Despre lebede negre şi voturi iraţionale

 DDeşi ne place să credem că suntem raţionali şi acţionăm pe baza unor calcule dominate de echilibrul Nash şi a jocurilor de sumă nulă, suntem, de fapt, nişte animale profund haotice, superficiale şi iraţionale.

Nicholas Taleb este un epistemolog/ matematician/ filosof/ profesor de ingineria riscului care a scris o carte numită „Lebăda Neagră”. Lebedele negre sunt evenimentele rare cu impact maxim, care depind de observator: „ce poate fi o surpriză -eveniment rar - pentru un curcan nu este un eveniment rar pentru măcelar, sau ce a fost un eveniment rar, o lebădă neagră, pentru victimele din 11 Septembrie nu a fost o lebădă neagră pentru terorişti”.

Taleb zice că tripleta care ne guvernează vieţile este compusă din raritate, impact extrem şi predictibilitate retrospectivă. Cum adică predictibilitate retrospectivă? Ce fel de predictibilitate este aceea dacă nu e perspectivă? Simplu, nu ne dăm seama de potenţialul predictibilităţii decât retrospectiv. Altfel spus, după evenimentele din 11 septembrie, punând cap la cap ceea ce începusem să aflăm, ni s-a părut uşor de prevăzut ceea ce s-a întâmplat.

Taleb e convins că acea curbă a lui Gauss, care ne face să ne simţim normali (deci previzibili şi banali, deşi în secret cu toţii ne dorim să ieşim din ea şi să fim excepţii) este „marea fraudă intelectuală pentru că nu studiază deviaţiile extreme şi se concentrează asupra normalului, dându-ne impresia îmblânzirii incertitudinii”. 

Însă autorul susţine că atât statisticienii cât şi alţi amatori de predicţii (cum ar fi oamenii de ştiinţe sociale, psihologi, sociologi, antropologi, economişti etc) operează cu certitudinea falsă că ei pot măsura incertitudinea şi că ce prezic ei nu este cu nimic mai exact decât astrologia. Ouch, ştiu. Dar înainte de a începe să ne foim inconfortabil pe scaun zicând că Taleb bate câmpii percepţiei, eu propun să vedem ce zice până la capăt. Autorul de origine libaneză susţine că această combinaţie de predictibilitate scăzută şi impact semnificativ fac din lebăda neagră (evenimentul rar) o enigmă, orbindu-ne în faţa aleatorului. În acest sens, pentru a-şi sublinia spusele, Taleb ne propune următorul exerciţiu: „luaţi în calcul evenimentele semnificative, schimbările tehnologice şi invenţiile care au apărut în mediul nostru începând cu naşterea voastră şi comparaţi-le cu ceea ce era de aşteptat înainte de apariţia acestora”. 

„Nu e ciudat ca un eveniment să aibă loc tocmai pentru că nu e de aşteptat să aibă loc?”, se întreabă retoric Taleb. Nu tocmai, am fi noi tentaţi să răspundem deşi el nu aşteaptă răspuns, pentru că excepţiile sunt şi ele previzibile altfel nu am şti de ele, nu? Ne aşteptăm ca excepţiile şi extremităţile curbei Gauss să apară. Ne aşteptăm ca o femeie cu vârsta trecută de 35 de ani să fie mai predispusă să nască un copil cu sindromul Down. Ce ne lipseste este pregătirea noastră psihică şi fizică pentru a face faţă unor astfel de evenimente rare. Deşi Taleb lansează o ipoteză interesantă şi anume „incapacitatea de a prezice cazuri izolate, implică incapacitatea de a prezice cursul istoriei” nu este neapărat aşa.

Noi suntem în stare să prezicem apariţia cazurilor izolate. Războiul dintre 1975-1990 din Liban, pe care îl dă de exemplu Taleb, insistând că nu exista nicio premiză a apariţiei lui, era de aşteptat atât pentru libanezi cât şi pentru restul lumii arabe sau europene. Sigur, el a fost o falsă lebădă neagră pentru cei din Insulele Fiji. Zic falsă pentru că războiul civil libanez, deşi un eveniment rar, a avut un impact minim asupra locuitorilor Insulelor Fiji. Contextul socio-politic al Libanului anilor '75 era volatil şi tensionat. Nu trebuie să fii sociolog ca să îţi dai seama că atunci când se vehiculează un trafic crescut de arme, coexistă într-un echilibru precar 15 secte religioase pe 10. 000 de kilometri pătraţi, totul aplicat pe o societate cu un temperament inflamabil, este aproape de la sine înţeles că acel conflict nu va întârzia să apară. Deşi pentru unii mai puţini implicaţi social ar putea apărea ca un eveniment tip lebădă neagră, pentru alţii este ceva expectat.

Dacă tot nu sunteţi convinşi că nimic din ce facem şi ni se întâmplă nu e previzibil, şi că suntem victimele aleatorului, atunci haideţi să facem exerciţiul propus de Taleb: „Examinaţi-vă viaţa personală, alegerea profesiei, întâlnirea partenerului, exilul din ţara de origine, trădările pe care pe care le-aţi suferit, îmbogăţirea sau sărăcirea bruscă. De câte ori aceste lucruri au respectat un plan?”. Nu de multe, nu-i aşa?

De cele mai multe ori, suntem suma alegerilor iraţionale şi inopinate, nicidecum a celor calculate şi raţionale.

Deşi ne place să credem că suntem raţionali şi acţionăm pe baza unor calcule dominate de echilibrul Nash şi a jocurilor de sumă nulă, atât concluzia libanezului Taleb cât şi a vecinului său israelian, Dan Ariely, este că suntem nişte animale profund haotice şi iraţionale.

Oamenii sunt, aşadar, o rasă superficială şi necinstită, zice Taleb, başca iraţională şi altruistă, zic Dan Ariely, Kahneman şi Tversky, ultimii doi, laureaţi ai premiului Nobel pentru economie, fiind cei care ne propun judecata bazată pe incertitudine (alternative cu rezultate incerte) şi probabilităţi. 

Apariţia unei lebede negre nu invalidează ipoteza că toate lebedele sunt albe, deşi cu Karl Popper în gând am putea zice că e de ajuns să existe o singură lebădă neagră pentru a falsifica ideea că toate lebedele sunt albe. Însă, nu toate afirmaţiile care sunt falsificabile în principiu sunt falsificabile în practică, cum ar fi „va ploua aici într-un milion de ani” este în teorie falsificabilă, dar în practică nu. Imre Lakatos, un filosof maghiar, a respins perspectiva falsificaţionismului naiv, conform căreia teoriile trebuie respinse în totalitatea lor, daca sunt falsificate, adică infirmate prin rezultate experimentale sau empirice. 

Taleb pare un epistemolog extremist: nu acceptă curba lui Gauss, statisticienii, savanţii care caută teorii pentru a se prosti singuri şi nici impulsul de a ne concentra pe ce pare logic. Însă, într-o lume propusă de Taleb, unde suntem ca nişte frunze îngălbenite care de-abia mai atârnă de cracă în bătaia vântului incertitudinii, cât de mult ne putem menţine sănătatea mentală? Probabil că foarte puţin pentru că anxietatea este redusă de apariţia certitudinii şi a frecvenţei unor acţiuni. Ştim exact că o sarcină durează nouă luni, ca o zi durează 24 de ore, că vom lua salariul dupa o lună şi avionul pleacă la ore fixe. Fără aceste repere, lumea ar fi anxioasă şi haotică.

Omul funcţionează optim în lume pentru că se comportă asemenea unui cercetător: îşi alcătuieşte un sistem de predicţii care îi reduc nivelul de anxietate.

Ne folosim de statistici care ne oferă minciuna calculată şi o dată cu ea liniştea că nu facem parte din excepţii, ci din medie. Atunci când luăm avionul, ne spunem că, statistic vorbind, este cel mai sigur mijloc de transport, fiind mult mai probabil să murim într-un accident de maşină în oraş sau într-un accident domestic, alunecând în duş, decât într-un accident aviatic. Totuşi, extremele există şi în cazul mai sus menţionat, tot statistic vorbind, în cazul unui accident de maşină, ai mai multe şanse de supravieţuire, decât în cazul unui accident de avion. 

Psihologul israelian Dan Ariely a studiat chiar acest aspect si a concluzionat că oamenii au o singură trăsătură definitorie - iraţionalitatea dominată de emoţie. Indiferent de cât de lucizi, informaţi şi raţionali păreau subiecţii, pe atât au devenit iraţionali şi au luat deciziile cele mai proaste atunci când starea lor emoţională a fost influenţată. Astfel, oameni care ştiau că nu trebuie să ia anumite decizii imorale şi ilegale şi-au modificat radical alegerile atunci când deciziile lor au fost luate sub imperiul emoţiei. 

Ce ne spun aceste lucruri? Că atunci când vom vota, dacă resimţim o emoţie puternică, fie ea pozitivă sau negativă, în legătură cu unul dintre candidaţi, sunt şanse mari sunt ca alegerea noastră să nu fie cea mai bună. Cea mai bună decizie este cea luată de un alegător care este pe deplin informat, care procesează informaţia cu acurateţe şi care este complet raţional. Voi cu cine veţi vota?

Abulomania sau indecizia cronica

Desi multi dintre noi avem uneori greutati in a lua decizii, abulomania este o tulburare psihica in care pacientul afectat nu poate lua decizii absolut deloc, suferind de o paralizie a analizei. Uneori, abulomania este confundata cu abulia, care este o tulburare neurologica cauzata de leziuni in zona ganglionilor bazali si a circuitului cingulat anterior, fapt ce duce la o tulburare scazuta a motivatiei, tradusa prin "lipsa de vointa".

Pe de alta parte, abulomania este asociata cu anxietatea, stresul, tulburarea de personalitate de tip dependent, tulburarea obsesiv compulsiva (T.O.C.) si depresia iar uneori poate afecta in mod serios viata pacientului. Desi indecizia este un fenomen destul de frecvent, literatura stiintifica dedicata acestui subiect este oarecum limitata. O persoana, care are probleme legate de luarea de decizii, experimenteaza de fapt urmatoarele greutati: dificultate in evaluare, lipsa informatiei, nesiguranta rezultatului, amanare, viziune ingusta tip-tunel si comportament disfunctional post decizional (ingrijorare excesiva).

Exista cativa descriptori pentru indecizie si care ne indica daca persoana are abulomanie sau nu: luarea de decizii ia un timp indelungat, luarea de decizii este extrem de dificila, nu stie cum sa se decida, nesiguranta perceputa in timpul luarii de decizii, intarzierea acestora, evitarea deciziilor, lasarea deciziilor pentru altii, schimbarea deciziilor foarte des, ingrijorarea fata de decizia luata, regretul fata de decizia luata. Unii descriptori privesc comportamentul persoanei, in timp ce altii se raporteaza la partea de cognitie sau emotie, de aceea atunci cand adresam abulomania trebuie avuti in vederi toti acesti factori.

Multe dintre nehotarile noastre sunt alimentate de frica intensa de consecinte negative. Ca sa poti lua o decizie, iti trebuie si curajul de a-ti asuma ca poti gresi. Luarea unei decizii nu inseamna neaparat trecerea la actiune. Daca reusesti sa te eliberezi de nevoia de a fi perfect, poti sa te descatusezi si de povara neluarii unei decizii.

 

Uneori abulomania poate fi o tulburare in sine, alteori ea poate semnala existenta altor tulburari psihice precum T.O.C. sau depresie.

De ce vede Neo pisica neagră în Matrix de două ori? Explicaţia fenomenului de deja vu

Deşi studiat îndelung în ultima sută de ani, fenomenul de deja vu încă mai stârneste un entuziasm demn de admirat în rândul celor care confundă psihologia cu parapsihologia şi astronomia cu astrologia.

Ştim cu toţii că deja vu este acel sentiment de familiaritate în legătură cu ceva, în ciuda informaţiei raţionale că acea experienţă este nou-nouţă. Alţii, care lasă garda gândirii critice jos, susţin că experienţa nu e deloc nouă, şi că ai mai experimentat locul, persoana, întâmplarea într-o viaţă anterioară.

Fără să am înclinaţii psihanalitice, aş dori să îl citez totuşi pe Freud care spunea că deja vu-ul se întâmplă atunci când o persoană îşi reaminteşte spontan o fantezie sau dorinţă reprimată, inconştientă. Dar pentru că este inconştienţă, conţinutul acesteia este blocat, însă sensul familiarităţii reuşeşte să răzbată şi să ne dea acea senzaţie. Nu aş putea explica exact ce este sensul familiariatatii şi cum l-am măsura în laborator, dar acum 100 de ani explicaţia părea acceptabilă.

Pe de altă parte, Herman Sno propune o ipoteză ştiinţifică mai aproape de zilele noastre, ridicând senzaţia de familiaritate de pe divanul lui Freud şi aşezând-o acolo unde îi e locul, în tomograful pozitronic. Sno lansează ipoteza că memoriile/amintirile sunt ca o hologramă, acest lucru însemnând că tu poţi reconstrui întreaga piesă tridimensională dacă porneşti de la un singur fragment. Însă cu cât mai mic este fragmentul amintit, cu atât mai neclară şi mai imprecisă holograma. OK, întrebarea pertinentă care ar urma ar fi: cât de mare este o amintire ca să ştim cât de puţin/mult am reconstruit? Deja vu se întâmplă atunci când un detaliu din mediul în care ne aflăm în prezent este similar cu o rămăşiţă a unei amintiri din trecutul nostru, iar creierul nostru recreează o întreagă scenă pornind de la acel fragment minuscul. 

Pe de altă parte, Robert Efron are o altă teorie atrăgătoare şi pertinentă cu privire la deja vu. Se pare că există un răspuns neurologic întârziat care cauzează deja vu. Deoarece informaţia intră în centrele de procesare a informaţiei pe mai multe căi, este posibil ca, ocazional, amestecul informaţiei să nu se sincronizeze perfect. Efron a găsit ca lobul temporal al creierului din emisfera stângă este responsabil cu sortarea informaţiei proaspăt sosită. De asemenea, lobul temporal primeşte aceste informaţii cu o întârziere dublă între transmisii (de câteva milisecunde) o dată în mod direct şi încă o dată după ocolire prin emisfera dreaptă. Dacă cea de-a doua transmisie este întârziată mai mult, atunci creierul îi poate pune o ştampilă eronată de dată şi timp pe acel fragment de informaţii şi să o înregistreze că pe o amintire precedentă, deoarece a fost deja procesată. Şi aşa se explică simţul familar. Şi aşa se explică simţul familiar. Şi aşa se explică simţul familiar. Şi aşa se explică simţul familiar. 

Această teorie presupune că noi am avea stocate multe amintiri care ne parvin din diverse aspecte ale vieţii noastre, incluzând unele care nu sunt experienţele noastre, ci ceea ce citim, vedem în filme, auzim de la alţii.

Putem avea amintiri foarte puternice care să nu fie ale noastre, dar pe care să le internalizam ca fiind ale noastre şi pe care să le împingem adânc în fundul minţii. Când experimentăm sau vedem ceva similar cu aceste amintiri putem experimenta un sentiment de deja vu. Creierul nu inventează fără un input de informaţie. Ce bagi în stoc, aia prelucrează. Ce nu ştie el să facă este să diferenţieze între ce este o experienţă proprie şi ce nu. Spre exemplu, copil fiind ai văzut un film care are o scenă cu un restaurant faimos şi apoi ca adult, vizitezi locaţia respectivă fără să îţi aduci aminte de unde o ştii, dar ţi se pare familiară, înaintând astfel ipoteza profană că ai mai fi fost în acel restaurant fin-de-siecle, în altă viaţă. Viaţa era aceeaşi, doar procesarea era eronată. 

Alan Brown a propus Teoria Telefonului Mobil sau a atenţiei divizate, acest lucru însemnând că atunci când suntem distraşi de altceva, în mod subliminal percepem ce este în jurul nostru, dar nu înregistrăm în mod conştient. Atunci când suntem capabili să ne concentrăm pe ceea ce facem, aceste lucruri din jurul nostru par să fie familiare chiar dacă nu ar trebui să fie. 

Cu această teorie în minte, ne putem gândi de ce ni se pare familar un castel vechi de 500 de ani pe care nu l-am mai văzut până atunci. Înainte să ne uităm la castelul propriu-zis, creierul nostru l-a procesat vizual şi/sau prin miros sau sunet aşa că atunci când l-am privit am avut senzaţia că locul ne este familiar.

Pentru că uneori procesăm olfactiv şi auditiv mai rapid decât vizual.

Deşi pe la începuturile cercetărilor unii au încercat să găsească o corelaţie între psihopatologii serioase precum schizofrenia, anxietatea sau tulburarea disociativă, nu s-a găsit nicio asociere între deja vu şi schizofrenie, iar singură corelaţie puternică a fost între epilepsia lobului temporal şi deja vu. Acesta corelaţie a fost îndeajuns de puternică încât să îi facă pe cercetători să creadă că deja vu este o anomalie neurologică relaţionată cu descărcarea impulsului electric în creier. Cei mai mulţi dintre noi experimentăm o formă medie de epilepsie în mod frecvent (o mişcare bruscă, un tremor hipnagogic, o smucitură mioclonică chiar înainte de a adormi) şi care este corelată în mod similar cu o aberaţie neurologică care se întâmplă în timpul unui deja vu, ca rezultat al unei senzaţii eronate de amintire.

Cineva care experimentează în mod frecvent aceste mici crize epileptice medii are de obicei un sentiment mai acut şi mai frecvent de deja vu.

Să nu uităm că sunt totuşi peste 40 de tipuri de epilepsie, unii dintre noi nefiind conştienţi de aceste malfuncţii neuronale (depolarizari haotice şi paroxistice ale neuronilor şi propagarea descărcărilor neuronale în ţesutul nervos cu implicaţii în plan motor, senzitivo-senzorial, comportamental, emoţional şi bioelectric) care se pot instala încă din copilărie, iar unul dintre simptome este cel de deja vu sau familiaritate, unele forme de epilepsie fiind muzicogene, de lectură, gustative sau olfative unde triggerii sunt muzica, lecturile, mâncarea sau mirosurile.

Însă, lucrurile nu se opresc aici, pentru că exista o documentaţie serioasă cu privire la explicaţiile raţionale şi ştiinţifice ale deja vu-urilor.

Bunăoară, există combinaţii de anumite medicamente care pot genera deja vu-uri şi aici nu ma refer la o eroare în programul Matrix, unde pisica neagră i se arata lui Neo de două ori. Vorbim de medicamente obişnuite care, atunci când sunt luate împreună, pot cauza senzaţii acute de deja vu. Ce anume aţi luat ultima dată pentru raceală şi în combinaţie cu ce? Daca aţi luat cumva amantadină şi fenilpropanolamină împreună, ca să scăpaţi de simptomele gripei şi citiţi acest articol în acelasi timp, s-ar putea să vi se para că l-aţi mai citit. Ceea ce nu ar fi complet neadevărat pentru că tocmai l-aţi terminat de citit.