu puțin umor și o atitudine pozitivă, poți face din ea o aventură plină de învățături și creștere personală. Așa că, ia-ți curajul în brațe și dansează prin viață cu încredere!

Ilustratie: Pictura pe canvas de Karen Nicolescu

Anosognosia: cand mintea refuza sa vada realitatea (despre autonomie si bolile mintale)

In lumea complexă a afecțiunilor psihice și neurologice, există uneori un fenomen surprinzător care complică înțelegerea și tratamentul acestor boli. Este vorba despre anosognosia, un termen medical care descrie lipsa conștientizării unei persoane cu privire la propria lor boală sau afecțiune medicală. Descoperită și studiată în profunzime, anosognosia reprezintă o provocare semnificativă pentru profesioniștii din domeniul sănătății mintale și pentru cei care trăiesc cu aceste condiții.

Conceptul de anosognosia a fost adus în atenție de către neurologul francez Joseph Babinski la începutul secolului al XX-lea. Acesta a observat că unele persoane care sufereau de paralizie cerebrală spastică nu erau conștiente de pierderea funcției lor motorii, un fenomen pe care l-a denumit "anosodiaphoria". Mai târziu, termenul a fost extins și aplicat și altor afecțiuni medicale și psihice, inclusiv schizofrenie și tulburare bipolară.

Una dintre studiile semnificative care au examinat anosognosia în schizofrenie a fost condusă de către psihologul Xavier Amador și colegii săi. Această cercetare a arătat că până la 60% dintre persoanele cu schizofrenie nu sunt conștiente de boala lor. Studiile neurologice au evidențiat, de asemenea, posibilele mecanisme neuronale implicate în anosognosia, incluzând disfuncțiile în cortexul prefrontal și alte regiuni ale creierului asociate cu percepția de sine și conștientizarea stării de sănătate.

Anosognosia poate să apară într-o varietate de afecțiuni, inclusiv schizofrenie, tulburare bipolară, boala Alzheimer, boala Parkinson și alte afecțiuni neurologice și psihice. Consecințele pot fi semnificative, inclusiv negarea tratamentului, creșterea riscului de recădere și deteriorarea relațiilor sociale și profesionale. În unele cazuri, anosognosia poate fi atât de pronunțată încât necesită intervenții legale sau psihiatrice pentru a asigura tratamentul adecvat.

Managementul adecvat al anosognosiei necesită o abordare holistică și interdisciplinară, care poate include educație, terapie, suport social și, în unele cazuri, intervenții medicale sau psihiatrice. Educația și implicarea familiilor și a persoanelor apropiate pot juca, de asemenea, un rol crucial în gestionarea acestui fenomen.

Anosognosia reprezintă o provocare semnificativă în tratamentul și gestionarea afecțiunilor psihice și neurologice. 

Perspectiva filozofică asupra anosognosiei poate fi explorată într-un context mai larg, încadrând fenomenul în diferite perspective etice și metafizice. Iată câteva aspecte filozofice care ar putea fi luate în considerare:

Autonomie și capacitate de decizie: Filozofia etică pune accentul pe importanța autonomiei individuale și a capacității de a lua decizii informate în privința propriei lor vieți. Anosognosia ridică întrebări interesante despre cât de autonomă poate fi o persoană care nu este conștientă de propria lor boală sau afecțiune. Cum ar trebui să echilibrăm respectul pentru autonomia persoanei cu necesitatea de a le proteja de daunele potențiale cauzate de lipsa conștientizării?

Realitate și percepție: Anosognosia pune în discuție natura realității și modul în care oamenii o percep. Cum percepe o persoană propria lor stare de sănătate în comparație cu realitatea obiectivă a afecțiunii lor? Această discrepanță poate evidenția subiectivitatea și relativitatea percepției umane asupra realității.

Identitate și sine: Filozofia este interesată de conceptul de sine și de modul în care ne definim identitatea. Cum afectează anosognosia percepția de sine a unei persoane și modul în care se raportează la propria lor boală sau afecțiune? Anosognosia poate submina coerența și continuitatea identității individuale, provocând întrebări despre natura și stabilitatea acesteia.

Etică medicală: Anosognosia ridică provocări etice pentru profesioniștii din domeniul sănătății mintale în ceea ce privește tratamentul și îngrijirea persoanelor afectate. Cum putem să ne asigurăm că intervențiile noastre sunt benefice pentru pacient, respectând în același timp drepturile și autonomia lor? Cum gestionăm dilemele etice legate de coerciția medicală sau legală în cazurile în care persoana afectată nu recunoaște nevoia de tratament?

Ilustratie de Karen Nicolescu